Factorul popular-regional în cercetările etimologice structurale
Pentru tiparPentru a demonstra importanţa elementelor populare şi regionale în clarificarea unor aspecte din domeniul etimologiei structurale, am ales următorii termeni cu origine necunoscută sau incorect stabilită: a se chercheli, ciupercă, deşanţ, pistreală, râbac şi râcea, pe care i-am raportat la formaţiile aloetice (regionale sau populare).
În cazul lui a se chercheli „a se îmbăta puţin”, ipoteza originii maghiare i-a tentat pe mai mulţi etimologi, deşi lipsa unei legături semantice clare între presupusul etimon maghiar şi elementul românesc nu le permite decât tatonări pur fonetice, diferite de la cercetător la cercetător: Scriban (Arhiva, a. 1912, nr. 4), ap. DLR [1]:<ung. kérkedni kérködni, *kerkelni „a se fuduli”, supoziţie preluată în dicţionarul său [2]: „Comp. cu ung. kérkedni, kérködni, *kerkelni la care adaugă: „şi cu ngr. hirkilizo „cânt cucurigu”. Cu aceeaşi nesiguranţă va fi reprodusă de SDE [3]: „Or. neclară. Comp. ung. kérkedni „a se fuduli” şi de DU [4], ediţie revăzută şi adăugită de Alexandru Dobrescu, Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu şi Victoria Zăstroiu [4]: „Cf. ung. kérkedni”, în pofida faptului că DLR [1], seria veche, o infirma: „Cu ung. kérkedni, kérködni, *kerkelni „a se fuduli”... cu greu are vreo legătură”.
Drăganu, DR, VI [5], p. 269, îl extrage pe a se chercheli din magh. korhely „calic, coate-goale”, tot atât de incompatibil semantic cu ipoteticul derivat românesc ca şi kérkedni, iar DLR [1], pornind de la ideea (falsă) că vocabula românească ar fi o „compoziţie glumeaţă”, apropie primul element (cher-) de ung. kerék „roată, cerc”, presupunere care n-are nici ea nimic comun cu realitatea etimologică, iar pe al doilea element (-chili) îl raportează, împreună cu Tiktin [6], la a chili „a bea” [<a pili „a şlefui” <sb., rus., ceh. piliti] sau la rom. pilă (<v. sl. pila).
Giuglea, ap. Ciorănescu [7], îl pune în legătură cu gr. kiki „căpuşă”.
Ciorănescu [7] reuşeşte să rupă cercul vicios al căutărilor sterile, adoptând formula care a devenit un semn distinctiv al dicţionarului său etimologic: „creaţie expresivă”. Din păcate, nota respectivă e lipsită, cum se întâmplă adesea în cuprinsul acestui dicţionar, de suportul unei argumentări adecvate, al unor completări şi precizări relevante.
Vom invoca anumite date menite să facă lumină în privinţa originii rom. a se chercheli.
Ciorănescu [7] menţionează: „E posibil să aparţină aceleiaşi familii de cuvinte ca şi chercheriţă s.f. („căpuşă, Melophagus ovinus”; „muscă de cal, Hippobosca equina”), cu var. chercheriţă, chi(r)chi(ri)ţă (după Conev, p.52, şi Scriban, cuvântul respectiv derivă din bg. kekerica „broască”, care şi el pare să fie cuvânt expresiv). Dacă nu ne înşelăm în ipoteza aceasta, imaginea de bază trebuie să fie cea de mers şovăitor sau bălăbănit, ca cel al omului beat sau al cârcăiacului” [7, s.v. a se chercheli].
