Născut în URSS
Pentru tipar
Ştiinţa sovietică între ouăle fatale şi inima de câine
Cu toţii îl iubim şi îl respectăm la nebunie pe Mihail Bulgakov. Greu poţi găsi un scriitor care să te fascineze în aşa măsură cum o face el. Cu toţii i-am citit aproape toată opera. Maestrul şi Margareta, Inimă de câine, Ouăle fatale, Diavoliadaşi multe, multe altele. Vă aduceţi aminte de Inimă de câine şi Ouăle fatale.În prima, profesorul Filip Filipovici Preobrajenski îl transformă pe Şarik din câine în om, printr-o simplă operaţie, iar în a doua, printr-un procedeu tehnologic, ouăle banale sunt modificate genetic şi din ele ies adevăraţi monştri. Ei bine, aceasta nu e o variantă gogoliană a ştiinţei şi societăţii sovietice, ci o realitate. Aceste lucruri s-au întâmplat cu adevărat şi se mai întâmplă încă sub ochii noştri în multe locuri din lume. Iar ca să le vedeţi şi să le înţelegeţi e bine să nu le citiţi nici prin ochelarii politrucilor sovietici, nici prin ochelarii la fel de maţi ideologic ai politrucilor liberali. Căci pentru ambele părţi suntem nişte cobai cărora li se aplică aceeaşi procedură chirurgicală. Ni se înlocuiesc părţi semnificative ale organelor genitale şi ale creierului, adică ni se umblă la gândire şi dorinţă, iar când ne trezim, e bine să facem asemenea lui Şarik, să citim invers textul, cuvântul oferit spre lectură. Să citim ABÂR. Noi ştim ce spunem şi la ce ne referim, căci instinctul nu ne minte. Pentru noi ABÂR e ceea ce pentru el e RÂBA (peşte). E bine să recitim aceste texte şi să înţelegem. Dar, de fapt, voiam să ajung la ştiinţă, la ştiinţa sovietică.
Ştiinţa sovietică a produs aceste „ouă fatale”, aceste transplanturi de „inimă de câine”, de gândire şi dorinţă. Ea a jucat perfect jocul dintre cultură şi natură. U.R.S.S. a fost, poate, prima ţară care a înţeles şi a aplicat acest procedeu ce va avea un rol imens în tot secolul XX. Acest procedeu reuşeşte să transforme natura şi cultura într-o forţă imensă printr-o subordonare politică, ideologică. Odată încărcate cu o semnificaţie politică, cultura şi natura devin nişte forţe incomensurabile. Ştiinţa sovietică a jucat această carte perfect, chiar cu riscul de a crea mecanisme producătoare de „ouă fatale” sau „inimi de câine”. Fraze de tipul „Ştiinţa a demonstrat că...” au devenit o armă mult mai puternică decât rachetele nucleare. Acest gen de argumente pot să devieze ori să controleze traiectoria a ceea ce e mult mai mult decât o armă, şi anume conştiinţa.
Legitimarea ştiinţei sovietice a fost, fireşte, controlată perfect de noua putere. Aşa cum vechea lume, vechea clasă era distrusă din temelii, nici vechea ştiinţă, numită „burgheză”, nu-şi mai avea locul în noua lume. A început să apară un mare număr de proiecte ştiinţifice utopice, care veneau mai degrabă din lumi fantastice decât dintr-o legitimare a unei anumite metodologii a cunoaşterii. Utopiile, de fapt, nu au nevoie de legitimare ori se legitimează prin cu totul altceva. Proletariatul, clasa cea mai progresistă din punct de vedere istoric, câştigase, iar marxism-leninismul era filozofia sa de viaţă. Totul se subordona acestei noi forţe. Toate ştiinţele trebuiau să se legitimeze în faţa acestei noi forţe, noi puteri. Primele ştiinţe care au căzut sub lama revizuirii au fost ştiinţele umaniste precum filozofia, istoria şi istoria diverselor materii, pedagogia, etica, lingvistica şi altele care aveau un anumit substrat ideologic şi ar fi putut periclita noua putere. Toate ştiinţele umaniste au fost puse serios în discuţie, iar ştiinţele naturale şi cele exacte erau într-o situaţie delicată, într-o lume nouă, totul trebuia să fie nou, iar într-o lume superioară şi ştiinţa trebuia să fie superioară. (Ştiinţa, asemenea muncii şi artei, trebuia să vină să elibereze.)
Unul dintre cele mai reprezentative momente de început îi aparţine omului de ştiinţă, biolog şi botanist, care se ocupa de selecţii naturale, Ivan Vladimirovici Miciurin. El îşi propunea să lupte cu natura şi s-o învingă. Omul „nu trebuie să cerşească şi să aştepte milă de la natură; scopul nostru este să luăm de la ea totul”. Pentru Miciurin, lupta cu natura era pe viaţă şi moarte; el vrea s-o îmblânzească şi să i-o subordoneze omului. Natura trebuie transformată asemenea animalelor, care din animale sălbatice devin animale domestice. Natura trebuie să devină un animal de casă. Şi face un proiect grandios: să crească piersici în regiunea Tambov. Pentru a înţelege cât de radical e pusă problema, vă spun că în orăşelul Kazlov, unde se făceau experimentele, în ianuarie temperatura e între 12° C şi 40° C. Până şi Miciurin afirmă în însemnările sale: „Aceasta e deja suficient pentru a omorî orice speranţă în ce priveşte posibilitatea de creştere a unei culturi a piersicilor în regiunea noastră. Dar, mai întâi, de obicei doreşti ceea ce n-ai, iar în al doilea rând, ce nu poţi face prin muncă perseverentă şi răbdare umană!”.
