Adrian Popescu: livrescul ca spiritualizare
Pentru tiparPoezia lui Adrian Popescu şi-a definit fizionomia şi finalităţile, de cele mai multe ori, prin delimitarea unui spaţiu poetic, a unui topos literar privilegiat, în care eul liric îşi înscrie, circumspect-utopic, fiinţa; Umbria, câmpiile magnetice, curtea medicilor, suburbiile cerului – sunt astfel de spaţii lirice cu un contur nelămurit, contopind savoarea tainei şi jocul ambiguu al perspectivelor ce construiesc o tectonică a imaginarului în care sugestia culturală şi percepţia nudă a realităţii fuzionează armonic. Poemele lui Adrian Popescu se impun printr-o acutizare a dimensiunii morale şi printr-o corelativă estompare, s-ar zice, a rafinamentului expresiv, a „ceremonialului” liric. Poezia lui Adrian Popescu părăseşte, aşadar, tot mai decis spaţiul spectacolului mai mult sau mai puţin gratuit al formelor înscenate cu dexteritate lingvistică, şi, fără a-şi transforma elanul în demonstraţie etică, îşi arogă cu mai multă vigoare disponibilităţile purificatoare ale verbului, fie în inflexiuni psalmice („Trezeşte odată cu limfa stejarului şi speranţa din inima obosită / Neamului adormit vesteşte-i Învierea, ca geţilor după o grea beţie / zorii, / ca urşilor din peşterile Carpaţilor întâii muguri de pin, / ca melcului înfăşurat în bale argintii strălucirea frunzei crude. // Dă-mi iarba fiarelor să-mi ardă în mâini, o torţă prin întunecime, / din temniţa fricii să-i scap pe cei neputincioşi / Porneşte roiul poporului meu în primăvara ce se-anunţă năvalnică, / de-i trebuinţă, cu şomoioage de foc scoate-l în cer din somnul cleios” – Psalm), fie în accente acid-pamfletare, tăioase şi ironice, precum în sugestivul poem Veşnic zâmbitorii: „Pe voi nu v-au speriat nici congresele calde / Nici răceala Mangaliei într-o vară şi nici iasca plenarelor / Voi aţi căzut mereu în picioare. // Veşnic zâmbitori / mereu împreună, tăind viţelul de aur / şi trimiţând la abator Ţara istovită, / oferindu-ne şi nouă pielea şi oasele. // Intraţi în vârtejul stârnit de / Suflul mânios al mulţimii, voi, / Elici ideologice, / i-aţi folosit cu pricepere energia sfântă. // Aţi trecut cu bine prin atâtea îngheţuri răsăritene / Prin dezgheţuri dinspre Atlantic / voi, mâzgă depusă pe vasul neamului, / păienjeniş peste Frumoasa ce doarme”.
„Vocea interioară” a poetului îşi transferă, s-ar spune, energiile reflexive în exterioritate; introspecţia se travesteşte astfel în referenţialitate pură, recuperată prin exerciţiul spectacolului vag-alegoric. Întrupat în versuri elegiac-ironice, în accente grave de o solemnitate ce parcă dematerializează concretul, sentimentul patriei pare mai curând o experienţă spirituală ce adăposteşte contrariile cele mai viguroase, împăcându-le în spirit balcanic. Un poem precum Puntea vie esenţializează un astfel de spaţiu al antinomiilor predispuse la conciliere, al contrastelor ce consumă energiile fiinţei naţionale într-un soi de chintesenţă a provizoratului şi a perpetuei efemerităţii: „Despre tine se spune că eşti puntea dintre Apus şi Răsărit / dintre cizmele bürgerilor şi lotcile lipovenilor / dintre cobiliţa oltenilor şi turla de lemn maramureşeană / ţara unde totul se poate şi atât de puţine reuşesc // (...) ţară dintre bine şi rău, nu dincolo sau dincoace, / punte vie în balans, scândură peste o apă murdară, trecută / cu sufletul cât un vârf de ac unde îngerii stau în cumpănă şi cele din urmă îţi surâd // ţară ezitând mereu între ogivele Europei şi bazarele Orientului / ţara unde Despot a fost fugărit şi şcoala cu dascăli latini / gonită cu ştiuleţi de păpuşoi moldavi / ţara unde bacşiş şi tejghea se luptă cu fraternitate şi Aufklärung. // Fereastră spre luminile bătrânului continent, / făcută ţăndări de asiaticii călări pe turéle cu stea roşie / şi pe iepele siberiene / şi bătută apoi în cuie şi zidită cu ciment”. Interesante sunt şi poemele mult mai decis introspective, trasând un itinerariu mai mult simbolic decât geografic, în care întâlnirea privilegiată a trecutului cu prezentul e favorizată de resursele evocării spiritualizate până la a condensa peisajul la dimensiunile unui simbol sau la anvergura semantică a alegoriei. Italia e pentru Adrian Popescu, cum observa cândva Marian Papahagi, „spaţiul unei experienţe spirituale presupunând o succesiune de trăiri de neînlocuit: poetul şi-o asumă nu doar ca peisaj (căci n-are nimic din ochiul de colecţionar de imagini al turistului), ci ca un tot natură-istorie-viaţă spirituală-cultură, şi deci ca viziune poetică”.
