Minoritatea moldo-română din Ucraina: probleme actuale şi perspective de supravieţuire
Pentru tiparComunitatea etnică moldo-română din Ucraina este a treia etnie ca număr, după comunitatea ucraineană şi după cea rusească. La ultimul recensământ, din 2001, numărul etnicilor moldo-români a fost de aproximativ 410.000 de persoane. Neoficial, numărul conaţionalilor noştri poate fi estimat la 500.000, luând în considerare faptul că s-a observat o scădere cu 27%, faţă de cum arăta pronosticul mediu, din numărul românilor care se identifică drept moldoveni. Acest lucru se întâmplă din varii motive: asimilarea lingvistică – „dorinţa de a se naturaliza” (aceştia declarându-se de etnie ucraineană); instruirea copiilor în limba etniei dominante; tendinţa de a-şi schimba statutul social; micşorarea sporului natural1. Principalele regiuni în care convieţuiesc românii în Ucraina sunt: Odesa: 123.751 de moldoveni şi 724 de români; Cernăuţi: 114.555 de români şi 67.225 de moldoveni şi Transcarpatică: 32.152 de români2. În total în Ucraina s-au înregistrat 150.989 de români şi 258.619 moldoveni, care împreună constituie 409.608 persoane.
Pericolul cel mai mare căruia i se supune comunitatea românească din Ucraina este cel al asimilării, adică renunţarea la identitatea românească (moldovenească – în nordul şi sudul Basarabiei, precum şi în zonele de peste Nistru şi de peste Bug). Acest proces avansează cu paşi rapizi, întrucât în prezent tot mai mulţi părinţi de etnie română îşi înscriu copiii în clase cu predare în limba ucraineană, pentru ca aceştia să poată studia la o facultate în regiunea în care locuiesc. Învăţământul superior în Ucraina, inclusiv în instituţiile de învăţământ din oraşele Cernăuţi, Odesa şi Ujgorod, se desfăşoară în limba ucraineană. La singura facultate unde se poate studia în limba română – cea de Filologie, secţia Română – jumătate din cursuri se ţin în ucraineană, cu justificarea autorităţilor din domeniul învăţământului că acest fapt este în avantajul studenţilor, deoarece astfel absolvenţii se vor putea angaja la dorinţă (sau la nevoie?) şi în şcoli cu predarea în limba ucraineană – vor avea mai multe opţiuni în ceea ce priveşte angajarea în câmpul muncii. Cei care vor să se înscrie la Facultatea de Filologie, secţia Română, a Universităţii de Stat din Cernăuţi, trebuie să susţină examene la limba ucraineană şi la istoria Ucrainei în limba ucraineană. Pe de altă parte, cetăţenii ucraineni care obţin diplome de studii în România şi Republica Moldova cu mari greutăţi le pot echivala / nostrifica: trebuie să achite taxe mari şi să susţină examene suplimentare în limba ucraineană, inclusiv la limba ucraineană.
Pentru soluţionarea acestor probleme înainte de toate este necesară instituirea unui dialog româno-român, între românii din cele două state româneşti – România şi Republica Moldova, pe de o parte, şi dintre acestea şi comunitatea românească din Ucraina, de cealaltă parte. Bucureştiul şi Chişinăul nu susţin minoritatea românească (moldovenească) din statul vecin, aşa cum Ungaria susţine minoritatea maghiară din Transcarpatia (151.500 de persoane)3. În localitatea Beregovo activează un Institut pedagogic cu predarea în limba maghiară, care pregăteşte profesori pentru şcolile cu predare în limba maghiară din regiunea Transcarpatică, unde convieţuieşte minoritatea maghiară, şi care este susţinut de statul maghiar.
Atunci când o parte a unei etnii este pe cale să îşi piardă identitatea culturală – în primul rând limba maternă – trebuie făcut totul pentru asigurarea condiţiilor în care minoritatea etnică să supravieţuiască din punct de vedere cultural. Dacă în zece ani românii care se identifică drept moldoveni au scăzut cu 20,5% (17.294) în regiunea Cernăuţi (la recensământul din 2001 în comparaţie cu datele recensământului din 1989), înseamnă că minoritatea moldo-română din Ucraina este într-o situaţie dificilă. Aceste 20,5% nu au emigrat în Republica Moldova, în România sau în alte ţări. O explicaţie a scăderii bruşte ar fi faptul că 20,5% au renegat identitatea etnică a părinţilor lor, pentru a putea să se afirme în cadrul societăţii ucrainene. Dacă pentru a-ţi obţine drepturile fireşti în Ucraina trebuie să renunţi la identitatea etnică şi culturală (aşa cum fac părinţii moldo-români din satul Coteleu (Koteleva), raionul Noua Suliţă, care vorbesc cu copiii lor preşcolari în limba ucraineană – „pentru ca să le fie mai uşor atunci când vor merge la şcoala” cu predare în limba ucraineană), atunci situaţia nu este una dintre cele mai bune pentru minoritatea moldo-română, care locuieşte pe teritoriul său istoric, unde s-a format ca etnie, aflat în prezent între graniţele statului ucrainean.