De fapt, radicalul chir- (cher-) aparţine în mod cert unei familii mult mai mari de cuvinte decât cea pe care o presupune Ciorăneascu [7] – seriei aloeto-etemice: chercheriţă (Muscel) „grindină măruntă” [DLR-1] (etem: <fărâmă>), cherci (regional) „tufă” [DLR-1] (etem: <mărunţiş>), chiorpeacă (regional) „şindrilă, şiţă, scândură mică” [DLR-1] (etem: <obiect mărunt>), chirchilig (Banat) „tufă mică”; „tufiş ros de viţei, care nu mai poate creşte drept în sus” [DLR-1] (etem: <mărunţiş>), a se chirci „a se face mic”; „a se zgârci (în convulsiuni)”; „a rămânea pipernicit”[DLR-1] (etem: <a se strânge>), chiric (Ţara-Haţegului) „greier”; „purice”; „copil vioi, neastâmpărat” [DLR-1: onom.] (două etememe: <<sonic>> şi <<cinetic>>), ciritei (ceritei) „tufiş”; „pomişori mici şi spinoşi”; „măcieşi ce nu cresc mari” [DLR-1: <ucr. (o)čeret „păpuriş”] (indigen, eteme: <mărunt>, < ţepos >), ghirav (regional) „aspru” [DLR-1] (etem: <înţepător>), pircit (prin vestul Munteniei) „chircit”; „(om) rău la suflet” [DLR-1] (eteme: <mic>, <netrebnic>) pârci „om pipernicit”; „copil” [DLR-1: <bg. părč] (indigen, etem: <mic>), terteleac (mai ales în Oltenia şi Muntenia) „slab, pipernicit, prizărit” [DLR-1] (eteme: <subţire>, <mic>), târş „tufă” (regional) „fiinţă care nu s-a dezvoltat”; (regional) „specie de brad pitic”; (popular) „creangă stufoasă care se întrebuinţează la îngrădituri primitive, ca arac etc.”; (regional) „grămadă, morman” etc. [DLR-1] (eteme: <mărunt>, <rătez>, <strânsură>), ţâră (popular) „cantitate, durată, măsură etc. foarte mică” [DLR-1] etc.
Schimbarea aloetică a tranşei radicale: cher-, chir-, cir-, ghir-, pir-, pâr-, tir-, târ-, ţâr- etc., asociată cu diversificarea sinestezică a continuumului etemic (<mărunt>, <strâns>, <ascuţit>, <subţire>, <ţepos>, <înţepător>, <strident> etc.), demonstrează originea indigenă a lui a se chercheli şi a seriei în care se integrează acest element. Motivarea, cum permite să se vadă lanţul etemic anterior şi conţinutul verbului a se chercheli, nu e cea invocată de Ciorănescu, ci ideea de <puţin>, strâns legată cu etemul dominant al seriei: <mărunt, mic>. De altfel, logic, „a se îmbăta puţin” nu presupune <mers şovăitor, bălăbănit>.
Înregistrând patru variante ale lui a se chercheli: a se chirchili, a se chirchiuli, a se cherchezi şi a se chiurlui, Ciorănescu [7] constată că ultima variantă nu este, etimologic, clară. Ea devine însă clară dacă o examinăm prin prisma schimbărilor aloetice menţionate mai sus, ce-i conferă acelaşi statut de variantă ca şi celorlalte trei.
Ipoteza conform căreia a se chercheli ar fi „o compoziţie glumeaţă”, unul dintre elementele constitutive ale acesteia fiind chilă=pilă „a se îmbăta” (supra) e infirmată de prezenţa regionalului chirchilig „tufă mică” (supra), cu aceeaşi structură reduplicativă (chir-, chil-) ca şi cher-chel- din chercheli.
Pentru a demonstra originea expresivă a lui a se chercheli DLR [1], Ciorănescu [7] îi atribuie lui chercheriţă statutul de împrumut slav: „Pare a fi un derivat din tulpina slavă kyk-, din care a derivat şi verbul paleoslav kyčiti „a se umfla” şi bg. kekerica „broască”. Şi „căpuşă” şi„broască” pot fi considerate ca „animalul care se umflă”. E adevărat că ele se umflă,numai că în română căpuşă şi broască fac parte din serii aloeto-etemice diferite: a căpui „a înşfăca”, a găbui „id” [DLR-1] etc., (etem: <a înhăţa>) / brotăcel, burătăcel „broască verde”; (ornit.) „florinte” [DLR-1], broteală „taifas” [DLR-1] (etemem: sonic). De altfel, şi bg. kekerica, supra, nu însemna la origine „animal care se umflă”, ci „orăcăit”, cf. rom. cherchet „orăcăit (de broaşte)” [DLR-1: onom.] (în bulgară, pentru rad. kyk-, cf. kykotja se „a râde strident”, ca şi rom. chicot, chihot „râset înfundat şi cu izbucniri zgomotoase” [DLR-1: „onomatopee răspândită şi în limbile slave”]). În ceea ce priveşte radicalul reduplicat din rom. chercheriţă (chirchiriţă), supra (eteme: <fojgăitoare>, <bâzâitoare>) el trebuie apropiat de gârgâriţă [DLR-1: or. nec.] (etem: <fojgăitoare>) de a chirăi „a ţârâi”; „a ciripi”; „a cârâi” etc. [DLR-1: onom.], chiric, supra etc.
