„Am venit de acasă acasă”*
Pentru tipar;)
– Cum te simţi la noi, în Basarabia, Nichita Stănescu?**
– Sunt acasă. Am venit de acasă acasă. Dealurile şi văile sunt şi aici eminesciene, ca pretutindeni în România.
– Este oare o condiţie a poetului modern – ştim că te obsedează conceptul de sensibilitate modernă – să scrie poezie propriu-zisă şi, totodată, să formuleze o poetică?
– Sensibilitatea modernă ţâşneşte dintr-o conştientizare acută a părţii în cadrul întregului, şi a discuta despre poezie este cu mult mai greu decât a scrie poezie, fiindcă nu eu o scriu de fapt, ci ea mă scrie, ea mă foloseşte, ea singură, nu eu pe ea. Cuvintele sunt ca nişte umbre ale materiei care se aştern peste spirit. Poezia nu este expresia existenţei, ci existenţa însăşi. Eu am avut întotdeauna o idee mai înaltă despre poezie, considerând că nu ţine de „cuvinte”, care sunt doar un „vehicul” întâmplător, ea este ceva de ordin metalingvistic, de ordinul materiei care se infiltrează în conştiinţă sub formă de umbre. În versul eminescian „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” aceste umbre se adună ca într-un singur cuvânt sublim, care nici nu este cuvânt, ci o intuiţie-limită a conştiinţei lui „a trăi” şi „a muri”. Este strigătul abisal al poetului care descoperă cauza fundamentală a artei, voinţa de a fi.
– Metalingvismul este un efect al necuvintelor. Putem să-l legăm de ceea ce spunea Eminescu despre „starea de poezie” (aparentele complicaţii şi pronunţii descoperă eufonii şi ritmuri muzicale care prelungesc starea de poezie a cuvintelor)?
– Poezia modernă, cea românească, în particular, mută accentul de pe cuvinte pe tensiune (tensiunea este existentă). Or, singularul este întotdeauna mai tensionat decât multiplul. Mihail Eminescu este, în toate, mai-marele poeziei româneşti.
– De ce îi zici Mihail? Mi-ai scris şi mie un autograf pe Necuvintele, care sună aşa: „Lui Mihai de la Mihail...”.
– Îi spun aşa, fiindcă aşa mărturisea Caragiale că i se prezenta şi lui: Mihail Eminescu. E un nume mai plin şi această plinătate îl face mai mult decât un nume. E un metanume.
– De unde începe poezia modernă română?
– De la Odă (în metru antic), bătrâne. Eram odată în casa lui Tzigara Samurcaş, şi Ion Barbu, care se întâmplase acolo, mi-a spus că nu Luceafărul e marele poem al lui Eminescu, ci Oda... Mai târziu această părere a autorului Jocului secund s-a transformat într-o convingere intimă a mea... În Odă este tensiune a sentimentului şi a ideii, este existenţă, în „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” e tragism şi seninătate olimpică, nu e „moarte”, nici „viaţă”, ci un raport tainic între ele, care naşte adevărata stare a poeziei, pe care o căutăm şi noi, generaţia ’60. De altfel, ce crezi, bătrâne, despre poezia română de azi?
– Sunt poeţi foarte valoroşi, sunt, aşa cum zici, „monade” puternice. Mă îngrijorează însă filologizarea ei, îndepărtarea de natură, ca să zic aşa...
– Da, poeţii basarabeni sunt mai aproape de natură, de primordii. Ei transfigurează natura gândirii în natura naturii. Am observat lucrul acesta la Vieru, Damian, la mai tinerii poeţi.
* Convorbire consemnată de Mihai Cimpoi, la Chişinău, 25 septembrie 1976, preluată din Manuscriptum, nr. 1-4, 1992, Bucureşti.
** La Chişinău, în septembrie 1976, nu se putea discuta prea mult, această discuţie având loc în timpul unei deplasări de la hotelul „Codru” până la Uniunea Scriitorilor, într-o zi umbrită de moartea poetului Petru Zadnipru. Discuţia, atât de necesară, nu avea deci nici o şansă, ea era stingherită, pe de o parte, de dispariţia unui prieten al nostru comun, iar pe de altă parte, de programul oficial care era sever supravegheat. Totuşi un dialog a avut loc, întrucât criza de timp impune sinceritatea deplină şi concentrarea la ceea ce te obsedează, la situaţia-limită a fiinţei. Nichita Stănescu nu numai că a vorbit, precum se obişnuieşte, la modul solemn-retoric, despre „mai-marele sufletului românesc Mihai Eminescu”, despre „mai-marele întemeietor al nobleţei scrisului românesc”, despre cel ce „a devenit stil naţional, enclavă în care ne ridicăm portretul spiritului nostru individual, ţărm cucerit în spiritualitate de către efortul de gândire al unei naţiuni”; el este un eminescian atât prin căutarea absolutului cu ajutorul unui metalingvism, care continuă organic starea de poezie teoretizată chiar de Eminescu prin aventura intelectuală a sinelui, prin intensitatea văzului şi conştiinţa rupturii pe care el o instaurează în cuprinsul existenţei, absolvind-o de plinătate, prin colorarea accentuat-ontologică a mesajului poetic în genere.
Mihai CIMPOI