În aceste poeme evocatoare, în care fragilitatea amintirii şi notaţia fermă a detaliului se împletesc, aflăm ecouri ale acelui „franciscanism” al poetului, despre care s-a vorbit atât de mult. Abandonându-se în voia simţurilor, trăind cu intensitate, cu frenezie deloc nostalgică clipa, poetul încorporează în ţesătura poemelor sale aluzia culturală, reperele livreşti, cristalizând astfel emoţia într-un mozaic liric în care vizualul de intensă concreteţe şi evocarea dau curs unei nevoi imperioase de legitimare lirică şi ontologică a propriei expresii, precum în poemul Cicale: „Cicale, greier din preajma Mediteranei, vibrând / în aerul transparent şi unduitor; mai negri decât / negri greieri de-acasă, de Blaga invocaţi / lăcuste ce par a zbura / cum sunteţi, misterioase eumenide? // În grădini, sau prin parcuri încinse de canicula Sudului, / în stejarii de lângă Madonna del Monte, / deasupra calmei cetăţi a Cesenei, / se-aude nevăzut fluieratul sonor, sunetul / metafizic, ce vine din umbra frunzişului. // Sub coroanele dese am stat: nu cântau. / Şi cum o porneam, cântul şi el o pornea, / ca un vis, ca un fum, ca destinul. / Mii măruntele voci ţesând şi tăind stofa / în care-i drapat Inefabilul // De un strămoş al meu polonez îmi amintesc / silabele aspre: Cicalo, din care după bunică mă trag, / şi de un vestit truver, Cigala... / Invizibil şi de cântece plin / – Un văratec frunziş / sibilinic vorbindu-mi într-o limbă, / ce aproape o pricep. / Amestec arhaic: latină, langue d’oc şi / volgare din Umbria, / grai în care şi eu am cântat măreţia şi moartea făpturilor / ce se duc în mijlocul vieţii / spre un nevăzut Purgatoriu... / De unde ne vine doar zumzetul aspru-al cicalelor”. Peisaje spiritualizate, excursuri simbolice într-o lume cu geografie cvasimitică, viziunile lui Adrian Popescu mizează pe de-o parte pe detaliul plastic, pregnant prin valenţele sale perceptive şi, pe de alta, pe anvergura semantică pe care aceste detalii o camuflează / exprimă. Fără a evita un anume manierism (mai curând tematic decât expresiv), poetul caută să-şi asume realitatea din unghiul epifaniei sacrului şi al reprezentării simbolice. În acest fel, alături de elementul banal, de amănuntul comun, lipsit parcă de expresivitate, izbucneşte nostalgia unui timp originar, sugestia inefabilului, înfiorarea sacralităţii. „Suavizarea livrescului”, pe care o remarca Gheorghe Grigurcu, ţine mai curând de vocaţia originarităţii pe care o resimte cu acuitate Adrian Popescu, poet de structură „platoniciană”, pentru care lucrurile lumii acesteia nu sunt decât palide imagini ale transcendentului imuabil: „La masă Stefano ne-a mărturisit: El din poezie, / chiar dacă o scriu eu, nu pricepe nimic; / dar e convins că lumea e o ţesătură / ingenioasă şi mirabilă. // Numai că noi, muritorii o vedem şi o gustăm pe partea / din spate neclară şi puţin frumoasă poate... (...) // Iar Stefano făcea (fără să-şi propună) praf toate / prezumţiile poeţilor care se cred importanţi într-o lume / unde noi vedem doar spatele Tapiseriei Universului. / Pe care nu o mână de om a ţesut-o” (Sarsina).
Refulându-şi verva imagistică în expresivitatea simbolului sau în spectacularul alegoric, poetul transpune sensibilul în diafanitatea hierofaniei, într-o tonalitate lirică reţinută, în care patosul e contras până la exerciţiul metaforic ascetic, minimal. Camuflându-şi spasmele interiorităţii în versuri diafane, alteori inducând o reacţie morală viziunii sale despre lume, Adrian Popescu răsfrânge, în versuri cu o geometrie suplă, o clară intenţionalitate autoreflexivă, prezentă şi într-un poem ce figurează, în fond, un autoportret auster care concentrează o poetică a autenticităţii existenţiale şi a rigorii morale: „Nu mai scriu versuri să citească un prost / interpret să schimbe iubirea mea în iască, / nici nu devin strigoiul acelui care am fost / călătoresc de-acum spre ţara mea cerească. // Tăcut mă umple sensul. / Secat eu înfloresc. / Preaplinul se grăbeşte de sine să se rupă, / e o Voinţă în toate, ce eu doar o slujesc, / îngân o melodie, ce-abia o aud şi-i după” (Nu mai scriu versuri). Între intransigenţă morală şi nostalgie a purităţii originare, versurile lui Adrian Popescu se remarcă prin transparenţă semantică şi rigoare expresivă, expunând o poetică a spiritualizării şi geometriei simbolice.