Elementul formativ cardi(o)- / -card, -cardie în corpusul terminologiei medicale
Pentru tiparThe formative element cardi(o)- / -card, -cardie in the medical terminology block
This article clears up some recent devices of formation of the specialized words (terms) used in various fields of activity as well as medical one. Some formative elements are used, being considered as „scholarly words”. In the classic languages (Latin and Greek) they where autonomic words possessing a particular meaning. This meaning has relatively kept (abdomen – gr. „abdomen”) or it has undergone some semantic changes (eco – gr. „home” → ecology, economy etc.).The availability of the formative element cardi(o)- / -card, -cardie is presented in this article. This formative element, being considered traditional one and characteristic of the medical terminology, has penetrated some other fields of human activity. Being used in the medical terminology, this formative element has ennobled itself either through conjunctions or semantic disjunctions.
In this article the terms formed by means of cardi(o)- / -card, -cardie are assessed, following its availability in different fields as well as the medical one.
Key words: new terms, device of formation, medicine, formative element cardi(o)- / -card, -cardie.
* * *
Prezentul studiu elucidează unele mecanisme de formare a cuvintelor specializate, utilizabile în diverse domenii de activitate, inclusiv cel medical. Cu statut de elemente formative sunt folosite „cuvinte savante”, care în limbile clasice (latină şi greacă) erau lexeme autonome cu sensuri distincte şi care s-au menţinut în relativitate (abdomen – gr. „abdomen”) ori au suportat modificări (eco – gr. „casă” → ecologie, economie etc.). În lucrare vom descrie şi tendinţa elementului formativ cardi(o)- / -card, -cardie, considerat, tradiţional, ca fiind propriu terminologiei medicale, de a pătrunde şi în alte domenii. Fiind utilizat în terminologia medicală, afixoidul suportă înnobilări de sens fie prin conjuncţii, fie prin disjuncţii semantice. Au fost evaluaţi termenii formaţi prin intermediul lui cardi(o)- / -card, -cardie în disponibilitatea lor pentru diverse domenii, inclusiv cel medical.
* * *
Vorbind despre limbajul ştiinţelor, pe care îl numeşte „al cunoaşterii sau limbajul logic”, Matilda Ghica îi găseşte însuşiri bine definite, dintre care o menţionăm pe cea expusă în opinia conform căreia „fiecare dintre frazele lui (şi, implicit, fiecare cuvânt) trebuie să aibă un sens şi nu mai multe” [11]. Totuşi s-a remarcat faptul că vocabularul limbajului ştiinţific prezintă o mare mobilitate prin capacitatea de a forma noi termeni. S-a menţionat deja că variabilitatea în funcţie de domeniu solicită o reconsiderare semantică a cuvintelor (aici a afixoidelor). În continuare vom ilustra şi tendinţa afixoidului de a se detaşa de sensul originar în limita relativă a unui domeniu; ceea ce confirmă încă o dată faptul că descifrarea anumitor lexeme terminologice este o activitate laborioasă şi nuanţată.
Afixoidul cardio- / -card, -cardie (gr. kardia „inimă”) este un element terminologic confixoidal foarte productiv, fiind utilizat cu predilecţie în medicină.
A fost remarcată, totodată, atât relativa extindere a confixoidului pe orizontală (dispune de o variabilitate interdisciplinară minimă: vestimentaţie, fizică, medicină), cât şi utilizarea lui intensivă pe verticală (variabilitate maximă intradisciplinară: medicină – anatomie, clinică, histologie etc.), ceea ce nu-l scuteşte totuşi de anumite modificări semantice, mai mult sau mai puţin sesizabile.
Scopul nostru este analiza morfo-lexicală a afixoidului, pornind de la primele atestări documentare ale acestuia, delimitând anumite eşantioane* semantice în funcţie de domeniu şi încercând a stabili paternitatea termenilor, lucru deloc facil.
În tabelul ce urmează ilustrăm domeniile, evoluţia semantica a confixoidului în corpusul diferitor termeni.
Afixoidul este definit drept confixoid în funcţie de posibilităţile acestuia de a fi element iniţial sau final într-un cuvânt. În tabel este inclusă şi varianta cardi(o)- utilizabilă în mediana cuvântului cu eventualele fluctuaţii semantice (tab. 1).
