Un strălucit omagiu adus lui Eugeniu Coşeriu
Pentru tiparAnuarul Odisea. Revista de estudios ingleses, editat de Catedra de filologie engleză a Universităţii din Almeria, Spania, dedică numărul din 2003 memoriei lui Eugeniu Coşeriu, înscriindu-se printre primele volume internaţionale care îl omagiază pe celebrul nostru compatriot. La acest excepţional omagiu au colaborat profesori de lingvistică de la cele mai prestigioase universităţi din Spania şi Germania, care, prin contribuţiile lor semnificative, evocă personalitatea lui Eugeniu Coşeriu, remarcă impactul pe care l-a avut şi îl va avea în continuare teoria sa lingvistică.
Jesús G. Martínez del Castillo, editorul volumului, profesor de engleză la Universitatea din Almeria, menţionează în Introducere că acest omagiu se doreşte a fi un element (o verigă) de legătura în difuzarea internaţională a operei şi gândirii lui E. Coşeriu, care a dat nume lingvisticii din a doua jumătate a sec. al XX-lea. „Chiar daca în prezent se ştie că cea mai mare parte a operei lui E. Coşeriu abia urmează să fie publicată şi valorificată, deoarece se află în manuscris, putem afirma cu certitudine că contribuţia coşeriana în domeniul studierii limbajului şi a limbilor particulare este esenţială, orientând disciplina noastră spre noi orizonturi. Indiscutabil, timpul şi-a spus şi îşi va mai spune cuvântul în ceea ce priveşte importanţa teoriei lui E. Coşeriu pentru istoria gândirii lingvistice. În acest sens, omagiul nostru reprezintă un început în valorificarea postumă a operei coşeriene” (p. 7). La fel ca şi Humboldt – care nu a publicat nici un studiu în timpul vieţii, volumul său cel mai reprezentativ fiind publicat în 1836, la patru ani după moartea sa – Coşeriu a lăsat o operă inedită impresionantă. Nu-i exclus că cele peste 1000 de manuscrise coşeriene, care abia urmează să fie publicate, să ne ofere anumite detalii sau nuanţări la fel de necesare pentru înţelegerea concepţiei sale ca şi cele de până acum.
Primul text din volum – Laudatio pentru Profesorul E. Coseriu cu ocazia conferirii titlului de Doctor Honoris Causa, în Memoriam, al Universităţii din Las Palmas (Insulele Canare) – este, de fapt, prezentarea făcuta de profesorul Maximiano Trapero de la Universitatea din Las Palmas la ceremonia postumă de acordare a titlului de Doctor Honoris Causa de către această prestigioasă universitate. Autorul precizează că dacă pentru unii exegeţi E. Coşeriu a fost „lingvistul cel mai important din a doua jumătate a sec. al XX-lea”, pentru alţii „unul dintre cei mai mari lingvişti din toate timpurile” sau chiar „unul dintre marii umanişti ai tuturor timpurilor”, pentru el E. Coşeriu este „cel mai mare arhitect pe care l-a avut lingvistica modernă, deoarece în teoria sa orice problemă lingvistică, oricât de marginală, îşi găseşte locul exact în care se situează şi din care poate fi înţeleasă şi explicată în mod cuprinzător” (p. 11). Coşeriu nu s-a limitat la studierea unei „parcele” înguste a lingvisticii, adică a unei discipline particulare, ci a cuprins toate aspectele limbilor şi ale limbajului, integrându-le într-o concepţie unitară şi coerentă. Se poate afirma că în Coşeriu se întâlneşte principiul clasic Homo sum et nihil humani a me alienum puto, adică „Sunt lingvist şi nimic din lingvistică nu-mi este străin”. De aceea, opera sa, extrem de interesantă, este fundamentală atât pentru filozofia şi teoria limbajului, pentru teoria lingvistică şi fonologie, pentru teoria gramaticală şi semantica lexicală, cât şi pentru lingvistica vorbirii şi cea a textului, pentru dialectologie şi sociolingvistică, pentru stilistica limbii şi gramatica istorică, pentru istoria limbilor şi lingvistica „aplicata”... Graţie amplitudinii şi coerenţei sale interioare, această operă a contribuit enorm la dezvoltarea disciplinei noastre, mai mult chiar: Coşeriu a redat lingvisticii statutul său primordial de ştiinţă a culturii. Nu întâmplător opera lui Coşeriu se bucură de o recunoaştere universală, iar cărţile sale sunt traduse în principalele limbi de cultură din lume. M. Trapero consideră că formaţia lui Coşeriu şi vastele sale cunoştinţe l-au făcut să fie universal: „Român prin naştere, italian prin formaţie, german prin reşedinţa sa, romanist de o viaţă, dar „hispanic” sufleteşte: pentru că anume într-o ţară hispanică, în Uruguay, au apărut primele sale opere fundamentale, acolo a formulat în nuce teoria lingvisticii integrale. De aceea, propunerea de a-l numi Doctor Honoris Causa al Universităţii din Las Palmas, susţinută cu ardoare de cele trei centre ale universităţii noastre – Facultatea de filologie, Facultatea de traducere şi interpretariat şi Facultatea de pedagogie – s-a încununat cu succes” (p. 12).
