Cultul pentru limba română în paginile ziarului „Cuvânt Moldovenesc”
Pentru tiparPrintre publicaţiile periodice editate în perioada interbelică la Chişinău se numără şi „Cuvânt Moldovenesc”,serie nouă1. Iniţiat de un grup de cărturari din cercul Societăţii „Astra”, la sugestia Mitropolitului Basarabiei Gurie Grosu, săptămânalul a început să apară în 1 noiembrie 1926, avândiniţial subtitlul „gazetă săptămânală cu tot felul de învăţături şi ştiri din toată lumea, tipărită pentru trebuinţele norodului moldovenesc din Basarabia de către Asociaţiunea «Astra»”. Odată cu trecerea, în 1937, în subordinea Fundaţiei Principele Carol, Regionala Basarabiei, va deveni pur şi simplu „foaie săptămânală pentru norod”. Dacă la început echipa redacţională era formată din Onisifor Ghibu (director) şi doi redactori: Iorgu Tudor şi Mihail Minciună, ulterior îi va avea ca membri pe Leon T. Boga (director), Iorgu Tudor şi Emil Gane (redactori). În paginile ziarului „Cuvânt Moldovenesc” au publicat personalităţi marcante ale vremii din toate provinciile româneşti: Mihail Sadoveanu, Octavian Goga, Ioan Agârbiceanu, Onisifor Ghibu, Ştefan Iosif, Paul Mihăilă, Vasile Ţepordei, Pan. Halippa, Ion Inculeţ, Gheorghe Bezviconi şi mulţi alţii.
În cei 14 de ani de apariţie, săptămânalul a contribuit substanţial la culturalizarea ţăranilor basarabeni, marginalizaţi şi abrutizaţi de către ocupaţia ţaristă. În cei 106 ani de aflare „sub ruşi”, doar ei îşi menţinuseră limba maternă, obiceiurile şi datinile strămoşeşti, deoarece elitele locale se rusificaseră. Fără şcoli, instituţii sau presă în limba română, basarabenii rămăseseră, din punct de vedere lingvistic, la nivelul anului 1812. Nu întâmplător, în articolul de fond din primul număr, intitulat Cinstiţi gospodari, On. Ghibu compara ziarul cu un musafir mult aşteptat, căruia ţăranii basarabeni trebuiau să-i deschidă larg uşile: „Musafirul acesta este gazeta noastră «Cuvânt Moldovenesc» pe care câţiva ficiori de gospodari s-au hotărât s-o facă pentru a da şi poporului moldovenesc o hrană sufletească sănătoasă, cum au toate noroadele luminate din lume”. În condiţiile în care la Chişinău la vremea respectivă se editau câteva cotidiene în limba rusă şi niciunul în română, Ghibu reclamă necesitatea imperioasă a unei astfel de publicaţii: „De ani de zile poporul nostru de la sate (...) nu ştie ce se petrece în lume şi în ţară şi trăieşte într-o adevărată întunecime, ca în vremurile din vechime”. Pentru a cultiva o apropiere cât mai mare de publicul cititor, adaugă: „Acest musafir va fi ca un frate, ca un povăţuitor, ca un binevoitor al D-voastră şi al copiilor D-voastră. El vine cu dorinţa de a vă vorbi despre lucrurile de cari aveţi nevoie şi a vă da sfaturi cari să vă fie tuturora de folos şi pentru viaţa aceasta şi pentru cea viitoare”2.
„Cuvânt Moldovenesc” – un focar de lumină
Întrucât viaţa social-culturală din Basarabia a avut o dinamică specifică, necunoscând etapele de emancipare naţională proprii celorlalte provincii româneşti, „Cuvânt Moldovenesc” trebuia să satisfacă necesităţile stringente din această zonă. În acest context,redactorii şi colaboratorii erau conştienţi de faptul că trebuiau să pună umărul la edificarea unei societăţii civilizate, la răspândirea ştiinţei de carte şi, în acelaşi timp, la cultivarea conştiinţei naţionale. Exprimându-şi entuziasmul pentru reîntregirea neamului prin Unirea de la 1 decembrie 1918, aceşti intelectuali se bucurau de „slobodă” şi considerau că toate forţele trebuie canalizate spre edificarea unei societăţi moderne. În consecinţă, ei mizau pe o schimbare de mentalitate a populaţiei basarabene şi în vederea acestui obiectiv vor trudi cu toţii. Pentru început îşi propun să-i iniţieze pe cititori în ce priveşte noţiunile elementare de „stat”, „vot universal”, „democraţie”, dar şi să prezinte momente importante din istoria naţională, fragmente din opere literare emblematice, cultivând astfel, într-un limbaj cât mai simplu, conştiinţa de sine şi de neam a ţăranilor basarabeni.