Proiectul său de selecţie şi de producere a noilor specii de plante seamănă perfect cu modelul social de producere a Omului Nou. El ajunge la o serie de descoperiri importante, pe care încearcă să le împingă dincolo de orice limită. Miciurin înţelege că, pentru a produce noi soiuri de plante, e nevoie, pe de o parte, de un portaltoi de „origine sănătoasă”, rezistentă şi, pe de altă parte, de un altoi productiv. Rezultatul, puieţii trebuie căliţi asemenea spartanilor, pentru a rezista noilor condiţii climaterice. Aşa au apărut primele soiuri de copaci care trebuiau să reziste frigurilor de peste iarnă şi care se subordonau voinţei umane, şi nu naturii. Paralel, în acea perioadă, în societatea sovietică apar primii intelectuali-muncitori. Miciurin mai propune o teorie interesantă, care trimite direct la ce se întâmplă în societate, şi anume teoria dominării. Teoria se reducea la modul în care acţionează „educaţia” asupra condiţiilor de creştere a plantelor experimentate. El caută soluţii şi tehnici de transmitere a calităţilor de la altoiul-mamă la puiet, precum şi a modului de educare a puietului încă din perioada precoce a vieţii. A selecţiona devine identic cu a revoluţiona, iar Miciurin devine un adevărat simbol al ştiinţei sovietice. Să nu credeţi că această teorie şi această practică au fost specifice doar U.R.S.S. Chiar şi dincolo de ocean omul de ştiinţă Miciurin şi tehnicile sale erau foarte apreciate.
Miciurin a fost totuşi un om de ştiinţă. A respectat, în felul său, natura şi regulile ştiinţifice. După el, în domeniu, a venit un ucenic la fel de sârguincios, Vavilov. Iar după Vavilov a venit un personaj, Lâsenko, care a dat peste cap o bună perioadă de timp întreaga ştiinţă sovietică, cu bunele şi relele sale. El a reuşit să facă un altoi perfect între ştiinţă şi putere, să subordoneze perfect ştiinţa puterii.
În anul 1935 U.R.S.S. devenise una dintre cele mai importante forţe în domeniul cercetărilor în biologie şi genetică, pe linia mendelismului ştiinţific, în urma cercetărilor lui Miciurin şi Vavilov, au apărut şi roadele, însă apare un nou personaj, Lâsenko, care, pe lângă faptul că e talentat, şarmant şi înzestrat cu o retorică sclipitoare, mai şi înţelege faptul că poţi face politică şi în interiorul ştiinţei şi că poţi domina politic ştiinţa. Astfel, cunoscând foarte bine slăbiciunile sistemului şi urgenţele reale şi ideologice ale ţării, el dă o puternică lovitură miciurinismului şi, în mod indirect, şi altor ştiinţe şi reuşeşte să-l mintă pe cel pe care nimeni nu prea îndrăznea să-l mintă. Adică pe însuşi Stalin. În acei ani, miciurinita şi geneticienii erau, putem spune, pe val. În scurt timp ar fi putut deveni varianta oficială în domeniu, însă Lâsenko îi face pe geneticieni şah-mat, prin câteva mişcări simple. Mai întâi, îi prezintă lui Stalin un soi de grâu „nou”. Caută câteva spice mari, cu peste o sută de boabe, şi-i dă un nume caucazian, pentru a-l impresiona pe Stalin. Promite o creştere de până la patru ori a producţiei. Toată lumea ştiinţifică ştia că e o şarlatanie, ştia că aceste spice pot creşte, dar nu pot da roadă dacă sunt crescute în mod normal pe lanuri întinse. Stalin însă e profund impresionat. Toată echipa de la Kremlin e impresionată, iar acolo nu e prezent nici un om de ştiinţă, în al doilea rând, atacă la nivel „ştiinţific” cercetările din domeniul geneticii, de pe poziţii „marxiste”. Genetica pică în dizgraţie, e numită ştiinţă burgheză, iar şi mai grav e faptul că mulţi cercetători de vârf ajung în lagăre de concentrare. Acest eveniment are repercusiuni semnificative şi în alte domenii ştiinţifice.
De exemplu, tot ce ţine de teoria probabilităţii, în acea perioadă a anilor ’40-’50, este în pericol. Ştiinţa nu are nimic de-a face cu întâmplarea, cu probabilitatea. Nici chimia şi nici fizica nu au voie să apeleze la probabilitate, în ciuda faptului că matematica probabilistă este foarte dezvoltată în U.R.S.S., ştiinţa trebuie să se elibereze de probabilism. Astfel, o ştiinţă precum statistica, un domeniu bine dezvoltat în U.R.S.S., cade în dizgraţie, ca mai târziu să fie condamnată. Va fi reabilitată treptat, dar mai degrabă va fi subordonată economiei politice decât matematicii. Partidul concluzionează simplu: dacă nu există probabilitate în ideologie, se presupune clar că nu există probabilitate nici în ştiinţă.
Paradoxal, aceste încrâncenări şi schimbări ideologice radicale şi, mai ales, transformarea fizică, biologică a elitelor din ştiinţă nu împiedică însă dezvoltarea ştiinţifică din U.R.S.S. Ea găseşte întotdeauna resurse şi oameni care să producă de o manieră exemplară. Matematica, ingineria, fizica, tehnologia, chimia au devenit ştiinţe de top în U.R.S.S., recunoscute şi de occidentali. Mulţi oameni de ştiinţă sovietici au luat Premiul Nobel pentru diverse domenii, iar unii chiar şi pentru pace. Se pare că problemele târzii ale ştiinţei sovietice au venit din altă zonă.