Discursul de răspuns la Laudatio, care ar fi trebuit să fie pronunţat de E. Coşeriu, a fost substituit printr-o amintire emotionantă pronunţată de Eugenia Coşeriu de Lettner, doctor în ştiinţe fizice, fiica mai mare a savantului, care a mulţumit prestigioasei universităţi din Las Palmas pentru titlul acordat ilustrului ei tată, cât şi pentru ocazia care i-a fost oferită de a-l reprezenta, în numele celorlalţi fraţi, la această ceremonie. Dna Coşeriu de Lettner evoca figura tatălui şi a savantului, scoţând în evidenţă profunda conştiinţă istorică a lui Coşeriu, ideea sa că individul e produs şi actor al istoriei: „O personalitate complexă şi aparent contradictorie: stoic şi epicurian, raţional şi sentimental, auster şi pasional, distant şi afectuos. Preeminenţa uneia sau alteia din aceste trăsături ale personalităţii sale îşi are originea în cunoaşterea profundă a istoriei şi a ideilor autorilor clasici, adică a cosmoviziunii care a dat naştere raţionalismului, ştiinţei, filozofiei şi conştiinţei istorice, a ideii că individul e produs şi actor al istoriei şi că trecutul e condiţie pentru viitor, perpetuându-se graţie acţiunii prezente a fiinţei umane orientate spre acest scop, graţie transmiterii cunoaşterii, a tradiţiei, a gândirii şi experienţei proprii” (p. 23).
În Paradoxul experienţei şi al teoriei ştiinţifice: Eugeniu Coşeriu şi Josef Simon,profesoara Ana Agud de la Universitatea din Salamanca stabileşte o conexiune interesantă între concepţiile celor doi maeştri ai domniei sale: Coşeriu ca lingvist şi Simon ca filozof, amintindu-şi totodată de anii de doctorat la Coşeriu, de exigenţele şi metodele sale de lucru. „Coşeriu descria limbajul aşa cum îl întâlnea în propria competenţă activă şi o făcea prin categorii adecvate obiectiv percepţiei sale complexe a fenomenelor. A lucrat şi în metodologia descrierii lingvistice, aducând cele mai lucide precizări, mai ales cu privire la relaţia dintre limbajul analizat şi limbajul din perspectiva celui care îl analizează, adică limbajul lingvisticii. Formaţia şi cultura sa filozofică îi permiteau să abordeze aceste lucruri dintr-o perspectivă mult mai amplă şi mai critică decât oricare alt lingvist” (p. 36). Lingvistica lui Coşeriu, având multe consecinţe pentru filozofia limbajului, este, fără îndoială, cea care se potriveşte cel mai bine filozofiei critice a lui Simon... A. Agud este convinsă că îmbinarea lingvisticii coşeriene cu filozofia simoniană constituie o sarcină a viitorului (p. 39).
Jörn Albrecht, de la Universitatea din Heidelberg, Germania, în Paradigma incompletă a lui Eugeniu Coşeriu – obiectivul primordial al discipolilor săi din a treia generaţie, distinge trei generaţii de discipoli coşerieni şi semnalează sarcinile stringente ale acestora. Altfel spus, vorbeşte despre „testamentul nescris” al Profesorului, adică de ceea ce au de făcut discipolii săi pentru a duce mai departe lingvistica integrală. Cum se ştie, o serie de teme şi aspecte au fost tratate, de multă vreme, de către discipolii din diverse generaţii. Însă autorul se referă, în primul rând, la manuscrise, la ceea ce a rămas nepublicat din Coşeriu. Cunoaştem cu toţii reticenţa sa, inexplicabilă, în a-şi publica opera. De aceea, dacă opera tipărită a lui Eugeniu Coşeriu e mai mult decât impresionantă, nu-i exclus ca manuscrisele sale inedite să le depăşească cu mult pe cele publicate deja.