Ciupercă (în unele regiuni, mai ales prin Muntenia) „nume generic (prin alte regiuni: burete) al celor mai multe varietăţi de plante criptogame”; (în alte regiuni, mai ales prin Muntenia şi Transilvania) „specie foarte căutată de plantă criptogamă comestibilă, cu picior alb, cu pălărie tot albă, cu marginile atârnând” [DLR-1] (Cihac [8], Philippide [9, p.107]: <sb. pečurka, <sb. pečurka; Candrea [10]: comp. ung. csiperke; Scriban [2]: ung. cseperke, csiperke, csöpörke, csuporka, ceh. pečarka, pečirka, sb., bg. pečurka, čepurka < v. sl. pešti-pekon „a coace”; Ciorănescu [7]: <bg., sb. pečurka, cu metateza: bg. čepurka, magh. csepérke; SDE [3]: <ung. csöpörke „id”. Comp. bg. čepurka, pečurka). Indigen, etem: <moţată>, cf. ciup „interjecţie...care imită sunetul produs prin lovire sau un umblet tiptil [DLR-1] (etem: <sunet strident>, <sunet slab>), ciup (Muntenia) „cioc” [DLR-1] (etem: <ascuţit>), ciup (Bucovina) „şuviţă de păr, mică şi încâlcită”; (Bucovina, nordul Transilvaniei, Banat, Oltenia) „moţul de păr din coama cailor care cade printre urechi pe frunte”; „lâna ce rămâne în piptenii de scărmănat”; „târş, bufoi” [DLR-1: <sb. čup(a) „şuviţă de păr”; „Cuvântul se găseşte şi la aromâni (čiup, „câlţi, fire de cânepă”) şi la albanezi (čupe „păr lung”; „fată”)] (indigen, etem: <smoc>), cip! „interjecţie care imită sunetul apei lovite cu palmele, cu lopeţile etc.” [DLR-1: onom.], cipan (Oltenia) „un fel de iarbă tare, ţepoasă” [DLR-1] , cipcarcă = piparcă „ardei”; „salvie” [DLR-1] (eteme: <picant>, <odorant>), pipercă „Pelargonium pellatum” [DLR-1] (etem: <odorant>), cipirig=pipirig=ţipirig „rogoz”; „papură” [DLR-1] (etem: <înţepător, aspru>) etc. Astfel, expresia şi conţinutul cuvântului românesc ciupercă se integrează perfect în angrenajul aloeto-etemic indigen: ciup–cip–pip–ţip etc. / <strident>, <strâns>, <ascuţit>, <ţepos>, <picant>, <odorant> cu schimbarea sinestezică a sensurilor.
Candrea [10], ca şi DLR [1] mai târziu, separă varianta şanţ a lui deşanţ (Moldova, Transilvania) „ciudat, curios, de mirare” [Candrea-10] de şanţ „săpătură făcută de jur împrejurul unui loc spre a-l împrejmui, spre a apăra o cetate, o întărire etc.”; „săpătură lunguiaţă făcută pentru scurgerea apelor sau pentru alte trebuinţe”; „crestături în pietrele de moară” etc. [Candrea-10: <pol. szanc <germ. Schanze]. Cihac [8], Tiktin [6] (ed. veche), Scriban [2] şi Ciorănescu [7] le prezintă într-un singur articol de dicţionar, cu etimologia propusă de Cihac [8], pe care a preluat-o şi Candrea [10], supra. Scriban [2] a încercat să explice hiatul semantic dintre sensul „vechi” al lui şanţ „minune, lucru minunat” şi celelalte sensuri supra: „poate prin aceeaşi figură ca a deraia, a delira, adică „a ieşi din linia obişnuită”. Ciorănescu [7], deşi remarcă această nepotrivire de sensuri, adoptă soluţia lexicografică şi etimologică tradiţională.