În luna februarie 2011 am făcut un sondaj în regiunea Cernăuţi. În chestionarul „privind sondarea opiniilor persoanelor ce fac parte din comunitatea moldo-română de pe teritoriul istoric moldovenesc – regiunea Cernăuţi (actualmente în Ucraina)” figurau următoarele întrebări:
1. Consideraţi că minorităţii moldo-române din regiunea Cernăuţi (de pe teritoriul istoric moldovenesc) îi sunt respectate drepturile privind păstrarea şi folosirea limbii materne în societate, a tradiţiilor şi obiceiurilor? Dacă „Nu”, ce trebuie schimbat pentru îmbunătăţirea situaţiei?
2. Susţineţi ideea cererii de a fi acordat statutul de limbă oficială / de stat limbii române în regiunea Cernăuţi, unde locuieşte pe teritoriul său istoric comunitatea moldo-română?
3. Ce trebuie să întreprindă Guvernul Republicii Moldova pentru ajutorarea comunităţii moldo-române de pe teritoriul istoric moldovenesc – regiunea Cernăuţi?
4. Aţi susţine ideea creării unei formaţiuni teritorial-administrative autonome, în care să intre localităţile populate de comunitatea moldo-română din raioanele Storojineţ, Adâncata, Herţa şi Noua Suliţă, cu centrul în oraşul Herţa, în care să fie înfiinţată o universitate cu predare în limba română?
5. Aţi susţine ideea efectuării unui schimb de teritorii între Republica Moldova şi Ucraina, în urma căruia localităţile populate de ucraineni din Republica Moldova (în special cele din stânga Nistrului) să revină la Ucraina, iar localităţile populate de comunitatea moldo-română din regiunea Cernăuţi să reintre în componenţa statului moldovean?
Au fost chestionate 25 de persoane din raioanele Storojineţ, Adâncata, Herţa şi Noua Suliţă. Majoritatea respondenţilor au declarat că „obiceiurile şi tradiţiile sunt respectate, iar limba română nu”, susţinând ideea acordării statutului de limbă oficială limbii române în zonele unde locuiesc românii. La a treia întrebare, printre altele, respondenţii au menţionat necesitatea literaturii artistice, a popularizării ştiinţei în limba română, atât a operelor scriitorilor români, cât şi universali, manuale, cărţi pentru copii, opinând că „ar trebui să se manifeste un interes mai mare faţă de ceea ce se întâmplă aici, să se ţină o legătură mai strânsă cu noi”; „Să ni se acorde mai multă atenţie, să nu ne lase de izbelişte, să se intereseze de ce suferă minoritatea noastră”; „Să ni se apere interesele, să putem merge la rudele noastre în Moldova fără paşapoarte”; „Relaţiile între România şi Republica Moldova să fie asemenea cu cele dintre Germania şi Austria (să fie recunoscută o limbă – română – şi o comunitate – română)”; „Să ni se acorde sprijin în crearea şi organizarea unor societăţi culturale ale comunităţii moldo-române; să ni se explice drepturile, să se informeze masele – oamenii nu ştiu că au drepturi”; „Relaţii colegiale, schimb de experienţă”. La a patra întrebare 21 de respondenţi au răspuns că susţin ideea creării unei unităţi teritoriale moldo-române în cadrul statului ucrainean.
La a cincea întrebare 10 respondenţi au declarat că sunt de acord cu un schimb de teritorii între Ucraina şi Moldova (un respondent a explicat că este în favoarea acestei idei deoarece „nu putem studia la universităţi [în Ucraina] în limba română”, 5 au răspuns „nu”, 2 au răspuns „da, dacă e posibil”, 2 au răspuns „Da, dar nu cred că e posibil”. Unul a răspuns că „Ucraina nu va ceda”. Doirespondenţi s-au arătat sceptici cu privire la o asemenea posibilitate, fără să răspundă cu „da” sau „nu”: „Dar oare e posibil aşa ceva?”; „Să se ajungă la referendum şi atunci voi răspunde”. Cineva a spus: „Nu ştiu. Nu am fost niciodată în Moldova”. Alte răspunsuri au fost: „Eu nu cred că este real”, adăugând totuşi „50/50” şi: „În momentul de astăzi, mai mult nu decât da”.