Ca discipol al lui Coşeriu din prima generaţie şi ca editor a două volume din cursurile sale, J. Albrecht are o perspectivă foarte largă asupra unor proiecte de investigaţie trasate de Coşeriu, proiecte pe care însă nu a putut să le ducă la bun sfârşit din cauza morţii sale neaşteptate. Aceste obiective sunt prezentate în concordanţă cu cele trei planuri ale limbajului, remarcate de Coşeriu. Cât priveşte palierul universal al limbajului, sarcina urmaşilor, care poate fi realizată numai printr-un demers comun, este de a dezvolta lingvistica vorbirii: „Cred că discipolii din a doua generaţie a lui Coşeriu ar trebui să le propună elevilor lor – sub formă de lucrări de licenţă sau teze de doctorat – teme referitoare la acest aspect. Palierul universal din lingvistica integrală rămâne în continuare cel mai puţin studiat... Deşi recent unul dintre discipolii profesorului Jens Lüdtke, elev al lui Coşeriu din generaţia a doua, anume Rolf Kailuweit, a scris teza de doctor habilitat tocmai pe această temă (p. 43).
Cât priveşte planul istoric al limbajului, se impune o gramatică metalingvistică sau o gramatică a tehnicii de a vorbi despre limbaj transmisibilă istoric. Cel care a stabilit această distincţie a fost Sf. Augustin, în dialogul De magistro, iar Coşeriu a făcut explicită descoperirea augustiniană. Între timp, s-au realizat numeroase contribuţii pe această temă în cadrul logicii şi teoriei limbajului. În interiorul „paradigmei incomplete” a lui Coşeriu este vorba totuşi de altceva. Este vorba de o abordare lingvistică a metalimbajului. Prin urmare, şi acest aspect – a investiga diferenţele şi asemănările în „metalimbajul limbii” şi în acela al discursului care cuprinde mai multe limbi – ar fi un obiectiv foarte important şi promiţător pentru discipolii din a treia generaţie (p. 44).
Un alt aspect ar fi stilistica neidiomatică, generală şi istorică. Competenţa expresivă a fost studiată destul de devreme în cadrul retoricii. Din punct de vedere teoretic, este vorba de o cunoaştere supraidiomatică, deşi în Antichitate a fost studiat pentru o singură limbă, în cel mai bun caz pentru două, greacă şi latină. După decăderea retoricii ca disciplină autonomă, diferite aspecte ale competenţei expresive au trecut la «stilistica limbii», care, în ciuda denumirii sale, nu se limitează la idiomatic, ci studiază şi fapte expresive (deşi fără a le distinge de cele idiomatice). Tipic pentru acest fel de stilistică în care nu se face distincţia între «limbă» şi «discurs» sau «tradiţia discursului», sunt lucrările lui Leo Spitzer, care au fost deja studiate în cadrul „paradigmei” lui Coşeriu de către discipola sa, Heidi Aschenberg, în Idealistische Philologie und Textanalyse. Zur Stilistik Leo Spitzers. Această stilistică, în viziunea lui Coşeriu, trebuie să fie amplificată şi transformată într-o stilistică ce ar transcende idiomaticul, în sensul de a nu fi legată de o anumită limbă.
Un alt obiectiv ar fi elaborarea materialelor pentru descrierea normei lingvistice. Aşa cum ştim, conceptul de normă (în sensul de normă statică sau prescriptivă, cum se interpretează în sociolingvistică) reprezintă una din cele mai mari descoperiri ale lui Coşeriu sau, altfel spus, unul din rezultatele cele mai importante ale gândirii sale lingvistice. Faimosul său studiu Sistema, norma y habla a apărut în 1952 la Montevideo. La o analiză mai subtilă se constată însă că acest concept nu a fost înţeles în mod exact…” (p. 47).