Pentru a ne face o impresie generală în ce priveşte nivelul de cultură de atunci, e suficient să precizam că la început, în primul an de apariţie, „Cuvânt Moldovenesc” s-a publicat în două ediţii diferite: una cu litere latine, scrisă într-o română exemplară, şi alta cu caractere chirilice, reflectând starea limbii vorbite la acea vreme în Basarabia. De altfel, subtitlul ediţiei în chirilice era: „gazetî săptămânală cu tot felul de învăţături şi ştiri din toatî lumea, tipăritî pentru trebuinţele norodului din Basarabia de către asociaţia Astra”. Iar în editorialul scris de M. Mincunî şi I. Tudor se afirma: „Dacî în trecut, gazeta «Cuvânt moldovenesc» era glasul neamului, ridicat din acest colţ de pământ, pe atunci robit, pentru dreptul lui la viaţî – prin noua gazetî vom pune toate silinţele pentru apropierea sufleteascî între fraţi, în ţara slobodî şi neatârnatî. (...) Gazeta va fi scrisî într-o limbî curat moldoveneascî şi se va tipări cu două feluri de litere: latineşti şi ruseşti, pentru ca şi cei cari nu cunosc încî în deajuns litera latinî, s-o poatî lesne ceti”3. Raportându-se la ziarul omonim editat de Pan Halippa, cei doi redactori ţin să precizeze că după ce acesta a fost interzis de către autorităţile ţariste, Basarabia a rămas fără nicio gazetă pentru săteni, aşa cum s-a întâmplat, de fapt, de-a lungul întregului sec. al XIX-lea. De aceea, cu noua gazetă ei vin să umple acest gol: „Luând locul «Cuvântului Moldovenesc» din trecut, noi, aceşti din jurul noului focar de luminî, vom duce mai departe steagul ridicat de înaintaşii noştri pentru deşteptarea norodului”4.
Obiectivul principal al ziarului pe tot parcursul apariţiei sale a fost sălumineze poporul de rând şi să contribuie la reînnoirea vieţii spirituale a basarabenilor. Săptămânalul a promovat o ideologie proprie, bazată pe orientarea către civilizaţie şi progres, către instruirea şi cultivarea cetăţenilor, ca premise pentru configurarea / fortificarea conştiinţei naţionale. Textele publicate în paginile ziarului nu sunt strict departajate tematic, ci abordează o multitudine de subiecte antrenate într-o direcţionalitate convergentă.
Având, aşadar, drept scop edificarea unei societăţi civilizate, colaboratorii publicaţiei erau preocupaţi în primul rând de răspândirea culturii, de iluminarea maselor largi de cititori. Cunoaşterea trecutului, propagarea istoriei naţionale, a folclorului şi a literaturii autohtone se împletesc cu grija pentru limba română (la acea vreme denumită moldovenească, uneori grai româno-moldovenesc...).
Întrucât efortul de culturalizare a cetăţenilor trebuia să se desfăşoare programatic, redactorii „Cuvântului Moldovenesc” vor informa cu regularitate cititorii despre deschiderea şcolilor primare în localităţile rurale şi despre inaugurarea căminelor culturale, acestea fiind văzute, pe bună dreptate, ca centre sau focare ale iluminării. Şcoala luminează sufletul, limpezeşte mintea şi arată calea cea adevărată spre bine, demonstra I. Tudor în nr. 4 din 30 ianuarie 1927. Ţăranii erau îndemnaţi să-şi trimită copiii la şcoală, „fiindcă şcoala e izvorul bunurilor voastre şi ea-i scăparea voastră a tuturora din ghiarele sărăciei şi a năcazurilor”5. Apelul direct la şcolarizare este de-a dreptul binevenit, dacă luăm în considerare faptul că, spre sfârşitul perioadei de ocupaţie ţaristă, aproape 80% dintre basarabeni erau analfabeţi.
Ca model şi punct de reper pentru colaboratorii săptămânalului „Cuvânt Moldovenesc” a servit Astra ardeleană: „În vremurile grele de sub stăpânirea ungurească, românii din Transilvania, pentru a-şi apăra drepturile fireşti şi sfinte, – adecă limba naţională în şcoală şi în biserică – s-au unit la anul 1861 într-o obşte mare, cu numele de «Astra»: Asociaţiunea pentru literatura română şi cultura poporului român6. Această asociaţiune Astra şi-a întins acum lucrarea sa şi peste munţii Carpaţi, deschizând la noi în Basarabia un Comisariat general, în frunte cu omul de încredere, vechiul luptător – dl prof. Onisifor Ghibu, care în 1917-1918 ne-a dat şi nouă mâna sa de ajutor. Astra tipăreşte «Cuvânt Moldovenesc», care va străbate la sate, luminând ungherile pline de întuneric”. I. Tudor îşi exprimă speranţa că Astra va deveni „steaua cea mai luminoasă, care va lumina sufletele bieţilor moldoveni uitaţi cu totul de stăpânirea străină de până la unire”7.
Din primele numere începe să apară o rubrică specială dedicată acestui aspect: Răbojul Căminelor „Astrei Basarabiei”. Anume aici vor fi incluse cu regularitate reportaje de la inaugurarea căminelor culturale – în 1934 numărul acestora ajunsese la 567, asta însemnând că tot atâtea sate din Basarabia aveau „focare” de cultură –, aici vor fi lansate diverse apeluri pentru sprijinirea acestor instituţii publice şi chiar a ziarului „Cuvânt Moldovenesc”. Obiectivele acestor acţiuni rămâneau constante: „Căminele noastre culturale Astra au în programul lor de activitate luminarea sătenilor din Basarabia, întărirea sentimentului lor naţional, dezvoltarea sentimentului lor de solidaritate şi îndrumarea lor spre o mai bună gospodărie şi spre un trai mai omenos”8. Oricum, colaboratorii ziarului susţineau cu ardoare înfiinţarea la sate a căminelor culturale Astra îndemnându-i şi pe cititori să le urmeze exemplul: „Trebuie încurajate, susţinute şi călăuzite. Călăuzite unitar, de oameni cari cunosc bine stările de spirit şi de suflet locale”.