Mai există un lucru absolut incitant, care numai în U.R.S.S. sau în ţări cu un avânt utopic asemănător se poate întâmpla. Aici poţi găsi, cum ar spune teoreticianul Boris Groys, adevărate „opere de artă totale” sau soluţii ştiinţifice totale. O să vă dau un exemplu. Acum câţiva ani am fost să revizitez unele locuri din fosta U.R.S.S. Am ajuns la Leningrad, actualul Petersburg. În unul dintre cartiere unde în perioada sovietică exista metrou acum nu se mai circulă decât la suprafaţă. Vă amintesc că oraşul este construit pe apă, pe o mlaştină. Acolo curge râul Neva, iar metroul e săpat foarte adânc. Ca să ajungi până jos, pe peronul metroului, mergi cu câteva rânduri de scări rulante. De ce nu mai circulă metroul în cartierul respectiv? Din simplul motiv că a fost construit pe un loc unde curgea un râu subteran, în comunism, metroul funcţiona, vă asigur. Cum s-a întâmplat totul? În anii construcţiei existau proiecte şi termene de finalizare bine stabilite, ca şi astăzi, însă atunci comanditarii aveau alte forme de sancţionare. Acea aripă a metroului trebuia să fie dată în exploatare la o dată exactă. Când s-a ajuns la un anumit tronson, s-a dat peste un râu subteran. Existau soluţii inginereşti de deviere a râului sau de deviere a liniei metroului, însă timpul nu mai permitea acest lucru. Termenul era termen. Partidul nu ierta amânările unor astfel de lucrări. Şi atunci s-a apelat la alţi specialişti, din alt domeniu. S-a găsit soluţia genială şi finală: să se îngheţe râul. Aşa că s-au instalat nişte congelatoare atomice imense şi s-a îngheţat râul, sursa de apă. Vă întrebaţi care sunt costurile unor astfel de instalaţii şi ale menţinerii lor în permanentă funcţiune? Acestea sunt false întrebări. Instalaţiile despre care vorbim sunt opere de artă totale, ele nu suportă asemenea întrebări. (Şi, apropo, de unde până unde operele de artă totale, operele de ştiinţă totale au de-a face cu profitul, utilul, şi, atât mai mult, cu întrebările? Ele sunt scopuri în sine.) Astfel de soluţii nu ar exista niciodată în ţări cu alte regimuri politice. Dovadă că instalaţia a funcţionat până la prăbuşirea U.R.S.S.
A venit democraţia şi congelatoarele s-au oprit, apa a inundat metroul şi poporul a ieşit la suprafaţă şi a văzut că peste roşul flamurii sovietice a scris cineva cu alb: aloc-acoC – pardon, invers: Coca-cola. Cum spune un vechi film sovietic: vin ai noştri, pleacă-ai noştri!...
Primul lucru cu adevărat semnificativ în transformarea din câine în om, din textul lui Bulgakov, adică prima rostire, ceea ce îi dă marca de fiinţă umană, e momentul în care Şarik îl înjura de mamă pe cel ce-i dă un nou chip. Rezistenţa faţă de sistem şi putere, lupta împotriva lor sunt, poate, cele mai autentice acte umane. Dar să nu uităm că sistemul, puterea au proceduri reversibile de transformare. Şarik e transformat în cetăţeanul Poligraf Poligrafovici Şarikov, după care este transformat din nou în potaia Şarik. Iar la auzul cuvântului atavism, Şarik a sărit şi a mai rostit o ultimă frază umană: „Nu folosiţi cuvinte necuviincioase!”. După care a revenit la ham-ham-ul său.
9 mai, Ziua Victoriei
Această zi este una memorabilă nu numai pentru noi, ci pentru întreaga omenire. Armata Roşie a învins trupele fasciste. A avut loc marea capitulare. Ostaşul sovietic a pus pe Reichstag drapelul Uniunii Sovietice. Iar noi, an de an, aniversam acest eveniment printr-o mare paradă. De la mic la mare, indiferent de oraş ori sat, acest eveniment urma un ritual identic. Discursuri, paradă, flori şi steaguri, pancarte cu inscripţii, strigăte de „Ura! Ura!”, salve de arme sau tunuri şi emoţionantele momente de reculegere în cinstea celor care muriseră pentru Patrie, precum şi cuvintele de mulţumire veteranilor. Ei, veteranii, stăteau alături de noi, iar pe pieptul lor atârnau nenumăratele insigne şi medalii primite pentru meritele în război, în fiecare localitate existau un „foc veşnic” şi un monument dedicat eroilor acestui război crâncen.
Al doilea război mondial sau ceea ce noi numeam al II-lea Război pentru Apărarea Patriei a fost o adevărată tragedie, iar pentru noi a fost o veritabilă fascinaţie şi o mare mândrie. Ce poate fi mai palpitant şi mai spectaculos decât un război de o asemenea anvergură! Atacaţi mişeleşte, în timp ce paşnic priveam în zare şi construiam viitorul luminos. Duşmanul ne-a atacat pe nepregătite, mârşav şi înarmat până-n dinţi. Am suferit, dar ne-am revenit şi ne-am mobilizat, poporul sovietic a dat dovadă de o mare putere şi de un eroism incredibil. Şi, pas cu pas şi ceas de ceas, ne-am croit drumul spre recucerirea teritoriilor noastre. Ba mai mult, în ciuda întârzierii inacceptabile a Aliaţilor de a deschide al doilea front, noi am luptat să aducem pacea celorlalte popoare europene. Incredibil de adevărat. Dar orice faptă are mai multe forme de interpretare. Istoriografia sovietică ne dădea doar o variantă.