Pe de alta parte, ar fi o sarcină de-a dreptul seducătoare aceea de a compara diferite idiomuri, ţinând cont de relaţia dintre ceea ce e relevant din punct de vedere funcţional şi supraindividualul normal. Un idiom atât de normativ ca franceza clasică prescrie o mare cantitate de fenomene care sunt în totalitate irelevante pentru funcţionarea sistemului. Pe când, în germană, predominanţa normei, în sensul lui Coşeriu, este mult mai slabă. În multe cazuri, germana construieşte spontan cuvinte compuse, fără a se preocupa de faptul dacă aceste construcţii pot fi întâlnite sau nu într-un dicţionar. În franceză aşa ceva se întâmplă extrem de rar. Sarcina pentru a treia generaţie a şcolii lui Coşeriu ar fi aceea de a examina aceste fenomene, în cadrul descrierii normei diferitelor limbi…
Un alt obiectiv ar fi fundamentarea unei adevărate lingvistici contrastive cu scopul de a obţine gramatici şi dicţionare pentru traducere. Gramatica contrastivă care a constituit, în anii ’60 şi ’70 ai secolului trecut, unul dintre domeniile de lucru cele mai fructifice în cadrul filologiei, a fost în serviciul didacticii limbilor străine. Această formă de gramatică comparativă se baza pe o idee simplă: intensitatea folosita în transmiterea anumitor structuri ale limbii care se învaţă depinde în mare măsură de limba maternă a persoanei care o studiază… Or, gramaticile pentru traducere şi, până la un anumit punct, dicţionarele pentru traducere, pe care le reclama Coşeriu, au în principiu un alt scop decât gramaticile normale contrastive şi dicţionarele bilingve. Într-o gramatică pentru traducere este vorba de a elabora anumite reguli de proiecţie, un obiectiv care a avut un anumit rol în lexicologia bilingvă, deşi nu s-a ţinut cont de sistematica reclamată de Coşeriu. Unităţile sau configuraţiile („taxemele”) limbii de plecare trebuie examinate sistematic cu scopul de a stabili configuraţiile care îi corespund în limba ţintă, luând ca bază ceea ce e uzual în lexicografia bilingvă de multă vreme, contexte tipice ideale. Coşeriu constată, pe bună dreptate, că gramaticile pentru traducere – în măsura în care este vorba de probleme pur lexicale – prezintă proiecte de dicţionare pentru traducere întru totul realizabile şi că nu conţin nici o dificultate care nu ar putea fi depăşită în sens teoretic. „Compilarea” practică a unor astfel de dicţionare prezintă o sarcină extraordinar de dificilă şi ambiţioasă. Iarăşi discipolii din a doua generaţie ar trebui să se preocupe de acest aspect… (p. 49).
Heidi Aschenberg, de la Universitatea din Heidelberg, Germania, în Teoria gramaticii. Concepţia lui Eugeniu Coşeriu, porneşte de la ideea că gramatica reprezintă o tema centrala în opera lui Coşeriu. Numeroasele studii dedicate teoriei gramaticale, precum şi cele dedicate unor probleme empirice, mai ales referitoare la limbile romanice, reflectă preocuparea constantă a lui Coşeriu de a elabora o teorie gramaticală coerentă. Aceste lucrări pot fi considerate ca o schiţă, ca segmente şi ilustrări ale unei teorii integrale, cuprinsă profund în gândirea sa lingvistica. Studiind aceste texte îndeaproape, cititorul îşi va da seama de multiplele conexiuni pe care le stabileşte această parte cu celelalte părţi ale edificiului lingvisticii integrale, dar va observa, de asemenea, că gramatica face parte din fundamentul acestui edificiu. Cu toate acestea, „contribuţiile lui E. Coşeriu în domeniul teoriei gramaticale, spre deosebire de studiile sale de semantică structurală, de exemplu, nu au avut impactul pe care îl merită. Aceasta se explică şi prin faptul că lipseşte o monografie pe această temă” (p. 55). În continuare, H. Aschenberg precizează că termenul de gramatică, după Coşeriu, are două accepţii fundamentale: în primul rând înseamnă „tehnică a vorbirii”, adică competenţa gramaticală a vorbitorului „corespunzătoare limbii” pe care acesta o actualizează în comunicarea cu alţi indivizi. Coşeriu denumeşte această gramatică „obiectiva”, întrucât constituie obiectul analizei lingvistice. A doua accepţie se referă la „descrierea sau investigarea” competenţei gramaticale, altfel spus, este gramatica văzuta ca „metalimbaj”. Distincţia între gramatica generală şi gramatica unei limbi concrete se situează la nivelul celei de-a doua accepţii, dat fiind că delimitează perspective diferite pe care le poate adopta lingvistul în descrierea gramaticală. În timp ce gramatica generală este o disciplină teoretică, dezvoltând şi definind conceptele necesare pentru analiza empirică, potenţial aplicabile fiecărei limbi, gramatica unei limbi concrete are de a face întotdeauna cu o anumită limbă sau, în cazul gramaticii contrastive, cu două limbi. Pe de altă parte, gramatica unei limbi concrete poate lua forme diferite: se poate proceda sincronic sau diacronic, poate fi normativă, destinată unor finalităţi didactice sau poate fi descriptivă, ştiinţifică, analizând tehnicile gramaticale ca pe nişte categorii lingvistice. În Introducere în lingvistică (1986) Coşeriu menţionează „ca formă specială de gramatică descriptivă” gramatica structurală sau funcţională, care, în alte lucrări, constituie centrul reflecţiilor sale despre gramatică” (p. 55-56).