Soluţia valabilă pentru realitatea lingvistică românească este sugerată de aloetele regionale ale radicalului (-) şan- (şon-, şoan-, hon-, hoan-, jon-, jan-, joan-, jun- etc.) a şoni (prin Oltenia) „a face (pe cineva) să devină şchiop, lovindu-l, rănindu-l etc.” [DLR-1], ?ont?c (hont?c)şontâc (hontâc) „cuvânt prin care arătăm că cineva şchioapătă când umblă” [DLR-1] şoandră (hoandră) (regional, depreciativ) „femeie bătrână” [DLR-1] (etem: <căzătură, pocitură>), hondoală „gaură naturală pe coasta unui deal” [DLR-1] (etem: <surpătură>), joncăneală (Transilvania) „bătaie, ceartă” [DLR-1] (eteme: <pocire>, <larmă>), a jontăni (Transilvania) „a face zgomot”, jantiţă (Oltenia) „tot felul de peştişori mici de tot, care abia se văd în apă” [DLR-1] (etem: <fărâmă, pocitură>), janghină (joanghină) „termen de ocară pentru cai” [DLR-1: „Pare a fi o rostire regională pentru *jabină <bg. žabina „mătasea broaştei”] (indigen, etem: <căzătură, pocitură>) etc.
Liantul etemic care uneşte aceste aloete este <lovire – pocire– surpare>. Prin urmare, şanţ-1 („săpătură”) şi şanţ-2 („ciudăţenie”) au aceeaşi origine indigenă, cu etemele îngemănate: <lovire – surpare> (şanţ-1) şi <lovire – pocire> (şanţ-2). În cazul lui şanţ-1, nu este exclusă şi intersectarea cu corespondentul polonez şi cu cel german.
Pistreală (pestreală) (învechit) „distanţa până la care poate ajunge o săgeată, un proiectil”; „interval de timp (delimitat)”; „loc special amenajat pentru alergări, întreceri etc.” e raportat de Tiktin [6], Scriban [2], DLR [1] şi Ciorănescu [7] v.sl. (slavonului) prěstrělŭ <strĕla „săgeată”. Relaţiile fonosemantice ale rad. pis- în sistemul lexical românesc şi analiza situaţiilor similare se opun însă etimologizării respective. Să vedem mai întâi ce ne spune analogia cu sinonimul regional jap (pl.japuri) „distanţa cât bate o piatră azvârlită cu o forţă oarecare” [DLR-1: onom.]. Interjecţia jap! care „imită zgomotul produs de lovirea cu un corp elastic (nuia, biciuşcă etc.) sau de o lovitură (trânteală) dată cu repeziciune şi putere” [DLR-1] face substantivul jap transparent la semnificaţia primară: <bătaie, repezeală, azvârlitură>. Acelaşi etem implică, prin extrapolare, şi pistreală, supra. Etemul e probat şi de existenţa altor formaţii cu rad. pis- sau cu radicale aloetice: pistrela (inv.) „a ţâşni (împrăştiindu-se) în toate părţile”; „a împroşca” [Tiktin-6, ed. veche, Ciorănescu-7: <sb. prestriliti; Scriban-2: <sb. prestriliti, nsloven. prestreliti, pol. przestzelać; DLR-1: <pistreală ] (indigen, pistreală <a pistreli), a pistosi, a pistroci „a sfărâma”; „a strivi, a terciui”; „a snopi în bătaie”; (prin vestul Munteniei) „a masa puternic”; „a istovi” [DLR-1: et. nec.], bístriţ (Transilvania, Moldova) (ca atribut al cuv. prun, prună) „acru, acid” [DLR-1: „Dintr-un tip slav *bystrits <bystrŭ „iute”, cu schimbarea înţelesului „pişcăcios”. Cf. numele de râu Bistriţa „torent de munte”, apă care curge repede”] (indigen, cu polietemia radicalului bis- şi cu schimbarea sinestezică a sensului, să se comp. pisc „vârf” -pisc „piuit” etc.), a se jâstâci „a deveni perplex” [DLR-1: „Pare a fi derivat din fâstâc şi a fi avut sensul originar de „a se înverzi la faţă ca fâstâcul (din cauza unei ştiri, întâmplări etc. neaşteptate)”] (indigen, etem: v. a se jâstâci, supra; analogia cu a o sfecli nu e concludentă, căci ultimul verb nu derivă de la sfeclă, ci din interj. sfâc! „care sugerează caracterul brusc al unei mişcări” [DLR-1]).