Recunosc că al II-lea Război pentru Apărarea Patriei, prin istoria sa, prin ce ni s-a povestit şi prin ce ni s-a arătat, a fost, de departe, cel mai puternic eveniment ca semnificaţie şi profunzime din istoria Uniunii Sovietice. Toţi eram atât de marcaţi de acest eveniment, memoria sa colectivă era atât de puternică, încât peste tot mirosea a praf de puşcă. Acest eveniment avea o semnificaţie care te implica în mod direct, te punea într-o relaţie directă cu duşmanul, cu suferinţa, cu moartea. Nu puteai să nu cunoşti vreun veteran sau o familie care să nu fi pierdut pe cineva drag în acest război. Uniunea Sovietică a avut, de departe, cele mai mari pierderi materiale şi mai ales umane. Dar, vorba celor de la BBC, „ei îşi permiteau”. Mulţi capitalişti m-au jignit în multe feluri. Dar aşa cum m-au jignit variantele oficiale populiste anglo-saxone de reprezentare a celui de-al doilea război mondial nu a făcut-o nimeni. Am rămas pur şi simplu perplex, întreaga mea fiinţă, conştiinţa mea sovietică au fost profund tulburate. Am înţeles că la capitolul propagandă şi ideologie nu sunt cu nimic mai prejos decât noi. Noi, cel puţin, propagam pe faţă, cinstit, pe când tehnicile occidentale sunt mult mai perfide şi mai sofisticate. Istoria se scrie nu de învingători, ci de propaganda care învinge, şi, cum noi am ieşit din joc, mai să fim daţi afară şi din acest război.
În unul dintre cele mai mediatizate filme documentare despre al doilea război mondial, marca BBC, războiul este prezentat în aproximativ douăzeci de episoade, fiecare de câte o oră. În fiecare episod se povestesc cronologic evenimentele derulării războiului. Ei bine, dacă evenimentelor din Oceania sau din Nordul Africii, ca să nu mai zic de cel privind Debarcarea din Normandia, le sunt dedicate episoade întregi, Frontului de Est îi este dedicat un singur episod. Bătălii precum cele de la Stalingrad, Kursk sau Moscova sunt trecute la categoria „printre altele”, înţeleg, poate am fost noi prea îndobitociţi de ideologie, cum cred occidentalii, prea ni s-a spus că am luptat noi singuri împotriva tuturor, dar a minimaliza într-o asemenea manieră rolul sovietic în acest război este prea de tot! Până la urmă, e o chestiune de logică elementară. Trebuie să răspundem doar la întrebări precum: câţi, unde, câte trupe, cum şi cu cine a luptat Germania? Şi ar mai trebui să mai privim puţin statisticile şi amplasarea trupelor, mai ales a celor germane. Poate aşa am înţelege echilibrul de forţe şi modul de desfăşurare a războiului.
Văzând astfel de filme, aveam uneori impresia că, în fond, sovieticii nici nu prea au fost prezenţi în război. Că, de fapt, greul războiului l-au dus englezii şi americanii, iar Rezistenţa franceză a fost un adevărat bastion în lupta antifascistă. Da, dar, când Aliaţii au debarcat, adică au deschis mult discutatul „al doilea front”, trupele noastre erau deja în Europa, frontul era de mult răsturnat; cât despre francezi, cu tot respectul faţă de victimele lor, Rezistenţa face parte mai degrabă din zona umorului de război decât din lupta propriu-zisă.
Poate nu am fost atât de nevinovaţi în raport cu nemţii şi deci în raport cu războiul pe cât se spunea oficial. A existat un pact de neagresiune între sovietici şi nemţi, a existat o tăcere în momentul declanşării războiului. Uniunea Sovietică avea interese politice concrete, asemenea altor state. Dorea să-şi întărească strategic poziţiile. Dar să nu-mi spuneţi că SUA sau Marea Britanie aveau alte scopuri, în sinea lor ar fi dorit mai degrabă o victorie a Germaniei împotriva „molimei roşii” decât invers. Marii şefi de state din ţările occidentale, inclusiv Roosevelt şi Churchill, erau convinşi că U.R.S.S. va fi zdrobită într-un timp foarte scurt. Excepţie a făcut Benesh, preşedintele Cehiei din exil, care credea că U.R.S.S. va rezista.
Războiul se declanşează în 1939, Germania cucereşte nestingherită o bună parte din Europa, iar în 1941 face cel mai spectaculos atac. Atacă U.R.S.S. Sovieticii, nepregătiţi cum sunt, se retrag în mare viteză şi cu pierderi imense. Maşinăria germană pare a lucra perfect. Sovieticii le cer disperaţi ajutor Aliaţilor. Şi nu cer conserve şi galoşi, ceea ce americanii cu plăcere ar fi trecut la nota de plată, ci deschiderea celui de-al doilea front. Marii specialişti în arta războiului, atât cei americani, cât şi cei britanici, susţin şi ei necesitatea şi posibilitatea deschiderii acestui front. Ei bine, nu! Politicienii au o altă opinie şi alte interese. Se cunoaşte foarte bine „dragostea” Aliaţilor faţă de U.R.S.S. Churchill, de exemplu, susţinea deschis că „aceşti barbari ruşi trebuie ţinuţi cât mai departe în Orient”. Sovieticii, cel puţin, spuneau pe faţă că burghezia era duşmanul nostru de moarte, dar că acum eram în război şi aveam cu toţii un duşman concret, comun. Odată solidarizaţi într-un scop comun, ar fi trebuit să fim corecţi unii faţă de alţii. Acest lucru nu s-a întâmplat. Multe informaţii ale agenţiilor de spionaj anglo-americane ajungeau mult mai uşor la Hitler decât la „aliatul” Stalin. Avea mustaţa prea mare. Politica era simplă. Sovieticii trebuiau lichidaţi sau, în cel mai rău caz, slăbiţi. Şi asta se putea face cu mâinile nemţilor. Pot înţelege acest cinism politic, dar de ce nu s-ar recunoaşte acest lucru acum?