Rosario Gonzalez Pérez, de la Universitatea Autonomă din Madrid, în A şti a vorbi vs. A şti a interpreta: despre conceptul de congruenţă la E. Coşeriu încearcă o abordare a teoriei discursului sau a textului din perspectiva lingvisticii vorbirii lui Coşeriu. Prezentând pe scurt trihotomia planurilor din lingvistica integrală, ea consideră că în avalanşa de studii dedicate teoriei discursului şi lingvisticii textului, unde uneori transpare confuzia, viziunea integrală asupra limbajului oferită de Coşeriu ar putea clarifica lucrurile. „Intenţia lui Coşeriu de a construi o teorie care să ţină cont de activitatea de a vorbi în general şi de faptul cum se articulează aceasta în diferite niveluri (planuri) constituie nucleul care susţine gândirea gramaticală coşeriana” (p. 70). În continuare, se referă la relevanţa conceptului de „congruenţă” introdus de Coşeriu, care „indică asupra faptului că există procedee pentru a crea texte, în aparenţă incongruente, şi procedee pentru a anula aceste incongruenţe. Aceste procedee operează fără contradicţie în cele trei planuri ale limbajului din lingvistica integrală… Faptul de a nu pune în relaţie cele trei niveluri ale limbajului atunci când este vorba de studiul proprietăţilor textuale conduce la neînţelegerea diferenţelor dintre ele şi la excluderea fenomenelor care, deşi sunt extralingvistice, au de asemenea repercusiuni textuale. De aceea conceptul de incongruenţă a lui Coşeriu integrează punctele de vedere care în mod normal se consideră separate şi deschide o nouă perspectivă, mult mai cuprinzătoare şi cu o putere explicativă mult mai mare în studiul proprietăţilor textelor” (p. 84).
Johannes Kabatek de la Universitatea din Tübingen, Germania, în Unitatea semnificatului, a desemnării şi Lingvistica integrală porneşte de la ideea că în timp ce lingvistica modernă abandonează tot mai mult abordarea strict „lingvistică” a fenomenelor, în timp ce limitele dintre semantică şi pragmatică par de fiecare dată tot mai lipsite de importanţă, iar unii se întreabă dacă există sistemul lingvistic, dacă există structuri, în timp ce unii au afirmat că semnificatul nu există ca unitate discretă (ci că mai curând ar fi vorba de ceva variabil care îşi dobândeşte relevanţa doar în discurs), Eugeniu Coşeriu a insistat mereu asupra existenţei „principiului funcţionalităţii” şi asupra semnificatului unitar al unităţilor lingvistice. Coşeriu a insistat de asemenea asupra faptului că, în ciuda variaţiei discursului şi a existenţei unei serii de variante ale unei unităţi în norma limbii, există un semnificat, la nivelul abstract al sistemului lingvistic, care e unitar, fiind fundamental pentru diferitele accepţii din normă şi pentru crearea altora (p. 87). Kabatek discuta apoi problema relaţiei dintre semnificat, desemnare şi cunoaşterea lucrurilor, menţionând că ideea existenţei unui sistem structurat al limbii merge „dincolo de structuralism”, că metoda structuralistă este valabilă pentru acele elemente care într-adevăr sunt structurate, atribuindu-le locul care le corespunde acestor fenomene lingvistice în edificiul amplu al teoriei limbajului. „E. Coşeriu a schiţat în diferite locuri o Lingvistică integrală a cărei primă sarcină consta în a poziţiona (situa) exact diferitele domenii (sectoare) ale lingvisticii. Este vorba de o propunere serioasă şi cu un mare impact care reprezintă cadrul general pentru investigaţia lingvistică şi pentru conştientizarea locului fiecărei discipline în acest ansamblul. Or, astăzi ne confruntam cu o concepţie greşita a specializării ştiinţifice, când prin specializare ştiinţifică se înţelege că fiecare se ocupă de un anumit aspect / domeniu (sau de mai multe) fără a şti nimic despre celelalte domenii. Cu cât mai mare este gradul de separare a disciplinelor, cu atât mai mare ar trebui să fie cunoaşterea locului pe care acestea îl ocupă în ansamblu, ceea ce presupune de asemenea conştiinţa tradiţiei lingvistice. Pe de altă parte, o lingvistică integrală nu poate fi considerată drept privilegiu al unei anumite şcoli (dacă ar fi aşa, nu ar avea şanse de supravieţuire). „Chiar şi aşa, nu cunosc în prezent nici un edificiu teoretic capabil de a integra mai bine toate aspectele limbajului şi diferitele teorii particulare existente. Sarcina lingvisticii integrale constă tocmai în poziţionarea (situarea, încadrarea) şi integrarea fiecărei tendinţe… Dacă în ultimii ani se remarcă diferite contribuţii la lingvistica vorbirii, la lingvistica normei sau la semantica lucrurilor, fie în domeniul lingvisticii textului sau în cadrul lingvisticii cognitive, printre altele, în cadrul investigaţiei metaforelor, metonimiei sau a gramaticalizării, sarcina lingvisticii integrale constă în receptarea critică a tuturor acestor contribuţii, în poziţionarea (situarea) şi integrarea lor” (p. 98).
