Despre crearea unităţilor de vocabular din perspectivă onomasiologică
Pentru tiparLimba ca factor de reflectare a realității și ca instrument de comunicare este creația cea mai semnificativă a fiecărui popor. Unităţile de vocabular, cu atât mai mult cele ce au la baza formării lor reprezentările metaforice, sunt comori de imaginație și de gândire.
Accepția curentă a originii metaforei se trage încă din antichitate. În lucrarea sa De oratore, III, Cicero susținea că metafora s-a ivit ca o necesitate dintr-o anumită „indigență a limbii”. Lipsind expresiile proprii pentru noțiunile pe care experiența oamenilor le făcea necesare, aceștia au trebuit să denumească noile noțiuni prin expresii vechi [Vianu 1957, p. 10].
Giovanni Battista Vico (1668-1744) este creatorul modern al filozofiei metaforei. S-ar putea spune, susține Tudor Vianu, că cei care au accentuat rolul metaforei la formarea cuvintelor au mers pe căile indicate de Vico. În lucrarea sa L’Estétique de la langue française, scriitorul și lingvistul francez Remy de Gourmont (1859-1915) menționa că în starea actuală a limbilor europene aproape toate cuvintele sunt la origine metafore. Multe dintre acestea rămân însă invizibile chiar unor ochi pătrunzători; altele se lasă descoperite, oferind „imaginea lor” acelora care vor s-o contemple [apud Vianu 1957, p. 7].
Metaforele care par să fi surprins în chip admirabil sensibilitatea juvenilă a epocilor străvechi, sensibilitate ale cărei urme le poartă încă limbile însele, se uzează atât de mult, încât cu greu mai pot fi percepute ca atare [Humboldt 2008, p. 126].
Cercetarea mai nouă a pus în lumină faptul că metaforele au nu numai tendința să fie eliminate din limbă, dar și faptul contrar: multe dintre cuvintele care apar astăzi ca metafore au fost la origine, după cum bine se știe, termeni proprii. De pildă, cuvintele pană și peniță pot face impresia unor metafore mai degrabă nouă, celor de azi, decât acelora care le-au întrebuințat pentru prima oară.
Metafora, ca figură de stil, este definită drept rezultatul exprimat al unei comparații subînțelese prin substituirea cuvântului obiect de comparație cu cuvântul imagine. Această definiție se referă la metafora poetică, în calitate de trop. Atingând problema metaforei în legătură cu relevanţa reprezentărilor metaforice în procesul de creare a unităţilor de vocabular, în continuare vom avea în vedere metafora linguală.
La examinarea noțiunii de inovație lexicală, inclusiv a noțiunii de inovație metaforică, lingvistica vorbirii, fondată de Eugeniu Coșeriu, ține cont nu numai de principiile generale ale „gândirii în vorbire”, ci și de principiile de cunoaștere a lucrurilor în general, plecând de la „posibilitățile limbii în desemnarea, în numirea lucrurilor în situații concrete”.
Momentul în care s-a creat un cuvânt, afirmă E. Coșeriu, este „actul poetic”. Anume „când s-a făcut” un cuvânt, nu „când s-a întrebuințat” [Coșeriu 1996, p. 49].
Limbajul ca activitate creatoare ține de individul vorbitor și inovațiile metaforice sunt deci rezultatul unor activități individuale. Cuvintele noi intră în limbă dacă răspund unor necesități sociale de comunicare și dacă ele se încadrează, de regulă, în sistemul lingvistic respectiv.
Noțiunea de inovație este examinată de către E. Coșeriu în relație cu conceptul de adoptare, adică de reluare (reproducere) și de răspândire [ibid., p. 19, 49, 72]. Aceste adoptări sau reluări ale inovațiilor sunt „acte practice”. Geolingvistica ne arată că inovația e tot individuală chiar dacă au făcut-o, în mod independent, mulți indivizi. Cuvintele ca forme lexicale noi se pot răspândi din diverse puncte cartografice, ca centre de iradiere, când sunt condiții asemănătoare (de pildă, când reprezentarea metaforică este comună pentru mai mulți vorbitori). Inovațiile se răspândesc din zona cea mai compactă. Astfel are loc „faza de selecție”, răspândirea, adoptarea.