Nu în ultimul rând, cititorii erau invitaţi să şi colaboreze la săptămânalul „Cuvânt Moldovenesc”: „...redacţia noastră roagă pe iubitorii de cântece să le scrie, după cum le aud şi să le trimită nouă pentru tipărire. Mai roagă pe cărturarii de la sate să ne scrie despre nevoile satelor, despre dorinţele gospodarilor, despre întâmplările mai însemnate din viaţa sătenilor. Cântecele şi scrisorile acestea vor fi tipărite în foaia «Cuvânt Moldovenesc»”9. Alteori, fără menajamente, sătenii sunt îndemnaţi să se cultive, să cumpere cărţi, să se organizeze în grupuri pentru lecturi publice: „satul s-ar putea înzestra cu lectori (cetitori), cu un cor, cu o bibliotecă şi cu alte lucruri bune şi folositoare. Ne trebuie conducători. Ne trebuie numai oameni cu stăruinţă, prieteni ai luminării poporului”10.
Înfiinţarea şcolilor şi căminelor culturale marca o punere a accentului pe difuzarea ştiinţei de carte, subliniind importanţa covârşitoare a cărţii româneşti în Basarabia, ceea ce însemna şi o modernizare a societăţii prin redimensionarea valorilor: „norodul moldovenesc (...) trebuie întărit, mai întâi prin lumina cărţii”. Un text concludent în acest sens este cel semnat Oc. Goga şi intitulat sugestiv: La Carte!,în care poetul lansează acelaşi apel spre iluminare: „În vălmăşagul aprins al acestor războiuri s-a făurit o armă, pe care voi o cunoaşteţi. Cartea, cu îndemnurile şi poveţele ei încuiate între slovele mărunte, este arma vremii nouă”11.
Pentru a stimula dragostea de carte şi de autoinstruire, în 1933 este instituită Ziua cărţii, care va fi sărbătorită în fiecare an. „Această zi a cărţii deschide noi drumuri pentru trudnica muncă de luminare a norodului, de întărire a conştiinţei naţionale (...). Cititul în limba noastră era socotit de ruşi ca un mare păcat şi de aceea am fost ţinuţi în întunericul neştiinţei. Moldovanul era numit cu cuvinte de ocară: «mojic», «cap de bou». Situaţia însă s-a schimbat şi basarabenii ar trebui să înţeleagă, să devină conştienţi de faptul că trebuie să ne luminăm, să ne întărim sufletele şi să ne încălzim inimile la focul culturii”12.
Materialele publicate în acest săptămânal sunt o mărturie a faptului că ţaranii basarabeni trebuiau convinşi de beneficiile ştiinţei de carte. În mentalul colectiv era nevoiesă se producă o breşă în acest sens. De aceea, colaboratorii recurgeau la diverse stratageme. Iată una dintre ele: „Gospodarul Afanasie Volovei din sat. Meşeni, jud. Orhei, cetind ziarul «Cuvânt Moldovenesc» în timp de un an (1934), a făcut economie de o 100 vedre de vin pe care trebuia să le bea în acest an, fie el singur, fie cu familia lui. Socotind numai 35 lei vadra, se face suma de 3.500 lei; scos plata abonamentului acestui ziar, rămâne suma de 3.380 lei, care erau să fie aruncaţi în vânt”13.
Îndemnul spre ştiinţa de carte este reiterat şi într-un număr din 1935: „Cartea cea bună şi sfântă cuprinde comorile cele mai bogate pe care nimeni niciodată nu ţi le poate fura. Tot din cărţi mai putem învăţa cum să creştem copiii, cum să socotim, cât e de frumoasă ţara noastră, prin ce întâmplări au trecut strămoşii noştri până ne-au lăsat moştenire această bogată şi frumoasă ţară. Şi dacă, frate plugar, îţi vei aminti că în cărţi se află învăţături de felul cum să-ţi îngrijeşti vitele, pământul, prisaca ş.a., nu vei mai zice că se potriveşte cartea cu plugarul ca scripca cu iepurele...”14.
Săptămânalul a abordat o tematică vastă care transpare şi din rubricile sale:Veşti din lumea întreagî, Ştiri din toatî ţara, Fel de fel, Din trecutul neamului nostru, Scriitori şi publicişti români basarabeni, Gospodăreşti (Munca pământului, Îngrăşarea pământului, Un mijloc de a mări roada sămănăturilor), Sfaturi pentru sănătate, Sfaturi sufleteşti, Oameni mari ai Neamului românesc, Din înţălepciunea poporului român, Folclor basarabean, Conferinţele „Astrei” basarabene, Oameni şi fapte pilduitoare, la care trebuie adăugate şi Pagina copiilor, Pagina cooperativei, Tâlcuiri din Biblie. Cu siguranţă că a constituit o prezenţă vie în panorama presei interbelice de la Chişinău, având cu un mare impact în propagarea culturii şi a dorinţei de instruire printre basarabeni. Cu cuvintele redactorilor „Cuvântulului Moldovenesc”, săptămânalul a contribuit la a-i scoate pe ţăranii basarabeni din întunericul în care se aflau, a-i trezi din letargie şi a-i aduce în rândul popoarelor civilizate. Aşa cum epoca luminilor a constituit o linie de demarcaţie în apariţia lumii moderne, şi „Cuvânt Moldovenesc” reprezintă o linie de demarcaţie între perioada ocupaţiei ţariste cu toate gravele sale consecinţe şi cea a regăsirii de sine a basarabenilor.