În Definiţii ale conceptului de câmp în semantică: înainte şi după lexematica lui E. Coşeriu,Marcos Martínez, de la Universitatea Complutense din Madrid, trece în revistă accepţiile date câmpului lexical în diferite şcoli de semantică, luând ca punct de reper contribuţia lingvisticii integrale în acest domeniu. Autorul oferă un repertoriu foarte amplu, grupând definiţiile în câteva grupe: a) definiţii ale câmpului care se consideră apropiate sau precursoare ale teoriei lui J. Trier înainte de 1931; b) definiţii ale semanticii tradiţionale; c) definiţii ale direcţiei numite Sprachinhaltsforschung; d) definiţii ale semanticilor structurale, separându-le pe cele nelexematice (cea asociativă şi distributivă) de Lexematica lui E. Coşeriu; e) alte definiţii în afara şcolilor studiate sau specifice dicţionarelor de lingvistică (p. 102). Sub denumirea de semantica analitico-funcţională, autorul diferenţiază două grupuri înrudite cu Lexematica (cea a lui B. Pottier şi cea a lui J. Lyons) şi trei şcoli propriu-zis lingvistice: cea a lui E. Coşeriu şi a discipolilor săi şi altele două, dezvoltate în baza acesteia: cea a lui Gr. Salvador şi cea a lui B. Garcia-Hernández din Spania (p. 111). Anume lingviştii japonezi au fost primii care au folosit sintagma „Şcoala de la Tübingen”, referindu-se la şcoala semantică înfiinţată de E. Coşeriu, semanticianul european care a elaborat teoria semantică cea mai completă şi care constă din „caracterizarea şi analiza structurilor lexematice (adică, structuri în planul unităţilor de conţinut) detectabile în interiorul unei limbi funcţionale (adică, într-o varietate omogenă a unei limbi istorice). Mai întâi Coşeriu, apoi şi discipolii săi, au caracterizat şcoala de la Tübingen şi au indicat diferenţele ei specifice. „În pofida unei critici recente, Lexematica rămâne în continuare cea mai bună semantică posibilă” (p. 113). După ce trece în revistă definiţiile date câmpului lexical de Coşeriu, autorul conchide: „Coşeriu, pe de altă parte, este cel care a schiţat cea mai completă tipologie a câmpurilor în cadrul Lexematicii, distingând circa şaisprezece tipuri, explicându-le şi exemplificându-le” (p. 114).
Jesus Martínez del Castillo, de la Universitatea din Almeria, în Teoria vorbirii, o teorie a cunoaşterii, susţine ideea că cea mai integratoare şi mai complexă teorie elaborată de Coşeriu este tocmai teoria vorbirii, deoarece aceasta le structurează şi le reprezintă pe celelalte. Teoria despre schimbarea lingvistică sau despre mutabilitatea limbilor, teoria despre studiul structural al semnificatului sau lexematica, lingvistica discursului sau lingvistica textului sau teoriile propuse de Coşeriu, cum ar fi clasematica sau studiul trăsăturilor care structurează clasele lexicale superioare câmpului, sau studiul relaţiilor lingvisticii cu cunoaşterea lucrurilor, nu sunt altceva decât aspecte parţiale ale vorbirii (ceea ce este şi semnifică ea pentru fiinţa umană...). Teoria vorbirii este şi reprezintă răspunsul la problema fundamentală şi, în termenii lui Ortega y Gasset, radicală a fiinţei umane. Este teoria fiinţei care se interoghează pe sine însăşi, care se întreabă ce înseamnă să fii om, care sunt lucrurile şi ce relaţie menţine omul cu lucrurile care îl înconjoară. Teoria vorbirii este, în mod fundamental, teoria fiinţei care se conduce prin propriile sale conţinuturi de conştiinţă şi care concepe elementele sale ca elemente ale unui act de cunoaştere (p. 131). Autorul îşi propune să analizeze teoria lui Coşeriu ca răspuns la întrebarea omului la fiinţarea sa în această lume, o lume pe care el o creează în cadrul unei comunităţi de indivizi liberi. Din această perspectivă, teoria vorbirii este o teorie a cunoaşterii. Or, o teorie a cunoaşterii care să justifice cunoaşterea însăşi, să justifice modul în care omul ajunge să cunoască, să determine ce este subiectul cunoscător şi obiectul cunoscut şi care este realitatea acestora, îşi afla expresia în semnificat, adică în ceea ce Coşeriu defineşte drept „conţinut de conştiinţă”. J. Martínez del Castillo considera că teoria despre limbaj a lui Coşeriu este răspunsul la întrebările despre om şi fiinţarea omului, plecând de la creaţia constantă a conţinuturilor de conştiinţă sau semnificate: „Coşeriu îşi propune să studieze limbajul, însă teoria sa reprezintă în sine o teorie despre om şi despre fiinţarea omului în lume. Este o teorie a cunoaşterii implicite, adică o filozofie, deoarece Coşeriu se interesează de tot ceea ce semnifică limbajul şi răspunde la această întrebare de pe poziţii filozofice” (p. 132).