Aşadar, al doilea front s-a promis, s-a promis şi nu s-a deschis. Ba da, s-a deschis abia în primăvara lui 1944. De ce abia atunci? Foarte simplu, frontul fusese răsturnat, în ciuda tuturor pronosticurilor, prin cele mai mari bătălii ale războiului: Stalingrad şi Kursk. Wehrmacht-ulprimise o lovitură dură şi se retrăsese semnificativ. Specialiştii Aliaţilor au înţeles: dacă sovieticii aveau să învingă, U.R.S.S. avea să devină o putere de neoprit. U.R.S.S., în loc să iasă slăbită din război, va ieşi mult mai puternică (lucru care, de fapt, s-a şi întâmplat). Astfel, s-a decis că e cazul să se deschidă imediat al doilea front. S-a analizat şi s-a stabilit. Primăvara lui 1944. Specialiştii Alianţei credeau că sovieticii erau foarte slăbiţi după pierderile de la Kursk şi Stalingrad şi vor înainta mult mai greu. Are loc debarcarea din Normandia şi se începe marea goană spre Berlin. Cine avea să ajungă primul? Se încearcă diverse strategii, înţelegeri, negocieri. Din păcate, Hitler era prea defazat pentru a accepta realitatea. Aveau loc o bătălie reală şi una simbolică. Cine a câştigat în plan real şi cine în plan simbolic? Eu zic că sovieticii. Fiindcă a existat o Yalta, unde Stalin s-a comportat ca atare, iar evenimentul marchează, simbolic, o schimbare la faţă a Europei, după modelul învingătorului. Stalin ar fi putut să se impună şi mai dur. Americanii au încercat cu disperare să arunce două bombe nucleare în Japonia, un soi de Holocaust şi Gulag atomic, învingătorii, din păcate, nu pot fi traşi la răspundere, iar acum de ce nu ar scrie o istorie pe o croială ideologică proprie?
Memoria războiului a fost mereu foarte vie în conştiinţa noastră. U.R.S.S. a dus un război civil, în care a luptat cu toată lumea, şi un război mondial, ambele petrecându-se pe teritoriul său. Cultul războiului, al veteranilor, al sărbătorilor de război era respectat cu sfinţenie. Cei care au luptat în război se bucurau de un respect imens. De mici priveam filmele despre război, filme cu partizani, cu eroi care mureau pentru Patrie. De mici citeam cărţi şi mergeam în oraşe-erou în excursie. Făceam adevărate pelerinaje, vizitam muzee şi aveam întâlniri cu veterani care ne povesteau despre ororile războiului. Primele cuvinte în limba germană pentru un cetăţean sovietic au fost Hände hoch, Schnell, Schnell şi Hitler kaputt. Îi uram pe fascişti, dar eram fascinaţi de uniformele lor. Recunoaşteţi că aveau stil, mai ales cele negre. Cântam cântece şi rosteam poezii dedicate războiului. Uneori aveam impresia că în sufletele noastre războiul încă nu s-a terminat, ci continuă.
Maiovka e mai mult decât 1 Mai
Ce poate fi mai frumos decât 1 Mai muncitoresc! Primăvară, sărbătoare, flori, baloane, muzică, defilare şi maiovka. Lăsaţi-mă cu Paştele şi Crăciunul, lăsaţi-mă cu 23 februarie şi 7 noiembrie, căci nimic nu se poate compara cu 1 Mai. „Trăiască Clasa Muncitoare! Trăiască 1 Mai, Ziua Internaţională a Proletariatului!”, se auzea la microfon, iar noi răspundeam în cor: „Uraaaaaaaaa! Uraaaaaa! Urrrraaaaa!”.
Nu am văzut nici o sărbătoare mai frumoasă, mai iubită, mai respectată şi mai liberă ca 1 Mai. Acele zile de primăvară nu se uită niciodată, îmbrăcaţi frumos, mergeam la defilare, cu flori, pancarte şi baloane. O adevărată distracţie. Baloanele pocneau, florile zburau, iar noi aşteptam să se termine defilarea cât mai repede, în primii ani de şcoală, demonstraţiile ne păreau încântătoare, însă treptat ne interesa mai mult ce urma după ele. Prin bunăvoinţa „înţeleptei conduceri a PC”, aveam noroc de o defilare şi de o serbare oficială tot mai scurte.
Constatam că 1 Mai semăna tot mai mult cu sărbătorile religioase, dar nu prin semnificaţie, ci prin modul de pregătire. Sărbătoarea de 1 Mai începuse să aibă un ritual cu mai multe etape, fiindcă 1 Mai nu se reducea la defilarea de câteva ore, ci era mult mai mult. 1 Mai a fost pentru sovietici, în primul rând, ceea ce se numea maiovka.