Cercetarea reprezentărilor metaforice (a imaginilor senzoriale ale obiectelor în general) din perspectiva sema-onomasiologiei și a geografiei lingvistice ne oferă date extrem de prețioase pentru înțelegerea modului în care se desfășoară procesul de formare a unităților de vocabular.
Cuvintele-metafore ca semne ale limbii au apărut de cele mai multe ori nu din necesitatea poetică, ci din nevoia de a comunica, de a numi un obiect sau fenomen nou.
Cuvintele sunt legate de realitate, spuneam mai sus, prin relațiile de reflectare și de desemnare. Din punct de vedere psihologic, metafora – categorie universală a culturii omenești – este legată de percepția unei posibile unități a lucrurilor, afirmă Aristotel, care rezultă din „trecerea asupra unui obiect a unui nume care arată alt obiect” (Aristotel).
Cum are loc acest proces? Răspunsul la această întrebare îl dă onomasiologia „știința despre denumiri” (= teoria denominării).
Punctăm în continuare premisele formării unităților lexicale (a cuvintelor și sintagmelor denominative), după modele interne ale limbii, în legătură cu reprezentările (imaginile senzoriale) ale obiectelor și fenomenelor realității, evocate mintal, în absența acestora, pe baza percepțiilor anterioare.
În timpul căutării numelui pentru noul obiect, o necesitate în procesul comunicării, vorbitorul compară, involuntar, prin intermediul asociației de idei (asociația fiind o prioritate a psihicului de a lega între ele mai multe imagini senzoriale, idei etc.), noul obiect cu imaginea percepută anterior a obiectului vechi. Astfel este găsit semnul caracteristic – un atribut comun pentru lucrurile omogene (sau doar aparent omogene). În consecință, este găsit și cuvântul care denumește vechiul obiect. Un atare cuvânt, existent în limbajul vorbitorului și care arată un alt obiect, va servi atât pentru desemnarea semnului comun al lucrurilor comparate, grație percepției senzoriale, cât și pentru numirea noului obiect în întregime. Într-adevăr, percepția senzorială ne oferă obiectul, noțiunea – numele lui (G. W. Leibniz). A se compara: mălai „mei” > mălai „porumb”(în graiurile maramureșene și în cele din nord-estul Transilvaniei); ursoaică „femela ursului” > ursoaică „coș de sobă, așezat în poziție orizontală, în podul casei”, arie întinsă în majoritatea graiurilor românești de la Est de Prut [ALM II/1 1972, h. 573].
Inovațiile lexicale, respectiv cele metaforice, apar pe baza asocierii de contiguitate, de formă sau de funcție a lucrurilor. Rezultă crearea unor derivate semantice: rânză „coș de pernă” [ibid., h. 603, pct. 225, 226], capră „unealtă de lemn cu patru picioare, pe care se pun lemnele pentru a fi tăiate cu ferestrăul”; derivate afixale: gurar „portiță la plită” [ibid., h. 561]; sintagme denominative: brâul ciobanului, brâul babei, brâul lui Dumnezeu, brâu de ploaie „curcubeu” [ibid., h.4 4].
În graiurile limbii române cele mai viabile procedee ale denominării sunt derivarea morfematică și derivarea semantică [Pavel1 2006, p. 273-285].
Funcția primară a întregului sistem de formare a cuvintelor este cea denominativă. Față de conceptul „formarea cuvintelor”, fenomenul denominării este o noțiune mai cuprinzătoare, formarea cuvintelor încadrându-se în conceptul de „derivare denominativă” [ibid., p. 274-276; Nikitevici 1984]. Derivarea denominativă merge astfel dincolo de interesul pentru formarea cuvintelor și cercetează motivația desemnării obiectelor și fenomenelor, etapă importantă care anticipează crearea cuvântului, prin acțiunea de a sufixa, să zicem, și rezultatul ei. Studiul asupra fenomenului motivației desemnării lucrurilor pun în evidență aspecte mai puțin studiate până în prezent, precum motivarea semnului lingual ca un proces permanent, forma internă a cuvintelor, semantica derivațională și punerea în relație a noțiunii de derivat cu categoriile onomasiologice. Zona semanticii derivaționale, de pildă, este descrisă prin legătura motivat / motivant / formant, iar sensul lexical este raportat la categoria părții de vorbire, în cazul substantivelor – categoria sau ideea de obiect; a adjectivelor – ideea de însușire; a verbelor – ideea de proces. Acestea sunt recunoscute drept categorii onomasiologice.