Tabelul 1
Confixoidul cardi(o)- / -card, -cardie (gr. kardia „inimă”) în corpusul diferitor termeni
|
|
Nr. total
|
Sens primar
|
Domenii de utilizare
|
Nr. de termeni
|
Sens înnobilat
|
Domenii de utilizare
|
Nr. de termeni
|
|
|
1. cardio-
|
34
|
„inimă”
„lângă inimă”
|
Medicină
Vestimen-taţie
|
23
1
|
„muşchiul inimii”
„pericard”
„cerc fix”
„sistem circulator”
|
Medicină
Medicină
Fizică
Medicină
|
5
1
1
3
|
|
|
2. -card, cardie
|
14
|
„ţesutul inimii”
„disfuncţie a inimii”
|
Medicină
|
14
|
–
|
–
|
–
|
|
|
3. -cardi(o)-
|
5
|
„inimă”
|
Medicină
|
4
|
„miocard”
|
Medicină
|
1
|
|
|
TOTAL
|
53 de termeni
|
|
||||||
În Dicţionarul etimologic de termeni ştiinţifici [1], pentru cardi(o)- sunt enumeraţi 54 de termeni; mulţi dintre ei nefiind prezenţi şi în Marele dicţionar de neologisme (MDN) [Marcu, 2000]. Acest lucru se explică nu prin ignorarea unei surse bibliografice, ci prin inexactitatea termenilor: cardiofil (adjectiv)– „cu frunze sub formă de inimă” (botanică). La nivelul expresiei acesta este în opoziţie cu lexemul cardiofobie (teamă patologică de a se îmbolnăvi de inimă) – o falsă antonimie – situaţie ce pune utilizatorul în dilemă. Necunoscând semnificaţia primului termen, acesta poate intui greşit sensul lui: cardiofil „persoană predispusă spre afecţiuni de inimă fie biomedicale, fie spirituale”. În aceeaşi situaţie se poate aminti şi termenul cardiocarp (utilizat în botanică) care, la rândul său, poate fi explicat „fruct în formă de inimă” sau, de ce nu?, „inimă sub formă de fruct” [1]. Sunt exemple care elucidează faptul că alegerea termenilor adecvaţi se impune în mod categoric, deoarece terminologia nu acceptă să fie percepută în mod eronat sau distorsionat.
Lexemul grec kardia cunoaşte două căi de evoluţie:
A. Statut de termen aparte. Adjectivul cardiac (1372, Corbichon) [8] este un împrumut din latină „cardiacus” (cuvântul grec kardiakos, kardie „inimă”). În limba română termenul anatomic cardiac este folosit pentru prima dată de N. A. Creţulescu în Manual de anatomie descriptivă, Bucureşti, 1843, tradus din limba franceză [15]. Adjectivul cardialis, -e din latină este atestat în dicţionarele de terminologie în limba germană sub forma „kardial” şi în limba rusă „кардиальный”; engleza, franceza, româna unifică adjectivele cardiacus şi cardialis, -e utilizând prima variantă. Astfel, expersia тонзилло кардиальный синдром, introdusă în circuit de Б. А. Егоров în 1928 şi care semnifică un grup de maladii nereumatice ale inimii etiologic dictate de tonzilita cronică, a fost tradusă în limba română prin varianta sindrom tonsilocardiac.
În terminologia medicală adjectivul cardiac este utilizat frecvent în sintagma şoc cardiac, utilizată pentru prima oară de A. Filinberg în 1940, şi insuficienţă cardiacă, termen sintagmatic propus şi acceptat la congresul al XII-lea al terapeuţilor în 1935.
B. Statut de confixoid sau, în definiţia lui C. Maneca, „formaţiune savantă” [14]. Această evoluţie este dictată de „nevoile comunicării” „compunerea (aici afixoidarea) devenind un mijloc de creare a noi cuvinte analizabile şi deci inteligibile” [12]. Confixoidul cardi(o)- / -card, -cardie este atestat în 48 de termeni, preponderent în calitate de element prepozitiv (34 de termeni). Aici n-au fost incluse cuvintele în care afixoidul are poziţie mediană.
Confixoidul cu statut de element prepozitiv cardi(o)- formează mai multe eşantioanesemantice:
Eşantionul 1 conţine termenii în care elementul savant şi-a rezervat sensul primar – „inimă”. Primul cuvânt atestat este cardiologie, care datează din anul 1705. R. Vieussen, în Nouvelles decouvertes sur le coeur, Toulouse, descrie leziunile valvulare ale inimii şi ale vaselor mari utilizând acest termen [9].
Cardiologia ca specialitate medicală s-a constituit în perioada secolelor XIX-XX, odată cu descoperirea celebrei „legi a inimii” (totul sau nimic) de către fiziologul englez Ernest Henry Starling [13].