Problema limbii române în paginile ziarului
În acest context, este firesc ca preocuparea pentru limba română să transpară mereu din textele apărute în ziar, căci tema limbii mergea mână în mână cu grija pentru răspândirea culturii la sate, cu propagarea şi cunoaşterea istoriei, a folclorului şi a literaturii naţionale. Acest lucru îl afirmă explicit On. Ghibu în nr. 44 / 46 din 8 noiembrie 1927: „Conştiinţa naţională se razimă pe cultură şi aceasta implică în sine limba, istoria, arta şi viaţa socială. (...) Fără cultul limbei nu există cultura naţională şi invers...”15.
Anume pe această dimensiune însă repercusiunile ocupaţiei ţariste se ştie că au fost foarte grave. Cei 106 ani de înstrăinare de limba română în dreapta Prutului şi-au lăsat amprenta nu doar asupra modului de exprimare, ci şi asupra mentalităţii vorbitorilor. Cum altfel putem explica starea de lucruri semnalată în textul publicat în nr. 12 din 18 martie 1928: „Suntem după un deceniu de viaţă românească şi totuşi versul răposatului Mateevici strigă în pustie. Încotro te întorci, auzi vorbindu-se ruseşte; parcă eşti în altă lume. E destul de bine să ştii vorbi mai multe limbi, dar să nu uiţi că faţă de tine însuţi, ca cetăţean al acestei ţări, ai o datorie, aceea de a vorbi cum ţi-e portul”16. Explicând această situaţie drept consecinţă a celor 106 ani de dominaţie ţaristă, Ion Babaca vede o posibilă schimbare spre bine doar prin efortul susţinut al tuturor vorbitorilor. De aceea el îi îndeamnă pe cărturari să se mobilizeze cu toţii în munca de culturalizare: „O! Dascăli ai poporului, preoţi, învăţători! Acum chemarea voastră este mai mare ca oricând. Sunteţi chemaţi la datorie ca pe orice cale să transformaţi sila pentru cele româneşti în dragoste. Dacă nu veţi dezerta de la datorie, poetul Mateevici va dormi în pace şi vă va binecuvânta din lumea drepţilor”17.
Ca să ne imaginăm starea limbii vorbite la acea vreme, e suficient să menţionăm că în al cincilea an de apariţie a ziarului „Cuvânt Moldovenesc”, în numărul 3 din 12 ianuarie 1930, se publică cele Zece porunci ale moldovenilorîn ce priveşte limba maternă. În termeni actuali, este vorba de educaţia lingvistică a vorbitorilor, derutaţi şi abrutizaţi de politica ţaristă de deznaţionalizare. De altfel, în preambul se precizează că „fiecare moldovean trebuie să-şi vorbească limba lui, oriunde va fi, oriunde va merge. Prin aceasta, el îi va sili şi pe străinii cu cari trăieşte şi cu cari se întâlneşte să grăiească dulcea limbă moldovenească”.
Iată cele zece porunci, formulate clar şi concis:
„1. Toată viaţa şi înaintea oricărui graiu vorbeşte numai moldoveneşte.
2. Vorbeşte moldoveneşte acasă, cu nevasta şi copiii tăi, cu prietenii şi cu oricine, chiar şi cu un străin. Căci se cuvine ca străinul să-ţi înveţe limba ta, iar nu tu pe a lui.
3. Creşte-ţi copiii tăi în dragostea graiului moldovenesc. Învaţă-i să vorbească şi să iubească limba mamei.
4. Fereşte-te de şcolile străinilor. Nu-ţi da copiii la şcolile unde nu se învaţă în limba şi graiul tău.
5. Cumpără numai cărţi şi gazete scrise în graiul tău. Căci dacă ceteşti de cele scrise în altă limbă, te pierzi şi tu, şi copiii tăi. Cetind cărţi şi gazete ce nu sunt scrise în graiul tău, îţi vinzi sufletul străinilor. Iar odată cu asta ţi-ai vândut şi trupul, şi munca, şi agoniseala ta.
6. La orice petrecere, la orice adunare, oriunde, şi în sat ca şi la oraş, vorbeşte numai moldoveneşte. Caută totdeauna să vorbeşti frumos şi lămurit. Ca să fii înţeles. Las’să simtă cel de altă limbă că tu, moldovene, eşti stăpân aci! Şi limba ta trebuie să o vorbească oricare, oricine ar fi el!
7. Oricui scrii ceva, scrie numai în limba ta. Nu uita niciodată să scrii cât se poate de frumos şi citeţ, ca să te înţeleagă bine cel care-ţi primeşte scrisoarea.