Reinhard Meisterfeld, de la Universitatea din Tübingen, Germania, în Principiul tradiţiei. Eugeniu Coşeriu şi istoriografia lingvistică, afirmă că ceea ce impresionează la Coşeriu este coerenţa sistematică cu care mai întâi şi-a formulat, apoi şi-a dezvoltat teoria sa. În domeniul nostru aceasta reprezintă o raritate. Nu e cazul să recurgem la exemple şi nume concrete, însă întâlnim extrem de rar un lingvist care să aibă propria teorie (în sensul de a fi recunoscută de comunitatea ştiinţifică, nu doar de el personal). Dar chiar şi în aceste cazuri, teoria de obicei se referă la un un singur compartiment al lingvisticii. Coşeriu nu doar că a „revoluţionat” mai multe domenii ale lingvisticii, ci le-a inclus pe toate într-o concepţie unitară, coerentă asupra limbajului. De aceea exegeţii au recunoscut teoria lingvistică promovată de E. Coşeriu ca pe una integrală... Ei bine, când citim manuscrisele sale, constatăm aceeaşi coerenţă, aceeaşi sistematicitate şi profunzime analitică pe care le cunoaştem din textele publicate… Cum se ştie, Eugeniu Coşeriu, pe parcursul a mai mult de jumătate de secol de activitate ştiinţifică, niciodată nu s-a văzut obligat să retracteze sau să substituie vreuna din afirmaţiile sale substanţiale. Chiar şi în ceea ce ţine de trăsăturile „marginale” ale doctrinei sale, sunt rare cazurile în care a aplicat anumite retuşuri sau modificări de formulare. Or, această coerenţă, în viziunea autorului, se explică prin cele cinci principii care l-au călăuzit pe Coşeriu de-a lungul activităţii sale ştiinţifice şi care au fost formulate pentru prima oară în discursul rostit la Academia din Heidelberg. Acestea sunt: principiul realismului sau al obiectivităţii ştiinţifice, cel puţin ca normă ideală; principiul umanismului sau al cunoaşterii originare, adică „cunoaşterea pe care o are fiinţa umană cu privire la sine însăşi şi la propriile activităţi libere”, ceea ce reprezintă fundamentul ştiinţelor culturii; principiul tradiţiei, justificat prin această cunoaştere a vorbitorului; principiul antidogmatismului, care „se referă la pluralitatea şi varietatea concepţiilor şi orientărilor existente în lingvistică (şi în alte ştiinţe ale culturii) şi recomandă ca fiecare din ele să fie apreciată din punctul de vedere al coerenţei sale interne”; principiul binelui public sau al responsabilităţii sociale (p. 156).
Însă principiul tradiţiei este cel care explică unitatea şi coerenţa internă a operei lui Coşeriu. Conform acestui principiu, norma deontică a oricărei investigaţiei reclamă ca orice cercetător să respecte cunoaşterea deja existentă, cunoaşterea la care s-a ajuns prin generaţiile anterioare de cercetători. Dacă e adevărat că astăzi, ca şi în trecut, orice expunere a ceva „nou” în ştiinţele culturii porneşte, de obicei, – explicit sau implicit – de la „ceea ce se ştia deja”, de la „ceea ce până acum trecea drept adevăr” (şi părere comună), nu e mai puţin adevărat că, în practica de cercetare şi a lucrărilor (rezultatelor) sale care se publică, extensiunea memoriei istorice a evoluat reducându-se în mod substanţial în ultimii ani. Or, Eugeniu Coşeriu a definit în mod constant imperativul de a ne sprijini pe toată cunoaşterea referitoare la limbaj pe care umanitatea, de-a lungul secolelor, a reuşit să o intuiască şi să o formuleze. Mai mult, servindu-se de o hermeneutică empatetică, el a încercat să identifice inclusiv conţinuturile virtuale ale ideilor din trecut, punctând dezvoltările lor posibile şi „fecunditatea” lor viitoare. Însă aspectul etic al principiului tradiţiei nu se limitează la „a reclama justiţie” pentru gânditorii din trecut. Dimpotrivă, ea constă în egală măsură în întreprinderile (construcţiile, teoriile) lingvisticii actuale care, fără perspectivă istorică, ar fi supusă uitării iminente.