Maiovka are două părţi: o parte oficială, care este defilarea, şi o parte neoficială, ce are loc după defilare. Ei bine, această a doua parte era cu adevărat dorită şi aşteptată. Exista chiar un comitet de pregătire, întâlniri peste întâlniri, unde se discutau locul şi modul de desfăşurare a evenimentului şi responsabilităţile fiecăruia. Locul se alegea cu atenţie. Era o decizie fundamentală. Criteriile de bază: să fie un loc în natură, să fie deosebit şi să fie un loc în care poporul nu se calcă în picioare. De asemenea, foarte important, să fie un loc unde puteai ajunge lejer, dar mai ales de unde te puteai întoarce lejer, căci la dus aveai foarte multe bagaje, iar la întors, chiar dacă bagajele erau în mare parte consumate, tocmai acest consum te punea într-o dificultate de deplasare mult mai mare. Mai era nevoie de acces la apă, la lemne şi să fie suficient spaţiu pentru jocurile de echipă. Locul era ştiut numai de organizatori şi era ţinut secret. Urma apoi alegerea strategiei derulării evenimentului. La ora X, după terminarea defilării, fiecare se îndrepta spre casă pentru a se schimba şi a-şi lua bagajul, după care pornea spre locul întâlnirii. Se mergea în mod organizat la locul faptei. Fiecăruia i se delegau responsabilităţi clare asupra obiectelor şi produselor pe care trebuie să le aibă.
De ce era maiovka atât de iubită şi de ce îţi dădea o satisfacţie şi o libertate atât de mari? Fiindcă era liberă de orice prejudecată şi de orice obligaţii sociale, culturale şi tradiţionale. Aici nu aveai obligaţia să stai în familie, să fie prezent nu ştiu cine, să mănânci nu ştiu ce miel, să mergi la nu ştiu ce biserică, să îndeplineşti nu ştiu ce obiceiuri. Era, poate, singura sărbătoare în care nici una dintre aceste obligaţii nu funcţiona. Tu şi cei mai apropiaţi prieteni, căci această sărbătoare avea loc numai între prieteni, decideaţi cine va veni, ce veţi mânca, ce veţi bea, cum vă veţi distra etc. Era sărbătoarea internaţionalismului cultural perfect, era adevăratul banchet proletar.
Dumnezeule, dă-mi voie să nu rămân indiferent şi dator politrucilor capitalişti care de atâtea ori au călcat în sufletul meu de cetăţean sovietic, învinuindu-mă cu o falsă compasiune şi spunându-mi că „îmi lipseşte exerciţiul democratic”. Stimaţi Domni, dacă tot veni vorba de exerciţiu democratic, sper că ştiţi ce spuneţi şi mai sper că nu folosiţi aceste cuvinte despre noi, cum ar spune căţelul lui Bulgakov, drept „cuvinte indecente”. O să vă spun clar şi răspicat că, dacă acest mecanism democratic se exersează şi se învaţă, atunci el se învaţă cu adevărat organizând marea sărbătoare care este maiovka. Totul aici funcţionează după cele mai pure legi democratice. Orice hotărâre – dar absolut totul– se supune la vot, se negociază, se discută. De exemplu, credeţi că e aşa de simplu să alegi dacă o să cumperi mai multe cutii de conserve de peşte în ulei sau mai multe în sos? Noroc că aveam numai două variante, însă, oricum, pentru a-ţi impune părerea, trebuia să apelezi la argumente, raţionamente şi retorică. Se vota şi se decidea. „Vom lua cu două cutii de şprot mai mult decât de kilki.” Ne supuneam votului majoritar. În această perioadă noi construiam o adevărată cetate ideală care funcţiona perfect, de ar fi fost invidioşi până şi grecii antici. Şi vă mai rog un lucru, să nu mă luaţi cu înjurături de tipul: „Democraţia fără piaţă liberă nu funcţionează”. Ba funcţionează, vă spun eu şi vă poate confirma oricare cetăţean sovietic cu conştiinţa împăcată. Recunosc, concepte de acest gen – piaţă liberă, capital – ne provoacă scârbă şi le dispreţuim, aşa cum şi voi aveaţi oroare de termenii noştri. Cum rezolvam noi problema capitalului, ca să folosesc un cuvânt atât de drag vouă? Păi, simplu. Fie prin subvenţii de la părinţi, fie vânzând sticle la punctul de colectare, pentru care primeam câte 15 kopeici pe bucată. Acest moment făcea şi el parte din ritualul de pregătire. Stabileam bugetul, după care stabileam cine ce surse de sticle avea. După care, organizat, mergeam să le strângem, le spălam dacă era cazul, le vindeam şi aşa apărea capitalul.
Şi începea partea finală. Dar aceasta nu mai e aşa de interesantă. Partea finală era o bucurie, un consum şi unele lucruri se pierdeau definitiv în ceaţă. Munca de pregătire era cu adevărat incitantă.
Homucus, politruci, disidenţi şi intelighenţia
Fiecare escroc sovietic îşi are imaginea geamănă în Occident.