8. Dacă comanzi marfă, ori de unde (chiar şi din străinătate), scrie în limba ta, căci câştigul deschide urechile şi ascute limba. Numele mărfurilor scrie-le în limba ta. Las’să-ţi înveţe străinul limba, dacă doreşte să câştige de pe urma ta.
9. Nu cumpăra decât de la prăvăliile unde se foloseşte graiul tău şi în vorbă, şi în scris.
10. Cu slujbaşii statului, moldovanul nu trebuie să vorbească decât în graiul său moldovenesc-românesc.
Făcând aşa, oricare străin va cunoaşte că trebuie să-ţi dea cinstea ce ţi se cuvine, căci va vedea că îţi iubeşti ţara şi neamul”18.
Cât priveşte sintagma grai moldovenesc-românesc, este limpede că la vremea respectivă nu se punea problema a două graiuri diferite, ci echivalente. Basarabenii, mai ales ţăranii, îşi denumeau atunci preponderent limba pe care o vorbeau moldovenească sau grai moldovenesc, deoarece ei rămăseseră în stadiul de autarhie culturală şi de primitivitate în toată perioada ocupaţiei ţariste şi nu avuseseră acces la limba română literară.
În acest context de chemare la respectarea drepturilor lingvistice ale autohtonilor şi a impunerii limbii române în sferele vieţii publice apar şi câteva articole scrise (trimise) de Ion Agârbiceanu, scriitorul ardelean care a ştiut cel mai bine să vibreze la nevoile stringente ale confraţilor săi din stânga Prutului. Acesta va demonstra şi el necesitatea cultivării limbii, evidenţiind în mod clar legătura dintre vorbire şi cugetare: „Faptul că avem acelaşi grai, aceeaşi limbă dovedeşte că avem de la o graniţă la alta şi acelaşi suflet, acelaşi fel de gândire şi judecată, acelaşi fel de simţire. Pentru că vorba vie, graiul nu este decât haina, vestmântul cu care ne îmbrăcăm gândul şi simţirea lăuntrică”19. Scriitorul de la Cisnădie cunoştea foarte bine starea limbii române din Basarabia, deoarece fusese la Chişinău în preajma Marii Uniri unde editase, împreună cu On. Ghibu, câteva ziare în limba română20.
În numărul din 9 februarie 1930 publică articolul de fond Răspândirea limbei româneşti e o datorie a tuturor. Pornind de la ideea că orice popor trăieşte, în primul rând, prin limba sa, scriitorul consideră că atunci când o naţiune îşi uită limba părinţilor săi, deşi o vreme oarecare îşi mai păstrează obiceiurile, „este pe drumul morţii naţionale”. Identificându-se cu vorbitorii dintre Prut şi Nistru, autorul scrie: „E o datorie pentru noi toţi să ajutăm la răspândirea limbii româneşti. Cei cari au uitat să o înveţe, ar fi o crimă să moară fără aş fi învăţat limba. Cei cari o ştiu rău, să se silească, prin vorbire zilnică şi prin citit, să o înveţe bine, să nu vorbească decât româneşte, chiar când ar şti o limbă străină”. Văzând limba, pe bună dreptate, ca nucleu al identităţii naţionale, Agârbiceanu subliniază ideea că absolut toate categoriile de vorbitori au această obligaţie. Ca o concluzie, el scrie: „Răspândirea limbei româneşti este o datorie a tuturor, domni sau ţărani”. Răspândirea ei înseamnă creşterea puterii românismului. Şi mai însemnează că avem cunoştinţă că azi noi suntem stăpâni, nu slugi în ţara noastră”21.
Un alt articol, Să ne curăţim limba, reprezintă o pledoarie pentru vorbirea îngrijită şi exprimarea corectă. Deja din titlu autorul lansează apelul către cititori, fiind ferm convins că „e o datorie pentru fiecare român să vorbească o limbă curată şi frumoasă azi, când uşor se poate obişnui cu ea şi are de unde o învăţa”22. Bun cunoscător al realităţii lingvistice din Basarabia, Agârbiceanu sugerează eliminarea rusismelor din limba vorbită în provincia noastră, căci rusismele sau „barbarismele” ar fi, în viziunea sa, „o povară grea şi urâtă pentru frumuseţea graiului românesc”. „Oricine vede că uşor va putea spune în viitor tren în loc de zug sau poiezd, soldat în loc de cătană sau muscal, chibrit în loc de ţârnic, santinelă în loc de vardă sau postovoi”23.
În textele cu tematică lingvistică publicate de Agârbiceanu în „Cuvânt Moldovenesc” se evidenţiază ideea că problema limbii este una centrală: impunerea limbii române în societate şi educarea conştiinţei lingvistice la basarabeni nu constituie doar imperative moderne, ce ţin de progresul oricărei ţări civilizate, ci condiţii indispensabile pentru dezvoltarea culturii româneşti în general, care va putea fi întemeiată doar odată cu intrarea în drepturi depline a limbii române. Şi dimpotrivă, ne avertizează prozatorul ardelean, odată cu pierderea graiului străbun ne pândeşte şi pericolul deznaţionalizării.