Segmentarea aceluiași conținut semantic deseori are la bază cele mai diverse reprezentări metaforice. Cf. pentru craniu: tigvă (<bg., sb. ticva, „dovleac, bostan”; comp. și ucr. ticva, rus. tâcva), scăfârlie (<scafă), curcubetă, veșcălie, oala capului, bostanul capului [ALMII2 1973, h.722].
Analiza hărților lexicale onomasiologice din volumele ALM/ALRR.Bas. a arătat că varietatea și geneza diatopică în domeniul lexicului în mare parte este determinată de diversitatea reprezentărilor metaforice, care s-au aflat la baza formării cuvintelor. Pentru capitulul (discul) florii-soarelui, în care sunt înfipte semințele, au fost atestați peste 35 de termeni (baze onomasiologice): tablă, pălărie, căciulă, cușmă, șleapcă, caschetă, cap, căpățână, gămălie, pită, turtă, plăcintă, tavă, taler, sită, veșcă, roată, rotiță, ciur ș.a., toate aceste lexeme fiind urmate, bineînțeles, de determinanți (caracteristici onomasiologice): pălărie de răsărită, turtă de soreancă etc., care precizează sensul termenilor indicați mai sus [ibid., h. 921; Pavel2 1973, p. 142]. În acest caz, pentru floarea-soarelui, plantă relativ târziu cunoscută de către români, avem termeni motivați de expresie analitică (sintagme denominative) care se înscriu în fenomenul lexicalizării, fenomen interpretat de către cercetătorii în domeniul formării cuvintelor și al sintagmelor denominative ca un proces prin care o succesiune de morfeme (o sintagmă) devine unitate lexicală.
Motivația unităților de nominație diferă mai des la nivelul semnului motivant concret (pălărie de răsărită, căciulă ~, cușmă ~, caschetă ~). Motivația este însă în mare parte similară la nivelul tipurilor de semne motivante, al motivemelor. Metaforele populare indicate mai sus privind partea superioară a florii-soarelui pornesc de la comparația (asemănările) cu diferite obiecte, prin formula – tip obiect rotund și plat plus numele plantei în general. În acest domeniu de creativitate glotică constatăm procese corelate și structurate, deși aparent ele par mai degrabă haotice și întâmplătoare. Ceea ce este individual din punct de vedere senzorial este determinat de cauze extrem de diverse, în schimb, ceea ce, asemenea componentei intelectuale a limbii, se bazează exclusiv pe o activitate spontană a spiritului, remarcă W. von Humboldt, „trebuie, pare-se, considerat identic la toți oamenii” [Humboldt 2008, p. 119].
Forma internă ca manifestare abstractă a semnelor reprezentării lucrurilor (a motivemelor) constituie un criteriu relevant pentru stabilirea specificului național al unui idiom sau altul în domeniul vocabularului. În concordanță cu unele teze expuse de W. von Humboldt, Lazăr Șăineanu precizează: „Spiritul unei națiuni și caracterul limbii sale sunt într-o legătură dintre cele mai intime. Mai tot elementul caracteristic al unei limbi stă însă în metaforele cu care poporul a știut să îmbogățească tezaurul său spiritual. Limba unui popor este „expresiunea” modului de a simți și de a vedea lumea. Particularitățile unei limbi se manifestă cu deosebire în „psihologia populară”, adică în tiparul original, în care poporul își toarnă cugetările, chipul, cu care dânsul își zugrăvește lucrurile” [Șăineanu 1887, p. 134].