Aleksandr Zinoviev
Ţara mea a dispărut pe neaşteptate, aşa cum a şi apărut. Nimeni nu a luat-o în serios, la primele semne ale creaţiei, iar când au luat-o în serios, s-a dezlănţuit o adevărată cruciadă a albilor împotriva roşilor, puternic susţinută de marile puteri capitaliste, ceea ce nu a făcut decât s-o întărească. Ca orice moarte, moartea U.R.S.S. a venit la fel de neanunţată. Nimeni nu a dat un diagnostic, un pronostic corect. Specialiştii capitalişti ar mai fi ţinut-o în viaţă mult şi bine, însă ţara mea era mult mai bolnavă decât apreciau ei. Cred că şi-ar mai fi putut continua agonia încă o bună vreme datorită imaginii de superputere pe care şi-o construise în perioada de după al doilea război mondial. Liderii noştri însă au început să restructureze şi să schimbe regulile jocului, să modifice, să cedeze şi să irite zone foarte sensibile. Kremlinologii n-au înţeles absolut nimic, dovadă că n-au prevăzut sfârşitul iminent şi nu ne-au vândut bilete la ultimul spectacol. Toate manevrele ultimilor ani n-au fost decât un film neînţeles şi pentru lumea occidentală, dar şi pentru noi, cetăţenii sovietici. Şi pe noi, cetăţenii sovietici, produsul cel mai valoros –, această schimbare ne-a şocat şi ne-a găsit nepregătiţi.
Uniunea Sovietică a produs câteva categorii interesante de oameni care au făcut parte integrantă din sistem. Şi astăzi, după dispariţia U.R.S.S., îi mai întâlnim şi îi auzim în diverse locuri, în ciuda faptului că ţara care i-a produs nu mai există, ei se încăpăţânează să reziste şi să trăiască, şi nu neapărat sub formă de fantome. Categoriile umane produse de U.R.S.S., stâlpii societăţii sovietice sunt: homo sovieticus, politrucii, disidenţii şi intelighenţia.
Despre homo sovieticus sau, cum au fost numiţi prescurtat, homucus n-are rost să vă spun, căci s-a scris foarte mult. Tot ce vă povestesc în această carte reprezintă viaţa şi modul de a fi, zi de zi, a felului de a gândi şi a crezului unui homucus, care cuprinde toate celelalte categorii laolaltă. El este o conştiinţă superioară, e convins de asta, fapt pentru care urăşte interesele meschine, materiale. Adevăr, Dreptate, Libertate, Sinceritate sunt idealuri pentru care şi-ar da viaţa. „Ar lupta pentru pace până n-ar mai rămâne piatră pe piatră”, spune un proverb sovietic. El este o fiinţă complexă. Virtuţile lui nu au de-a face cu morala, ci doar cu idealurile. Prezentul lui este plasat în viitor, iar viitorul încă nu se întrezăreşte. Aşa că homucus-ul încearcă astăzi să se adapteze la noua viaţă. Faptul că homo sovieticus mai există şi mai rezistă încă după moartea U.R.S.S. şi intrarea acestui teritoriu în faza capitalismului sălbatic e o dovadă a complexităţii propriilor sale calităţi, aptitudini şi abilităţi. Viaţa lui continuă, fără ca el să uite că lumea trebuie schimbată şi făcută mai bună cu orice preţ şi că duşmanul veghează. O altă categorie importantă de fiinţe umane produse de sistemul sovietic poartă numele de politruci. Termenul face parte din aceeaşi categorie de cuvinte compuse şi simplificate. Ei sunt responsabilii cu propaganda, ideologia oficială, conducători politici, cei cu lecţiile de educaţie politică. Sunt oficialii care vorbesc la comandă sau neoficialii ce vorbesc din servitudine, numiţi de noi adesea sovki. Nu se bucurau de respect, ei nefiind decât nişte produse derizorii, nişte mercenari sau maşini absolut inutile şi dezagreabile. Ei erau în viaţa noastră de zi cu zi asemenea pauzei de publicitate în care ţi se arată detergentul ce scoate nu ştiu ce pete şi face totul alb imaculat. Nici ei n-au dispărut odată cu U.R.S.S. Ba mai mult, am observat că aceste personaje, numite peiorativ savok (făraş), sunt la fel de prezente şi în cultura capitalistă. De la PR-iştila specialişti în marketing şi publicitate, de la mass-media la image-makeri, de la specialişti în strategii politice şi până la cei în „societăţi deschise”, politrucii împânzesc tot spectrul sistemului actual. Evident, sunt îmbrăcaţi mai bine, poartă haine de marcă, au o limbă de lemn ceva mai subtilă şi mai diversificată, lucrează cu tehnici de manipulare mai sofisticate, dar servesc la fel de bine noii stăpâni şi contribuie la sterilizarea gândirii poate mai eficient. Ceea ce reuşesc cu adevărat aceşti noi politruci e să creeze o aparenţă a normalităţii, a libertăţii şi a fericirii. Acest lucru se datorează, în mare parte, faptului că, astăzi, puterea se manifestă printr-o multitudine de centre, structuri şi instituţii, în U.R.S.S. puterea era foarte centralizată. Ceea ce mă intrigă foarte mult, ca homo sovieticus, şi nu numai, e faptul că, atunci când eram noi mici şi mai ales în adolescenţă, nu numai că nu voiam să fim ca ei, ci îi dispreţuiam trufaş, pe când astăzi „stilul PR”, „stilul advertising”, politrucii prin excelenţă au devenit visul şi modelul oricărui tânăr. Nu am crezut niciodată că modelul politrucului va deveni un model de viaţă şi societate. Am văzut-o şi pe asta.