Situaţia lingvistică era una diglosică (cf. Lidia Colesnic-Codreanca, 2002). Colaboratorii ziarului „Cuvânt Moldovenesc” au înţeles că primul pas era captarea atenţiei asupra necesităţii folosirii / utilizării limbii materne, adică ei trebuiau să-i facă conştienţi pe basarabeni şi de prestigiul înalt al limbii române (în comparaţie cu cel al limbii ruse, deoarece funcţionarii ţarişti impuseseră pe toate căile limba rusă, contribuind astfel la diminuarea prestigiului limbii române). În acest sens, este invocat şi poetul martir Alexei Mateevici care devine spiritul tutelar al publicaţiei „Cuvânt Moldovenesc”. Personalitatea poetului este adusă în prim-plan atât prin evocarea sa directă, cât şi prin parafrazări ale poemului Limba noastră, devenit astăzi imn naţional al Republicii Moldova. Astfel, în două numere consecutive – nr. 45 şi 46 (1 noiembrie şi 8 noiembrie 1931)– ziarul publică materiale de la festivalul comemorativ Alexei Mateevici. Pe lângă note biografice şi creaţii ale poetului, sunt reproduse şi texte cu caracter evocativ. Dintre acestea, merită să menţionăm conferinţa Amintiri despre Părintele poet A. Mateevici, ţinută de Elena Alistar Romanescu, directoarea Şcolii Eparhiale de fete din Chişinău, cu prilejul festivalului comemorativ, organizat de Astra basarabeană în data de 25 octombrie 1931 la Chişinău, care evocă momentul în care Mateevici a recitat Limba noastră în iunie 1917, la congresul învăţătorilor din Basarabia: „Simt şi azi fiorul care mi-a pătruns toate fibrele sufleteşti. Fără să vreau m-am uitat în sală, i-am văzut pe toţi moldovenii adânc impresionaţi şi mi-am zis: dragostea pentru limba noastră există în noi toţi, deşi mulţi încă vorbesc ruseşte. Şi chiar atunci am început eu a vorbi numai româneşte, întrebuinţând limba rusă numai în cazuri de forţă majoră”24.
Cu aceeaşi ocazie, Constantin Mâţu publică un poem dedicat poetului, imitându-l până şi în structura metrică a versurilor. Luând ca motto celebrele versuri „Limba noastră-i limbă sfântă, Limba vechilor cazanii”, autorul continuă: „Iată versul ce alintă, / Versul sfintelor predanii... / Limba noastră, limba sfântă / Ai cântat, ca o comoară, / Versul tău şi astăzi cântă, / O vioară veche, rară... / De la noi te-ai dus devreme, / Prea de vreme, dragă frate, / Astăzi, când poporul geme, / Căutând a lui dreptate. / Astăzi când avem nevoie / De-un apostol sfânt, ca tine”. C. Mâţu evocă personalitatea poetului cu certitudinea retorică a faptului că prezenţa sa ar putea contribui la ameliorarea stării de lucruri: Tu, profet de zori senine / Ce-ai slăvit a noastră glie, / Să ne-nveţi din cer mai bine / Să slăvim noi limba vie...”25. Autorul va mai reveni şi cu alte încercări de acest gen. Spre deosebire de Mateevici, acesta introduce sintagma limba română: „Limba cea de noi păstrată, / Slova dulce, românească, / E-o mireasă preacurată, / Foc de dragoste cerească”.
Virtuţile limbii române sunt în mod voit exagerate, pentru a câştiga atenţia conaţionalilor săi şi pentru a-i încuraja să o vorbească: „Nici un neam pe tot pământul / N-are o limbă mai frumoasă, / Limba care-ar fi şi cântul / Şi-o poveste drăgăstoasă”.
Tot la Mateevici se raportează şi alţi colaboratori ai ziarului, ceea ce denotă că mesajul său în ce priveşte limba vorbită între Prut şi Nistru era destul de actual. Astfel, Ştefan A. Miron în articolul său Limba noastră fixează ca motto versurile: „Limba noastră-i limbă sfântă / Limba vechilor cazanii, / Care-o plâng şi care-o cântă / Pe la vatra lor ţărani” (Al. Mateevici). Pornind de la importanţa primordială a graiului matern, autorul consideră că acesta este „moştenirea cea mai scumpă a neamului nostru moldovenesc-românesc”. La fel cum „creştinii la început erau prigoniţi şi batjocoriţi pentru credinţa lor, tot asemenea şi noi, moldovenii basarabeni, am fost prigoniţi şi batjocoriţi (...), fiindcă n-am înţeles să ne lepădăm limba şi neamul nostru strămoşesc. De aceea, bietul moldovan sub ruşi nu se mai ducea nicăieri să se jeluiască, să-şi caute dreptatea, căci ştia dinainte răspunsul pe care-l vor da «nacealnicii» cnutului ţarist: modovan – «baran»”26. Ajungând la starea prielnică a limbii române – când basarabenii nu mai au aceeaşi soartă nemiloasă, ei fiind liberi în spaţiul românesc, iar „graiul nostru este înscăunat la locul de cinste, aşa precum se cuvine unui popor liber”, autorul semnalează aceeaşi problemă gravă: faptul că în instituţiile publice se vorbeşte în continuare ruseşte: „Cine oare n-a fost prin instituţiile publice ale Basarabiei şi n-a auzit cum funcţionarii statului îţi răspund ruseşte? Dacă funcţionarii statului pe care statul îi plăteşte şi cari mănâncă pâine românească nu vorbesc româneşte când sunt în serviciu, atunci ce mai vreţi de la taxatoarele tramvaiului, zis belgian, care se învârteşte pe străzile Chişinăului?”27.