De regulă, termenii din acest eşantion denumesc:
a. entităţi morbide generale şi specifice: cardiopatie, cardialgie, cardiotrofie, cardiomiopatie, cardiofobie, cardioptoză, cardiorahie, cardiacel, cardiomegalie etc.
Cardiopatie – termenul a fost propus de către W. Brigden în 1957 pentru a fi utilizat în cardiopatologie.
Cardialgie sau cardioalghie – termenul a fost atestat în Macroviotica lui I. F. Sobernheim (Iaşi, 1838) [15].
Cardiomiopatie – termenul a fost folosit pentru prima dată în 1957 de W. Brigden şi indică o afecţiune a miocardului de o etiologie necunoscută.
Cardiospasm – termenul este introdus de către chirurgul german Jahan Micultcz în 1882, dar o primă descriere a acestei maladii o face încă în 1674 G. Vilizzii.
b. investigaţii de laborator, denumiri de utilaj: cardiograf, cardiografie, cardiogramă, cardioscop, cardioscopie etc.
Aici informaţiile sunt mai puţine: K. Wenckebach (Viena) efectuează în 1901 prima radiografie a inimii. În 1912 la Berlin Franz Grödel oferă imagini asupra „inimii în picătură”, iar în 1913 Robert Bordet imaginează cardiograma – o ortogramă a inimii în diverse poziţii [13].
c. intervenţii asupra inimii: cardiotomie, cardiovalvulotomie, cardiostimulaţie, cardioinhibator, cardiostomie, cardioterapie, cardiochirurgie, cardioplastie etc. Ulterior, termeni astfel formaţi sunt utilizaţi pentru a denumi domenii de felul: cardioterapie, cardiochirurgie etc.
Primele comisorotomii au fost efectuate de către Brock şi Bailei (1957), iar primele încercări de cardiotomie şi cardiovalvulotomie au fost realizate de către Cristian Bernard, 1967 (încercări de a implanta inimi mecanice).
Cardiostimulaţie – primele încercări de stimulare a activităţii inimii s-au făcut încă prin sec. al XVIII-lea. Abia în 1932 Haimen A. S. elaborează primul aparat de cardiostimulaţie.
În 1896 cardiochirurgul Ludovic Ren a făcut o intervenţie reuşită asupra inimii cu o plagă de cuţit. În 1985 Alen Carnatie (Paris) a realizat prima cardioplastie la un pacient într-o stare gravă.
d. denumiri de sisteme, segmente anatomice: sistem cardiovascular, constantă cardiomiocitară, cardiolortd etc.
Cardiolortd – aşa a denumit R. Newmann aorta ascendentă care uneşte artriul stâng al inimii cu truncus brahiocephalis [16]. Prima schemă a sistemului cardiovascular îi aparţine celebrului medic al antichităţii Galemus (aproximativ. 131-201 d. Chr.).
Constantă cardiomiocitară – autorii acestei sintagme terminologice sunt savanţii ucraineni B. H. Офицеров şi А. Ф. Яковцова, care au stabilit legitatea de organizare a celulelor musculare.
e. denumiri de preparate medicamentoase: cardiazol.
L. von Meduna utilizează şocul convulsivant cu cardiazol la tratamentul unor afecţiuni psihice.
Tot aici, în primul eşantion, se include termenul care nu se utilizează în terminologia medicală, cardigan este folosit însă în terminologia vestimentară, din motivul că elementul cardio- îşi menţine în acest cuvânt sensul primar „lângă inimă” – inima fiind privită, în acest caz, nu ca segment anatomic, ci ca organ regal, sediu al frumosului sufletesc.
Eşantionul II conţine termenii care se referă la:
a) muşchiul inimii, miocard: cardiomalacie, cardioplegie, cardioscleroză.
Cardioplegie – termenul şi ideea îi aparţin chirurgului rus Н.Н.Теребинский (1940). În 1955 Меироуз Д. Т. a realizat prin administrarea diverselor preparate chimice cardioplegia (oprirea artificială a bătăilor de inimă).
b) pericard: cardioliză.
Eşantionul III. Aici se includ termenii în structura cărora cardi(o)- indică, prin expansiune semantică, diverse fenomene legate de sistemul circulator (pulsul, tensiunea arterială): cardiosfigmograf, cardiosfigmografie.
Eşantionul IV este reprezentat doar de termenul cardioidă, utilizat în fizica, domeniu în care prefixoidul respectiv are sens de „cerc fix”.