Da, şi mult discutata categorie a cârcotaşilor, nemulţumiţilor, criticilor, pe care sistemul i-a produs, i-a condamnat şi i-a criticat, i-a susţinut şi i-a expulzat, dar pe care întotdeauna i-a considerat copiii lui: disidenţii. Ce ne-am fi făcut fără ei! Şi, mai ales, ce s-ar fi făcut sistemul fără ei! Disidenţii sunt răul necesar al sistemului, sunt viruşii periferici de care are el nevoie. Ei sunt anticorpii necesari, care întăresc sistemul şi care sunt utilizaţi perfect de acesta în lupta împotriva duşmanului. „Trăiască disidenţa anticomunistă!” „Ura! Ura! Ura!” Ei au contribuit, ca oricare cetăţean cinstit sovietic, la propăşirea valorilor comuniste. Nu-mi pot imagina U.R.S.S. fără Saharov, Bukovski sau Soljeniţân. Preferatul meu rămâne, fireşte, Andrei Saharov. A slujit ţara, a criticat-o şi a crezut până la capăt în valorile socialismului şi a suferit mult.
Disidentul este primul produs al colaborării dintre cele două sisteme, comunist şi capitalist. Cred că este primul produs exportat de U.R.S.S. pe care occidentalii nu numai că l-au consumat, ci i-au şi pus această eticheta frumoasă. Disidenţa e o creaţie, un soi de limbaj comun al celor două sisteme care a fost întreţinut de ambele părţi. Disidenţa este un discurs politic valabil, recunoscut şi utilizat de ambele părţi, dar interpretat după grile diferite.
Când U.R.S.S. era vie, el era cel care îi împiedica să gândească, să scrie, cu toate că el, sistemul, era obiectul muncii, al cercetării şi al criticii lor. Acum, că U.R.S.S. nu mai există, ceea ce le stă în drumul liberei lor creaţii nu mai e U.R.S.S., ci lipsa sa. Oricum, viaţa şi activitatea lor este intim legată de existenţa sau lipsa U.R.S.S.
Mai există şi intelighenţia. Iată câteva probleme cu care s-a confruntat intelighenţia sovietică, problemă ce, de altfel, este specifică întregului bloc comunist şi chiar intelighenţiei occidentale, dacă privim mai bine. Prin anii ’60, Nikita Sergheevici Hruşciov, la unul dintre congresele partidului, s-a adresat intelighenţiei: „Dacă vi s-a oferit posibilitatea să vorbiţi, atunci vorbiţi, dar nu vă bateţi joc de faptul că eu nu vă înţeleg. Spuneţi-mi în aşa fel încât să înţeleg şi eu”. Ei bine, o astfel de observaţie e foarte relevantă pentru raportul dintre putere şi intelighenţie. Pe lângă intelighenţie, care s-a transformat într-un soi de masă de politruci cu carte, a mai existat una elitistă, ce purta aura disidenţei sovietice. Problema era ceva mai veche: încercarea de a rezista puterii pe teritoriul ei. Pentru această intelighenţie elitistă, puterea şi creaţia se aflau întotdeauna într-un raport de opoziţie. De aceea, credeau ei, cu puterea se poate şi chiar trebuie să se ducă o luptă. Dacă U.R.S.S. ar fi fost un sistem politic care să fi creat posibilitatea ca intelectualitatea să se afle într-un raport real de opoziţie, el ar fi devenit construcţia politică ideală. Nici marile democraţii occidentale n-au visat aşa ceva. Sistemul, puterea reuşesc să subordoneze intelectualitatea, s-o marginalizeze şi să-i utilizeze forţele critice în propriul interes, în ciuda acestui fapt, intelectualitatea încearcă mereu să scape de aceste constrângeri ca să pună în discuţie puterea, în principiu, puterea, asemenea lui Hruşciov, nu e prea dornică să intre în dialog cu intelectualitatea şi cu atât mai puţin într-un raport de opoziţie, astfel că încearcă s-o atragă şi s-o plaseze în propriul său limbaj.
O altă observaţie despre raportul dintre putere şi intelighenţie îi aparţine lui Stalin. În una dintre întâlnirile sale cu un înalt prelat bisericesc, Stalin îl întreabă, zâmbind pe sub mustaţă – gest de care nu ştiai dacă să te temi sau să te bucuri, dar cu care sigur e bine să nu ai de-a face – „Tu de cine te temi mai mult, de Dumnezeu sau de mine?”. Fără a aştepta răspunsul, tot el continuă: „E clar că de mine, odată ce ai venit la întâlnire îmbrăcat în civil”. Ce e de comentat? Vorba bancului: intelectualitatea nu avea o opinie şi, chiar dacă ar fi avut-o, nu ar fi fost de acord cu ea.
Şi, apropo de sfârşitul U.R.S.S. şi al comunismului, în calitate de cetăţeni sovietici, vom susţine sus şi tare că, dacă acest sistem s-a oprit, el s-a oprit datorită faptului că noi am decis, şi nu datorită presiunii externe. Mai degrabă noi am făcut presiuni ca occidentalii să accepte acest joc decât invers. Cine ar fi putut sfărâma acest colos mai eficient decât noi? Am reuşit de o manieră pur sovietică să dizolvăm o forţă colosală printr-o indiferenţă mai mult decât tragică. N-am fi acceptat niciodată ca altcineva din exterior să oprească maşinăria. Vă asigur că, dacă s-ar fi întâmplat aşa ceva, până şi ultimul disident ar fi apărat sistemul. Orgoliul şi credinţa omului sovietic în superioritatea lui sunt mult prea mari pentru a accepta o astfel de umilinţă. Kremlinologii de producţie americană trebuie să accepte acest lucru: noi am oprit comunismul. Fiţi atenţi, folosesc verbul a fi oprit, şi nu a fi terminat. Comunismul s-a oprit, nu s-a terminat. Şi oricând poate apărea o mână care să-l pornească din nou.