La distanţă de un an aceeaşi problemă va fi pusă în discuţie şi de Petre Jereghi în Graiul nostru. Întrucât toţi basarabenii sunt legaţi prin acest grai vorbit de la Nistru până la Tisa, ei, cu toţii, au datoria sfântă de „a păzi această comoară nepreţuită, această limbă a vechilor cazanii, după cum zice Al. Mateevici”. Autorul constată, înverşunat, că „acest graiu scump al nostru este nesocotit şi chiar urât de străinii ce se adăpostesc în mijlocul nostru, hrănindu-se din sânul scumpului nostru pământ, ba ceva mai mult, acest graiu este nesocotit de unii dintre fraţii români”. „Astfel, vedem cu durere în suflet cum graiurile străinilor ce trăiesc în mijlocul nostru şi-au luat un avânt înaintea graiului nostru de baştină a ţării. De pildă, să luăm Basarabia cu focarul ei de cultură, Chişinăul, nu vedem noi aici numărul gazetelor în limbă străină cu mult mai mare decât în dulcea limbă românească? Se zice să limba noastră îi «oficială», limba statului Român, dar noi, românii, parcă n-am fi acasă, ci într-o ţară străină, simţindu-ne străini la noi acasă. Un singur ziar, un singur mărgăritar curat românesc din toate puterile se stăruie a ocroti scumpul graiu strămoşesc...”
Articolul sfârşeşte prin obişnuitul îndemn la ocrotirea şi cultivarea limbii române: „Să punem tot sufletul, stăruinţa pentru cultivarea graiului nostru curat românesc prin carte, prin gazetărie şi prin orice mijloace ce ne stau la îndemână. (...) Pentru aceasta sunt chemaţi toţi cei ce simt româneşte, toate aşezămintele de înaltă învăţătură (...). Bine ar fi ca să se ia toate măsurile ca graiului nostru să i se dea locul de frunte, nu celui străin, ca orice slujbaş al ţării să-l cunoască bine”28.
În ce priveşte nivelul literar al limbii române vorbite atunci în Basarabia, îl putem deduce nu doar din materialele şi textele prezentate sumar mai sus, ci şi din metoda, probabil destul de eficientă, folosită de colaboratorii ziarului „Cuvânt Moldovenesc” de a indica, în paranteze, pentru neologismele introduse în text, echivalentul din registrul popular al limbii române. Iată câteva exemple excerptate din colecţia ziarului, mai ales în prima sa perioadă: amendează (ştrăfuieşte); vin regulat la şcoală (în fiecare zi de învăţătură), moratoriu (păsuire), la capătul depresiunii (al crizei), cei care îşi zic şomeri (adecă nu găsesc de lucru), Liga Naţiunilor (Sfatul popoarelor), modificată (schimbată), epidemii (boli lipicioase), Ucraina e frământată de mişcarea de autonomie (de sine stăpânire), autonomă (de sine stătătoare), filantrop (ajută studenţi, bătrâni, văduve), microbi (sămânţe de boale), protecţie (apărare), piloţi (conducători ai maşinei de zburat), comemorare (aducere aminte), petiţie (jalbă), trufia (mândria), sinistraţi (cei cărora apa le-a înecat gospodăriile), folclor (poveşti, cântece din popor), superstiţii (credinţe deşerte), pact (înţălegere), intelectuali (cărturari), amiciţie (prietenie), mistuirea (măcinarea) mâncării, societatea (obştea), polul nord (capătul pământului), să se evaporeze (să se usuce singur), moţiunea (hotărârea), o statistică (numărătoare), virginitatea (cinstea de fată mare), alcoolic (beţiv), struguri (poamă), clinică (un fel de spital), astmă (boală de plămâni), divorţ (despărţire), sinucidere (omorul de sine), celibatari (necăsătoriţi), contra moliilor se pulverizează (se stropesc) stofele, se filtrează (se strecoară), polul nord (miază-noapte), polul sud (miază-zi), au scăpat nelinşaţi (nesfâşiaţi), ateişti (oameni cari nu cred în Dumnezeu), recepţie (luare în primire), podul rezista (ţinea) la încercare, cooperative forestiere (de pădure), datorii externe (din afară) ale ţării, adunare obligatorie (silită), libertate (slobozenie), iniţiative (început de lucru), se va selecţiona (alege) porumbul...
De altfel, era folosită şi metoda inversă: atunci când în text apărea un moldovenism, un cuvânt din graiul moldovenesc, un arhaism sau rusism, în paranteze apărea şi termenul literar. De exemplu: unsoare (unguent), miroase a glod (noroi), gustul (aroma), scăldătoare (baie), diferite slujbăşii (oficii, autorităţi), înţelesul chipului (clişeului) de faţă, lăsaţi-o să dospească (să fermenteze), curechi verde (varză), medic de vite (medic veterinar), semânţa mai multor boli (microbi) etc. Tot astfel şi rusismele care apar sunt explicate în paranteze: Şveiţaria, Franţia, Parij, poporul chitaian (chinez), plic (convert), amoniac (naşatârnâi spirt), biberon (soscă), boabe de muştar (gorciţă sau, cum îi zicem noi, râpac).