În fine, regionalele râbac (Bucovina) „om mic de statură” şi râcea (prin nordul Munteniei, depreciativ) „om mic de statură şi diform”, pe care le înregistrează DLR [1], fără a le etimologiza (doar sub primul cuvânt notează indecis: „Cf. ucr. rybac „pescar”; „pescăruş”), trezesc un distinct ecou în lexicul regional şi popular românesc: a râbâi (prin vestul Munteniei) „a scormoni, a râcâi (pământul) [DLR-1: et. nec.] (indigen, onom.), râbiţă „nume dat mai multor specii de peşti mici” [DLR-1: „Din bg. rybitsa, scr. ribica. Cf. rus. rybets] (indigen, din rad. râb-, v. râbâi, supra, etem: <mărunţiş>), a râcâi (despre păsări sau animale) „a scormoni, a scurma pământul cu ghearele sau cu labele; (despre animale) „a zgârâia cu unghiile sau cu ajutorul unui instrument”; (prin Moldova) „a răzui”; „a curăţa”; „a râni” etc. [DLR-1]. [Scriban-2: <sb. rkati: „a hârcâi”; „a sforăi”; Ciorănescu-7: or. expresivă, DLR-1: formaţie onomatopeică], râcă „gropiţă în pământ la unele jocuri de copii”; „groapă mică prin care sunt delimitate două terenuri de fânaţ”; „partea inferioară a piciorului găinei”; (prin Muntenia şi Moldova) „ceartă, sfadă”; „discordie”; (prin nordul Munteniei) „persoană care provoacă ceartă, discordie” [DLR-1: <a râcâi, onom.], a râcăi (învechit) „a răcni, a urla, a zbera” [DLR-1: „Din slavonul rykati”] (indigen, v. cuv. precedent), a râcni (răcni) (despre animale) „a rage, a mugi, a zbiera, a urla”; (despre oameni) „a vocifera”; „a striga”; „a ţipa”; „a zbiera” [DLR-1] [Mikl.-11, p.43, Cihac-8, Candrea-10, Scriban-2, Ciorănescu-7, DLR-1, SDE-3: <v. sl. ryknonti] (indigen, etemem sonic, v. râcă, supra) etc. Prin urmare, râb- şi râc- sunt aloete (variante etimologice) ale unui radical comun indigen, polietemic: <strident>, <a zgârâia>, <mic>, <pocit>, <a surpa> etc.
În lumina acestor date ar trebui explicate (etimologic) şi toponimele Râbniţa, Râmnic, Răcea, Răciulă etc. (etem: <râpeni>, cf. râcă, supra, a ruciuli (prin nord-vestul Transilvaniei) „a râma, a scurma” [DLR-1].
În concluzie subliniem faptul că elementele populare şi regionale contribuie la confirmarea sau infirmarea supoziţiilor etimologice, aducând astfel certitudine într-un domeniu eminamente incert.
Referinţe bibliografice
1. Academia Română, Dicţionarul limbii române, serie veche (literele A-B, C, F-I, D-De, J, L-Lojniţă). Bucureşti, Socec et comp. şi C.Sfetea, 1913-1949; serie nouă (literele M, N, O, P, R, S, Ş, T, Ţ, V-Veni). Bucureşti, EA, 1965 ş.u.
2. Scriban, Aug., Dicţionarul limbii româneşti, Iaşi, Presa Bună, 1939.
3. Academia de Ştiinţe a R.S.S. Moldoveneşti. Institutul de Limbă şi Literatură. Scurt dicţionar etimologic al limbii moldoveneşti, Redactori: N. Raevschi, M.Gabinschi, Chişinău, Redacţia Principală a Enciclopediei Sovietice Moldoveneşti, 1978.
4. Şăineanu, L., Dicţionar universal al limbii române. Ediţie revăzută şi adăugită de Alexandru Dobrescu, Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu şi Victoria Zăstroiu. Coordonator: Alexandru Dobrescu, Chişinău, Litera, 1998.
5. Drăganu, N., Etimologii // Dacoromania, VI (1929-1930), Cluj, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, 1931.
6. Tiktin, H., Rumänisch-deutsches Wörterbuch, 2., überarbeitete und ergänzte Auflage von Paul Miron, Wiesbaden, Otto Harrassowitz, 1985-1989.
7. Ciorănescu, Al., Diccionario etimológico rumano, Universidad de la Laguna, 1958-1966.
8. Cihac, A. de., Dictionnaire d’étymologie daco-romane, I. Éléments latins, comparés avec les autres langues romanes; II. Éléments slaves, magyars, turcs, grecs-modernes et albanais, Francfort A/M, Berlin-Bucarest, 1870, 1879.
9. Philippide, Al., Principii de istoria limbii // Opere alese, editate de George Ivănescu şi Carmen-Gabriela Pamfil, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1984.
10. Candrea, I.-A. şi Adamescu, Gh., Dicţionarul enciclopedic ilustrat,Bucureşti, Cartea Românească, 1931.
11. Miklosich, Fr., Die slavischen Elemente im Rumunischen, Wien, 1862.