Principiul tradiţiei ţine de epistemologia ştiinţelor culturii. O astfel de stare de lucruri se datorează caracteristicilor obiectelor culturale care sunt produse istorice ale activităţii libere şi creatoare a omului (p. 156).
Invitându-ne la o retrospectivă ontogenetică a teoriei sale, Eugeniu Coşeriu ne relatează cum maeştrii iluştri ai trecutului, printr-un dialog privind cunoaşterea realităţii limbajului, l-au condus la propria concepţie. Ideea magistrală a acestei afirmaţii e că tradiţia nu poate fi doar adoptată, însuşită, ci că ea are nevoie de o continuă unificare cu realitatea observată direct. Dar Coşeriu nu se mulţumeşte cu a descrie propriul traseu intelectual spre o concepţie coerentă a complexităţii fenomenologice a limbajului. Înainte de aceasta, fireşte, plecând de la structura teoretică la care a ajuns prin procesul dialectic dintre introspecţie şi absorbirea cunoaşterii existente, pe care el însuşi nu evită să o califice ca „adevăr” sau „a spune lucrurile aşa cum sunt”, el deschide perspectiva spre o istorie a gândirii lingvistice în general, într-un sens „filogenetic”, adică în perspectiva istoriografiei lingvistice. În concluzie, interesul istoriografic al lui Coşeriu nu e condus de simpla curiozitate anecdotică, ci de concepţia sa epistemologică asupra obiectelor culturale (p. 163).
Olga Mori, de la Universitatea din Münster, Germania, în Contribuţia principiilor coşeriene la studiile contrastive, se referă la valoarea epistemologică şi metodologică a teoriei contrastive a lui E. Coşeriu. Într-adevăr, întreaga sa teorie se bazează pe observaţia funcţionarii unităţilor unei limbi în diferite planuri de structurare lingvistică şi în comparaţia acestora cu altele din alte limbi. Dar pentru a realiza studii contrastive urmând teoria structural-funcţională a lui Coşeriu, este necesar, în primul rând, a cunoaşte fundamentele acesteia. Comparaţia, după Coşeriu, permite să constatăm atât analogiile, cât şi diferenţele organizării lingvistice pentru a obţine date importante. Prin intermediul acesteia se verifică coerenţa între diferite funcţii pe care o limbă trebuie să le exprime şi principiile fiecărei limbi, relaţiile între faptele care, considerate izolat, par să nu aibă sens. Alt obiectiv ar fi compararea limbilor ca sisteme de posibilităţi ale activităţii lingvistice, ca tehnici ale creativităţii libere a fiinţei umane, drept pentru care Coşeriu, fără a uita vreodată conceptul de energeia a lui Humboldt, propune să se constate ce se poate crea de acord cu fiecare sistem al limbilor luate în considerare (p. 168). În plus, în viziunea lui Coşeriu, studiile contrastive trebuie să ţină cont de nivelele de structurare lingvistică ale limbilor comparate: tip, sistem, normă. Prin urmare, lingvistica contrastivă trebuie să se ocupe de aceste nivele; gramatica confrontativă de asemenea, însă pentru ea nivelul cel mai relevant îl constituie sistemul, studiul funcţiilor unei anumite limbi şi norma. În plus, Coşeriu se întreabă cât trebuie lăsat pe seama contextului şi a situaţiei, deoarece pentru a putea crea într-o limbă şi a o înţelege e necesar să cunoaştem sistemul acesteia, însă pentru a o vorbi ca nativii, trebuie să cunoaştem una sau mai multe norme (p. 172). În final, O. Mori conchide că ideile lui Coşeriu din acest domeniu ar putea servi ca bază pentru studiile contrastive actuale.
Volumul se încheie cu o traducere în limba spaniolă a studiului lui E. Coşeriu Les procédés sémantiques dans la formation des mots, realizată de Elena Llamas Pombo. Este vorba de conferinţa pe care Coşeriu a ţinut-o la 21 mai 1981 la Universitatea din Geneva, inaugurând seria de Conférences Charles Bally, pe care această universitate le organizează anual în memoria lingvistului elveţian.
În final, nu ne rămâne decât să-l felicităm pe prof. Jesús G. Martínez del Castillo, editorul acestui volum, pentru faptul că a reuşit să adune la un loc contribuţii ale celor mai remarcabili discipoli coşerieni. Cred că motivaţia sa este extrem de sugestivă: „Prin acest volum publicat în memoria lui Eugeniu Coşeriu, revista Odisea vrea să omagieze lingvistul care a avut cel mai mare impact în lingvistica din a doua jumătate a sec. al XX-lea, lingvistul ale cărui teorii constituie baza gândirii multor profesori tăcuţi, dar care au găsit la Coşeriu răspunsuri la multe din frământările lor intelectuale” (p. 10).