Neclară rămâne situaţia în care elementul formativ menţionat ocupă un loc de mijloc: electrocardiogramă, miocardiodistrofie, reocardiografie, balistocardiografie, electrocardiografie etc. Considerăm că fenomenul afixoidării duble: balisto- <lat. balisto, „mişcare” interacţionează cu cuvântul deja format prin afixoidare cardiografie, oferind o plusvaloare informativă (nouă) termenului. Concomitent, consemnăm egalitatea lexicală a elementelor formative, ca în cazul termenului miocardiodistrofie; afixoidele: mio <gr. myos „muşchi”; cardio <gr. kardia „inimă”; dis <gr. dys „disfuncţie”; trofie <gr. trophe „alimentare” fiind disponibile pentru mai multe variante combinatorice: cardiomiodistrofie (termen atestat oficial vs miocardiodistrofie) miocard, cardiotrofie, distrofie, miodistrofie, miotrofie etc., reconfirmând adevărul enunţat de Aristotel conform căruia „a şti să te slujeşti de cuvinte… e o mare calitate” [2].
Aceeaşi situaţie poate fi sesizată şi în variantele balistocardiografie şi cardiobalistografie, în care elementele balisto- şi cardi(o)- pot fi schimbate lesne cu locul.
Miocardiostrofie – termenul a fost introdus în practica medicală de terapeutul rus П. Ф. Ланг (1875-1948) şi se referă la lezarea funcţiei miocardului, fapt care generează o disfuncţie a inimii în general. Termenul este pus în circulaţie în 1936.
În Dicţionarul de terminologie medicală rus-român [4] sunt propuse sinonimele distrofie miocardică, miocardoză.
Reocardiografia – termenul este introdus în circuit în 1945 de W. Holzer, K. Polzer şi A. Marko şi denumeşte o metodă de cercetare a activităţii cordului.
Ecocardiografia este un termen propus în 1965 de către Institutul american de ultrasunet şi indică o metodă de cercetare a structurii şi funcţiei motorii a cordului.
Ideea electrografiei apare în sec. XIX. Carlo Matteuci (1811-1868) a propus cursul teoretic „Electricitatea inimii”. Fiziologul englez Augustus Desire Waller (1856-1922) este autorul primelor încercări de înregistrare a bătăilor inimii (1887-1889), dar adevăratul realizator se consideră medicul olandez Einthoven (1906-1907), care descrie modificările înregistrate de ECG în Detung des Elektrokardiogrammes [13].
Respectiv aceşti termeni se includ în primele două eşantioane semantice nominalizate mai sus:
|
Eşantionul I
|
„inimă”
|
şase termeni
|
|
Eşantionul II
|
„miocard”
|
un termen
|
Confixoidul cu statut de element postpozitiv atestă variantele: -card,-cardie.
A. -cardie – această variantă a confixoidului se referă la un ţesut al inimii actualizat lexical de elementul prepozitiv: miocard, pericard, endocard etc.
Cel mai vechi termen atestat este pericard, din greacă „perikardion”, împrumutat în sec. al XVI-lea [7], aici peri- arată situarea în jurul inimii. În limba română sunt utilizate formele pericardio în Gramatica fizicii sau gramatica de la învăţătura fizicii, biblioteca Academiei RPR, ms 1627, traducere din italiană de Amfilonie Hotiniul pe la 1790; pericardion – la A.Teodorescu. Aritmetica sau învăţătura socotelilor, Iaşi, 1839, şi pericard în Manual de anatomie descriptivă, Bucureşti, 1843, o traducere din franceză de N. A. Kreţulescu, [15, p. 253]. Termenul acesta va fi utilizat în fizică, matematică, apoi şi în anatomie, fenomen explicabil, probabil, prin împrumutul primar „sac rotund”, după cum se sugerează în traducerea termenului pericardium [3], care iniţial nu desemna un termen anatomic. O altă explicaţie ar fi prezenţa lui cardio- în fizică cu sensul de „cerc fix”, (Eşantionul IV) lucru care justifică ipoteza că lexemul kardia a fost utilizat iniţial în aritmetică, fizică, iar apoi a devenit, prin extensiune – „cerc fix”– „sac rotund”– „inimă”– termen anatomic.
În 1842 N. Chevers descrie pericardita constructivă [10], iar mai târziu, anatomistul german Hayek propune termenul de membrană bronhocardiacă, denumire a unei structuri anatomice ce uneşte bronhiile de pericard.