Din aceste răspunsuri putem deduce dorinţa conaţionalilor noştri de a fi ajutaţi de România şi Republica Moldova. Mai întâi este necesar un dialog al autorităţilor de la Bucureşti şi Chişinău cu autorităţile din Ucraina privind îmbunătăţirea situaţiei românilor înstrăinaţi. Deşi în acordul româno-ucrainean semnat în 1997 de preşedinţii Emil Constantinescu şi Leonid Kucima era prevăzută crearea unei universităţi multiculturale, în care să funcţioneze facultăţi cu predarea în limba română, această prevedere nu a fost implementată. În cadrul unei discuţii la Kiev, pe data de 25 mai 2011, cu vicepreşedintele Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, deputatul Radei Supreme a Ucrainei, Ion Popescu, originar din satul Pătrăuţii de Jos, raionul Storojineţ, regiunea Cernăuţi, la întrebarea „De ce nu este realizat proiectul înfiinţării unei universităţi multiculturale la Cernăuţi?”, acesta a invocat lipsa de resurse financiare din partea statului ucrainean. „Dacă România şi Republica Moldova s-ar implica cu sprijin financiar, o instituţie de învăţământ superior cu predarea în limba română ar putea fi creată în Ucraina”, ne-a comunicat Ion Popescu. De asemenea, la nivel interguvernamental trebuie soluţionate problemele legate de echivalarea diplomelor: anularea taxelor (care sunt foarte mari), a obligaţiei de a susţine unele examene în diverse centre universitare din Ucraina, pentru echivalarea diplomelor. Procesul de la Bologna, din care fac parte atât România şi Republica Moldova, cât şi Ucraina, prevede recunoaşterea reciprocă a diplomelor obţinute în statele parte la proces.
Statele româneşti ar trebui să se implice în vederea asigurării dezvoltării economice şi culturale a comunităţii româneşti. Euroregiunile Prutul de Sus şi Dunărea de Jos au fost concepute ca un cadru de activitate în comun şi a colaborării comunităţilor din România, Republica Moldova şi Ucraina (regiunile Cernăuţi şi Odesa), care de-a lungul secolelor au convieţuit, fără graniţele actuale. Cu regret, cooperarea transfrontalieră rămâne a fi una mai mult formală din cauza dificultăţilor în elaborarea proiectelor. Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană a fost creat Programul Operaţional Comun România – Ucraina – Republica Moldova 2007-2013. Acesta primeşte finanţare europeană în perioada vizată prin intermediul Instrumentului European de Vecinătate şi Parteneriat. „Programul îşi propune crearea unei punţi de legătură între cele trei state partenere, cu scopul susţinerii comunităţilor din zonele de frontieră în găsirea unor soluţii comune la problemele similare cu care acestea se confruntă”4. Prin intermediul acestuia, autorităţile locale şi alte organizaţii din zonele de frontieră sunt încurajate să colaboreze în vederea dezvoltării economiei locale, a rezolvării anumitor probleme legate de mediul înconjurător şi pentru întărirea pregătirii pentru situaţii de urgenţă. Iniţiativa îşi propune să promoveze, de asemenea, o mai bună interacţiune între comunităţile din zonele de graniţă. Comisia Europeană oferă o sumă de 126.718.062 € pentru Programul Operaţional Comun România – Ucraina – Republica Moldova 2007-2013. Cele trei state partenere trebuie să participe prin cofinanţare cu 11.404.628 €. În total, bugetul programului pentru perioada 2007-2013 este de 138.122.690 €. Totuşi, foarte puţini au reuşit să acceseze din aceste fonduri – prin cele două birouri, de la Suceava şi Iaşi, – din 2010, de când a început finanţarea efectivă. Autorităţile ar trebui să acorde mai multă asistenţă potenţialilor beneficiari prin informare şi consultaţii cu privire la elaborarea de proiecte.
Ajutorul acordat de autorităţile României şi Republicii Moldova ar trebui să vizeze în egală măsură domeniul culturii şi educaţiei. Lipsa de clase cu predare în limba română în unele localităţi cu populaţie mixtă, insuficienţa literaturii clasicilor în biblioteci, a literaturii didactice în şcoli (chiar dacă în Ucraina nu pot fi utilizate manuale care nu au aprobarea Ministerului Învăţământului de la Kiev) – denotă lipsa unor relaţii fireşti între românii din România şi Republica Moldova şi cei din Ucraina.