Dar cunoaşterea limbii literare, adică accederea la formele superioare de exprimare se putea produce începând din şcoală, la fel cum conştiinţa lingvistică tot prin şcolarizare şi educaţie putea fi cultivată. Cert este că echipa ziarului „Cuvânt Moldovenesc” era pe deplin conştientă de acest lucru. Nu întâmplător apar materiale în care se face legătura dintre şcolarizare şi însuşirea limbii, dintre ştiinţa de carte şi accederea la nivelul literar, elevat al limbii române. „Limba este darul cel mai preţios al omului. Cu ajutorul limbii sau al graiului, oamenii îşi împărtăşesc unii altora toate gândurile, toate simţămintele lor. Prin graiul viu omul poate să se înţeleagă numai cu cei din apropierea lui. Dar nevoile l-au silit să-şi împărtăşească gândurile şi altora din depărtare. Pentru aceasta omul a născocit scrisul şi cititul”... „Dacă limba se învaţă în casă, în familie, scrisul şi cititul se învaţă la şcoală. Or, şcoala românească din Basarabia are menirea aceasta sfântă de a pune la îndemâna tuturora – întregului norod– minunatul meşteşug al învăţăturii”29.
Note
1 Cuvânt Moldovenesc constituie o reluare a ziarului omonim publicat de Pan Halippa, N. Alexandri şi S. Murafa între 1914-1919 la Chişinău.
2 On. Ghibu, Cinstiţi gospodari, nr. 1 din 1 noiembrie 1926, p. 1.
3 M. Minciună, I. Tudor, Cuvântul nostru, în „Cuvânt Moldovenesc”, nr. 1 din 1 noiembrie 1926, p. 1.
4 Ibidem, p. 1.
5 I. Tudor, De unde vine scăparea? în „Cuvânt Moldovenesc”, nr. 4 din 30 ianuarie 1927, p. 1.
6I. Tudor, Ce este „Astra”? în „Cuvânt Moldovenesc”, nr.1 din 1 noiembrie 1926, p. 1.
7 Ibidem, p. 3.
8 I. Dârzeu, Apel pentru sprijinirea Căminelor culturale săteşti din Basarabia, în „Cuvânt Moldovenesc”, nr. 35 din 28 august 1932, p. 1.
9 Cf. Îndemn către cărturarii de la ţară (art. nesemnat) în „Cuvânt Moldovenesc”, nr. 6 din 13 februarie 1927, p. 1.
10 Cf. Ce s-ar putea face într-un sat moldovenesc, în „Cuvânt Moldovenesc”, nr. 6 din 13 februarie 1927, p. 2.
11 Oc. Goga, La carte! în „Cuvânt Moldovenesc”, nr. 14 din 1 aprilie 1928, p. 1.
12 Cartea românească în Basarabia(art. nesemnat), în „Cuvânt Moldovenesc”, nr. 21 din 21 mai 1933, p. 3.
13 M. Meşenescu, Economie cu Cuvânt Moldovenesc, în „Cuvânt Moldovenesc”, nr. 9 din 24 februarie 1935, p. 1.
14 Euf. Grosu, Minunea cărţii, în „Cuvânt Moldovenesc”, nr. 23 din 2 iunie 1935, p. 1.
15 Cf. O. Ghibu, Cultura românească în Basarabia, în „Cuvânt Moldovenesc”, nr. 46 din 8 noiembrie 1927, p. 1.
16 I. Babaca, Limba noastră-i limbă sfântă, în „Cuvânt Moldovenesc”, nr. 12 din 18 martie 1928, p. 1.
17 Ibidem, p. 1.
18 Zece porunci ale moldovenilor (art. nesemnat), în „Cuvânt Moldovenesc”, nr. 3 din 12 ianuarie 1930, p. 1.
19 I. Agârbiceanu, Acelaşi grai, acelaşi suflet, în „Cuvânt Moldovenesc”, nr. 47, 1929.
20 A se vedea în acest sens textul nostru I. Agârbiceanu şi Basarabia, în „Limba Română”, nr. 3, 1995, p. 15-25.
21 I. Agârbiceanu, Răspândirea limbei româneşti e o datorie a tuturor, în „Cuvânt Moldovenesc”, nr. 7 din 9 februarie 1930, p. 1.
22 I. Agârbiceanu, Să ne curăţim limba, în „Cuvânt Moldovenesc”, nr. 21 din 18 mai 1930, p. 1.
23 Ibidem, p. 2.
24 E. Alistar Romanescu, Amintiri despre Părintele poet A.Mateevici, în „Cuvânt Moldovenesc”, nr. 45 din 1 noiembrie 1935, p. 2.
25 C. Mâţu, Limba noastră, în „Cuvânt Moldovenesc”, nr.45 din 1 noiembrie 1931, p. 3.
26 Şt. A. Miron, Limba noastră, în „Cuvânt Moldovenesc”, nr. 8 din 19 februarie 1933, p. 2.
27 Ibidem, p. 2.
28 P. Jereghi, Graiul nostru, în „Cuvânt Moldovenesc”, nr.12 din 18 martie 1934, p. 1.
29 Şcoala românească în Basarabia (articol nesemnat), în „Cuvânt Moldovenesc”, nr. 38 din 16 septembrie 1934, p.2.