Motivația desemnării anumitor obiecte reprezintă un criteriu deosebit de important în investigațiile contrastiv-tipologice ale resurselor lexicale din diferite idiomuri. Menționez în acest context semnificația enormă a elaborării hărților lingvistice de motivație, care au apărut pentru prima dată în Atlasul limbilor Europei (ALE), iar apoi în Atlasul Lingvistic Romanic (ALiR) [a se vedea, cel puțin, Pavel, Berejan 2001, p. 319-337], atlase interpretative, primele și până astăzi unicele proiecte de cercetare de o asemenea anvergură. Redactarea și interpretarea hărților motivaționale este o metodă inovatoare în geografia lingvistică, dar care se sprijină deopotrivă și pe realizările din domeniul onomasiologiei [Viereck 2003-2004, p. 328; Saramandu, Nevaci 2005-2007, p. 221-289]. Cercetând din perspectiva cartografiei și a onomasiologiei reprezentările metaforice în procesul de formare a denumirilor, ne integrăm, într-un fel sau altul, în domeniul nou al investigațiilor, numit „lingvistică motivațională”.
În graiurile limbii române câmpul creațiilor metaforice este deosebit de larg.
Referinţe bibliografice
ALM I1 1968 = Atlasul lingvistic moldovenesc, vol. I, partea 1. Fonetica de Rubin Udler, „Cartea Moldovenească”, Chișinău, 235 hărți.
ALM II1 1972 = Atlasul lingvistic moldovenesc, vol. II, partea 1. Lexicul: Casa. Obiectele de uz casnic de Victor Comarnițchi, Editura Cartea Moldovenească, Chișinău, 201 hărți.
ALM II2 1973 = Atlasul lingvistic moldovenesc, vol. II, partea 2. Lexicul: Corpul omenesc. Familia de Vasile Melnic, 112 hărți; Agricultura de Vasile Pavel, 201 hărți, Editura Cartea Moldovenească, Chișinău.
COȘERIU 1996 = Eugeniu Coșeriu. Lingvistica integrală. Interviu cu Eugeniu Coșeriu realizat de Nicolae Saramandu, Editura Fundației Culturale, București.
HUMBOLDT 2008 = W. von Humboldt. Despre diversitatea structurală a limbilor și influența ei asupra dezvoltării spirituale a umanității. Versiune românească de Eugen Munteanu, Editura Humanitas, București.
NIKITEVICI 1985 = Osnovî nominativnoi derivatsii, Editura Vâșăișaia școla, Minsk.
PAVEL1 2006 = Vasile Pavel. Aspecte onomasiologice ale derivării morfematice și semantice (Pe baza ALM/ALRR. Bas.), 2006, în Lucrările celui de-al XII-lea Simpozion Național de Dialectologie. Baia Mare, 5-7 mai 2006, Editura MEGA, Cluj-Napoca, p. 273-285.
PAVEL, BEREJAN 2001 = Vasile Pavel, Silviu Berejan. Les désignations romanes du Mille-pattes, în Atlas Linguistique Roman (ALiR). Volume II a: Carts „Mille-pates”, 2. Commentaires, Roma. Instituto Poligrafico e Zecca dello Stato. Libreria dello Stato, p. 319-337.
PAVEL2 1973 = Vasile Pavel. Terminologia agricolă moldovenească. Studiu de geografie lingvistică, Editura Știința, Chișinău.
SARAMANDU, NEVACI 2005-2007 = Hărți lingvistice motivaționale, în „Fonetică și Dialectologie”, XXIV-XXVI, p. 221-228.
ȘĂINEANU 1887 = Lazăr Șăineanu. Încercare asupra semasiologiei române. Studii istorice despre tranzițiunea sensurilor, București.
VIERECK 2003-2004 = Wolfgang Viereck. Atlasul limbilor Europei (Atlas linguarum Europae), în „Fonetica și Dialectologie”, XXII-XXIII, p. 327-332.
VIANU 1957 = Tudor Vianu. Problemele metaforei și alte studii de stilistică, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București.