Tratatul româno-ucrainean, semnat în 1997 de preşedinţii Emil Constantinescu şi Leonid Kucima, a stârnit multe nemulţumiri, iar unii intelectuali ai comunităţii româneşti din Ucraina l-au calificat drept un act de trădare faţă de românii din teritoriile istorice româneşti, aflate în prezent în cadrul graniţelor statului ucrainean. Nu înţelegem de ce partea română nu a negociat şi inclus în tratat unele clauze care să ajute comunitatea românească. Este cunoscut faptul că Tratatul de la Trianon, semnat la data de 4 iunie 1920 în Palatul Marele Trianon de la Versailles între Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial (16 state aliate, inclusiv România) şi Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins, prevedea, de exemplu, posibilitatea creării autonomiei teritoriale pentru minoritatea maghiară în Transilvania. Cred că românii din regiunea Cernăuţi ar putea să solicite statutul de limbă oficială pentru limba română în regiunea Cernăuţi. În Finlanda, datorită insulelor Aland populate de suedezi şi care aparţin actualmente Finlandei, limba suedeză este a doua limbă de stat pe întreg teritoriul finlandez. Dacă propunerea privind acordarea statutului de limbă de stat limbii române în regiunea Cernăuţi ar putea părea exagerată pentru comunitatea ucraineană din regiune, poate fi examinată posibilitatea creării unei unităţi teritorial-administrative care să includă raionul Herţa şi localităţile româneşti din raioanele Storojineţ, Adâncata şi Noua Suliţă, în care limba română să aibă statut de limbă oficială. În Republica Moldova există două exemple similare: Unitatea teritorială autonomă găgăuzească şi raionul Taraclia – populat de comunitatea bulgărească.
Intelectualitatea bucovineană şi fruntaşii săi din perioada dominaţiei austriece au pledat activ pentru un statut de autonomie a Bucovinei în cadrul imperiului5. În „Promemoriul la Petiţia Ţării Bucovina din anul 1848”, printre cele 9 puncte (în care figura şi separarea Bucovinei de Galiţia, argumentându-se din punct de vedere istoric dreptul Bucovinei de a deveni provincie autonomă) se mai menţiona că „limba română trebuia să pătrundă în şcolile naţionale, în administraţie şi în dieta provincială”6. În document se mai menţionează că „trebuia asigurată libertatea de circulaţie între Bucovina şi Principatele dunărene”7. Astăzi revendicările din 1848 sunt de actualitate: limba română nu este folosită în administraţia regiunii şi în consiliul regional. Totuşi, după deceniile de ocupaţie sovietică, am constatat, în sânul comunităţii moldo-române, fie o stare de indiferenţă faţă de problemele etniei lor, fie o stare de frică. Pe de altă parte, am observat o dezbinare a societăţilor culturale româneşti de la Cernăuţi. În plus, mai există şi divizarea în două grupuri etnice – moldoveni (populaţia din raionul Noua Suliţă, regiunea Cernăuţi, şi din sudul Basarabiei, regiunea Odesa) şi români (populaţia din raioanele Herţa, Storojineţ şi Adâncata). Acestea nu contribuie la rezolvarea problemelor minorităţii, căci numai prin unirea eforturilor pot fi obţinute rezultate notabile. Din păcate, populaţia românească din regiunile Cernăuţi şi Odesa nu-şi cunoaşte suficient drepturile (în primul rând cele constituţionale), este dominată de un soi de frică atunci când vine vorba de revendicarea drepturilor şi este dezbinată în interior. Această realitate face ca perspectivele supravieţuirii sale ca etnie (ca minoritate etnică) în Ucraina să fie mai puţin optimiste.