Termenul endocard este atestat în 1841 la H. Cottez [7], informaţie care suscită dubii, deoarece se cunoaşte faptul că încă în 1836 francezul Bouillaud Jean Baptiste (1796-1881) introduce în terminologia clinică termenul endocardită, care semnifică inflamaţia endocardului (învelişul intern al inimii).
Endocardita septică – termenul a fost propus de terapeutul rus А.А.Остраумов (1844-1908), indicând o endocardită infecţioasă, iar ceva mai devreme, în 1816, F. L. Kreysig propune sintagma endocardită fetală, substituită actualmente de cea de fibroelastoză subendocardiacă (sinonime: endocardită congenitală, scleroză endocardiacă, fibroelastoză endomiocardiacă) [4].
În 1947 Holt propune introducerea sintagmei terminologice: umbră adipoasă epipericardiacă care indică depozitarea ţesutului adipos deasupra diafragmei.
Termenul miocard este folosit începând cu anul 1877 [7]. Noţiunea de distrofie a miocardului a utilizat-o terapeutul rus Ланг (1875-1948), noţiune acoperită de termenul miocardiodistrofie (termen analizat anterior). În sursele occidentale această noţiune este redată prin sintagma cardiomiodistrofie secundară. Această imprecizie terminologică, intolerabilă, dar întâlnită în terminologia medicală, a creat inconvenienţe în procesul de diagnosticare a miocarditei.
Infarctul miocardic acut este descris pentru prima dată de francezul R. Marie în teza sa de doctorat, descriere completată ulterior de medicii ruşi В. П. Образцов şi Н. Д. Страшенко într-o lucrare publicată în 1910 în Germania.
Miocardul difuz este un termen propus de Jaffe în 1949 şi denumeşte procesul de lezare a miocardului în prezenţa sifilisului în stadiu incipient.
B) -cardie; varianta indică funcţionarea sau situarea anormală a inimii, specificată de elementul prepozitiv: tahicardie, stenocardie, ectocardie, mezocardie, bradicardie, megacardie, embriocardie etc. şi indică:
1) Funcţionarea patologică a inimii:
Tahicardie – <gr. tachys „repede” + kardia „inimă” = inimă „repede”– accelerare anormală a bătăilor de inimă.
Bradicardie – <gr. brady „încet” + kardia „inimă” = inimă „încet” – scăderea ritmului cardiac.
2) Situare patologică a cordului :
Baticardie – <gr. bathys „profund” + kardia „inimă” = inimă „profundă”– situare mai jos a inimii.
Mezocardie – <gr. mesos „de mijloc” + kardia „inimă” – situare patologică congenitală a inimii către mijloc.
Termenul stenocardie a fost propus de W. Heberden în 1772 pentru a denumi starea de indispoziţie fizică şi psihică cu iradieri în cutia toracică. Primele încercări de a explica evoluţia acestei afecţiuni o face tot Heberden în 1768.
Tahicardia – termenul este atestat în 1871 [7, p.66], iar embriocardia e un cuvânt propus de terapeutul francez Henri Huchard (1844-1910) în sec. al XIX-lea pentru a denumi un fenomen auscultativ în funcţionarea ultrauterină a inimii.
Este de menţionat relaţia de omonimie între -cardie, varianta prepozitivă a confixoidului investigat, şi cardie (gr. kardia) – orificiul superior al stomacului situat la locul de unire între esofag şi stomac.
Dicţionarul etimologic LaRousse explică cuvântul ca fiind un împrumut din greacă, kardia „inimă”, cu sensul medical de „orificiu superior al stomacului („lângă inimă”), folosit pentru prima dată de James în 1747.
Un lucru este cert: kardia din greacă este cuvântul originar comun pentru ambele omonime. Nu s-a stabilit încă dacă kardia „stomac” derivă de la kardia „inimă” sau de la kardia „cerc rotund, fix; sac”, ultimul sesizabil cu sensul primar al lexemului grecesc. Acest cuplu omonimic există şi în terminologia medicală românească. Folcloriştii A. Candrea, P. Ştefănucă, E. Niculiţă-Voronca explică acest fenomen prin cunoaşterea empirică a structurii anatomice a corpului uman: „ cumplita durere nu numai cât trupul le beşica, ci până la inimă (stomac) pătrunzând la ficaţi le străbătea” [6].