Lipsa din programa şcolară a obiectului Istoria românilor conduce la situaţia în care conştiinţa naţională românească (inclusiv moldovenească – în raioanele în care conaţionalii noştri se identifică drept moldoveni – mai ales în Noua Suliţă, Reni, Sarata, Tatarbunar ş.a.) devine tot mai atrofiată. De aceea observăm în prezent un fenomen în care părinţii îşi dau copiii în şcoli / clase cu predare în limba ucraineană. Sunt tot mai dese cazurile când părinţi din satele româneşti solicită înfiinţarea de clase cu predare în limba ucraineană în şcoli care de la începutul ocupaţiei sovietice şi până în prezent au fost cu predare în limba română, astfel şcolile sunt ucrainizate8. Ei explică această opţiune a lor prin dorinţa ca după absolvirea şcolii copiilor lor să le fie mai uşor să studieze în instituţiile de învăţământ superior din Ucraina – în care studiile se desfăşoară în limba ucraineană, dar şi pentru „ca să nu mai râdă ucrainenii de români pentru că nu cunosc limba ucraineană sau pentru că o vorbesc rău”, mi-a spus Ludmila Neaico, directoarea şcolii cu predare în limba română din satul Ropcea, raionul Storojineţ, regiunea Cernăuţi, acolo unde, de la 1 septembrie 2011, a fost creată o clasă cu predare în limba ucraineană, la solicitarea unui grup de părinţi de etnie română (clasa are 8 elevi). Deşi Constituţia Ucrainei prevede dreptul minoritarilor etnici de a studia în limba maternă inclusiv la nivel universitar, din cauza necunoaşterii acestui drept, minoritarii români se supun procesului de ucrainizare, în loc să ceară, în calitate de plătitori de impozite în bugetul de stat al Ucrainei, să li se creeze o universitate cu predare în limba română. În urma examinării situaţiei conaţionalilor noştri din Ucraina, am identificat câteva măsuri care trebuie să fie luate urgent şi pe care le voi expune punctual:
1. Se impune crearea unei instituţii de învăţământ superior în limba română sau transformarea Universităţii din Cernăuţi din una monoculturală în una multiculturală, în conformitate cu prevederile Tratatului ucraineano-român din 1997.
2. În relaţia Ucraina – Republica Moldova ar fi binevenită o simetrie, de acum înainte, în ceea ce priveşte deschiderea de şcoli cu predare în limba maternă (sau transformarea celor existente, care sunt cu predare într-o altă limbă decât cea maternă, în şcoli cu predarea în limba maternă a etniei locuitoare în localitate).
3. Dotarea bibliotecilor şcolare cu manuale, literatură artistică şi de alt gen.
4. Schimburi de experienţă între profesorii care predau în limba română în Ucraina cu colegii lor din România şi Republica Moldova.
5. Echivalarea / nostrificarea diplomelor de studii obţinute în România şi Republica Moldova de către cetăţenii Ucrainei, fără ca posesorii acestora să fie nevoiţi să achite taxe şi să susţină alte examene.
6. Deschiderea în localităţile locuite de români a unor librării cu carte românească, aşa cum, de exemplu, minoritatea maghiară din România dispune de asemenea librării.
7. Deschiderea unor posturi de radio şi televiziune care să emită în limba română în zonele unde locuieşte minoritatea românească din Ucraina, a unui teatru în limba română la Cernăuţi sau Herţa, a unei filiale a Institutului Cultural Român la Cernăuţi sau Herţa.
8. Elaborarea, semnarea şi implementarea unui acord privind micul trafic între România şi Ucraina, în vederea obţinerii dreptului de a traversa graniţa ucraineano-română fără vize (eventual, fără paşapoarte, pe baza buletinelor de identitate) de către românii din Ucraina (ei locuiesc în raza a 50 km de la graniţă).
Pentru păstrarea identităţii româneşti în teritoriile istorice româneşti din Ucraina este nevoie de eforturile conjugate ale autorităţilor şi societăţii civile din România şi Republica Moldova, precum şi ale minorităţii moldo-române din Ucraina, care trebuie să acţioneze în vederea păstrării identităţii etnice, inclusiv să ceară respectarea drepturilor stipulate atât în Constituţie, cât şi în alte legi.
Note
1 Ion Popescu, Constantin Ungureanu, Românii din Ucraina între trecut şi viitor, Editura Primus, Oradea, 2010, p. 42, 61.
2 Ibidem, p. 48.
3 Ibidem, p. 39.
4 http://ro-ua-md.net/index.php?option=com_content&view=article&id=190&Itemid=226, 9.06.2011.
5 Constantin Ungureanu, Bucovina în perioada stăpânirii austriece (1774-1918). Aspecte etnodemografice şi confesionale, Editura Civitas, Chişinău, 2003, p. 136, 142, 178, 234.
6 Ibidem, p. 135.
7 Idem.
8 Aurelian Lavric, În Nordul Bucovinei procesul de ukrainizare a şcolilor româneşti ia amploare, http://www.arena.md/?go=news&n=3220&t=În_Nordul_Bucovinei_procesul_de_ukrainizare_a_şcolilor_româneşti_ia_amploare, 22.06.2011.