O explicaţie plauzibilă găsim în traducerile textelor medicale antice în care, pentru denumirea ambelor organe anatomice, se folosea un singur termen – kardia. Fiind tradus prin inimă, termenul a moştenit în română ambele semnificaţii – „inimă” şi „stomac”. Cf.: „ tot pe nemâncate trebuia să se administreze unele leacuri recomandate de Plinius şi de Marcellius Empiricus. Şi astăzi la mai toate popoarele persistă credinţa că leacurile trebuie luate pe inima goală” [5].
Concluzii:
a. Confixoidul cardio- se combină, preponderent, cu teme savante şi nu are existenţă autonomă: cardioptoză, cardiodinie, cardiostomie etc.
b. Combinările cu lexeme autonome sunt de felul: cardioinhibator, cardiostimulator, cardioterapie etc.
c. Există cazuri de afixoidare secundară, adică de formare a unui nou cuvânt prin afixoidare care include ca element formativ un alt cuvânt, format deja prin afixoidare: cardio- + angeologie. Fenomenul are drept obiectiv nuanţarea şi precizarea informaţiei: angeologie – ştiinţă despre vase sangvine şi limfatice şi bolile lor; cardioangeologie – ştiinţă care studiază inima şi aparatul circulator.
d. Se constată o sinonimie pe care o oferă doar cuvintele formate prin afixoidare; nici un alt mod de formare a cuvintelor nu se pretează aici, de ex.: cardiomegalie = megacardie – mărire a volumului inimii. Este cazul în care „jocul” afixoidelor nu afectează sensul cuvintelor. Faptul acesta aminteşte o veche regulă aritmetică: dacă schimbi locul termenilor, suma nu se schimbă. Este vorba de o relaţie de echivalenţă între afixoide, ca în exemplul cardiobalistografie = balistocardiografie. Fenomenul nu exclude şi un alt tip de sinonimie: bradicardie = bradiritmie etc. Considerăm aceasta o particularitate a confixoidelor în general.
e. Kardia din greacă formează originea comună a omonimelor -cardie < kardia „inimă”, varianta prepozitivă a confixoidului investigat; cardie <gr. kardia „orificiul superior al stomacului situat la locul de unire între esofag şi stomac”. Nu s-a stabilit cu certitudine dacă kardia „stomac” derivă de la kardia „inimă” sau kardia „cerc rotund, fix; sac” – ultimul sesizabil ca sens primar al lexemului grec. Această omonimie este atestată în terminologia medicală.
f. Considerăm prezenţa lui cardio- în fizică cu sensul de „cerc fix” (Eşantionul IV) drept argument pentru ipoteza că lexemul kardia a fost utilizat iniţial în aritmetică, fizică şi, ulterior, prin asociere – „cerc fix” – „sac rotund” – „inimă” – a devenit termen anatomic.
g. Sunt atestate relaţii conceptuale ierarhice de logică.
h. În relaţiile (de coordonare sau de subordonare) în cuvinte indică:
A. Apartenenţa: miocard – muşchi al inimii.
A. Localizarea: cardiodinie – durere în regiunea inimii.
Referinţe bibliografice
1. Andrei, N., Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici, 1987, p.53.
2. Aristotel, Poetica, Bucureşti, Editura IRI, 1998, p. 97.
3. Arnaudov, D., Terminologia Medica Polyglota, Sofia, 1979.
4. Bejenaru, V., Bejenaru, G., Dicţionar de terminologie medicală rus-român, Chişinău, 1991, p.48.
5. Candrea, A., Folclor român medical comparat, Iaşi, 1990.
6. Cantemir, D., Istoria Ieroglifică, Chişinău, 1989.
7. Cottez, Henri, Dictionnaire des structures du vocabulaire savant, Paris, Le Robert, 1980.
8. Dauzat, A., Dictionnaire etymologique, Paris, 1932, p.142.
9. Dicţionar cronologic de medicină şi farmacie, Bucureşti, 1975, p.66.
10. Dicţionar cronologic de medicină şi farmacie, Bucureşti, 1975, p.118.
11. Ghica, M., Estetica şi teoria artei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p.442.
12. Graur, A., Lingvistica pe înţelesul tuturor, Bucureşti, 1952, p. 20.
13. Iftimovici, R., Istoria medicinii, Bucureşti, 1995.
14. Maneca, C., Compusele şi terminologia ştiinţifică în Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română, vol. I, Bucureşti, 1952.
15. Ursu, N., Din istoria terminologiei ştiinţifice româneşti, Bucureşti, 1962, p.164.
16. http://www.medeffect.ru/abc/v
* Noţiunea eşantion presupune o modalitate de selectare şi grupare a cuvintelor compuse în care afixoidul are o semantică aparte.