Dinu Flămând sau depăşirea limitei
Pentru tiparDinu Flămând pare a face, după Laurenţiu Ulici, de pildă, „figură de expresionist în descendenţă blagiană”. Trebuie să ne întrebăm însă dacă resorturile imaginative ale poetului se pliază pe o viziune asupra lumii în care liniile înţelesurilor să acopere o astfel de încadrare. Evident, avem de a face în versurile lui Dinu Flămând cu o oarecare vehemenţă senzorială în faţa realului, fapt ce se traduce prin arborarea unei imagistici abundente, pusă însă în scenă de o sensibilitate ascetică, ce grupează cuvintele în funcţie de sensurile lor adânci, de profunzime. O stare de spirit ce apare cu semnificativă recurenţă în aceste versuri e deprimarea, o disperare difuză, trăită cu o sinceritate liminară şi expusă nu în note convulsive, în tonuri stridente, ci în acorduri neutre, calme, de o seninătate sugestivă pentru poetica autorului, ca în poezia Dacă şi eternitatea, în care versurile trădează austeritate a frazării şi, totodată, fervoare a gândului poetic dominat de imaginile prăbuşirii, golului, neantului, imagini ce se insinuează discret, îndărătul unor stări de spirit anodine: „Dacă şi eternitatea va fi cenuşie / asemeni zilelor ce-şi înghesuie oasele moi / unele într-altele / mă gândesc să accept râul, dar şi ţiparul / înotând împotriva curentului, / casa, dar şi peştera înfrunzită în ea, / zâmbetul vostru, dar şi saliva prelinsă în colţul gurii / virtutea în care te îmbălsămezi tu, iubito / însă şi sfânta-ţi destrăbălare / de casnică hierodulă, / rafalele mele de deznădejde dar şi, / dar şi / înduioşarea ca o perlă de cancer ascuns. / Ce muzică rece duc norii spre soare / ai putea desena pe lumină un drum de cenuşă... / Nici până azi, la o tinereţe înaintată, / nu ştiu mânui reactivii exploziei / în camera de sub stern. / Fuziunea grăuntelui de tristeţe / cu ceva încă necunoscut / şi deodată o flăcăruie... / Apoi noaptea îmi aşază pe faţă / masca de aur a faraonului; pot vedea / în copacii înalţi ai copilăriei / cuiburile unei primăveri de demult. / Întind mâna spre ouăle păsării / însă şarpele mi-a luat-o înainte, / mă scald în râul de munte şi ies uscat, / muşc dintr-un măr – el a fost mâncat; / Prea târziu, prea târziu în toate. / Hoitarii acoperă stelele”.
Poet eminamente reflexiv, ce-şi traduce necontenit afectele în idei poetice cu pondere ontologică neîndoielnică, Dinu Flămând e interesat şi de condiţia poeziei, de starea lirică în ceea ce are ea imponderabil. Interogaţiile asupra poeziei şi asupra poetului figurează în fond tot atâtea modalităţi de autodefinire şi de legitimare ale unui eu ce-şi expune cu luciditate trăirile, raportându-se deopotrivă la propriul text şi la „textul” lumii. Poezia e definită de Dinu Flămând ca un spaţiu al ambiguităţilor fecunde şi al aporiilor gândului, ca un loc geometric în care contrariile se armonizează, iar afirmaţia şi negaţia sunt deopotrivă de legitime („Poezia este organul care-şi creează necesitatea / arbore uriaş cuprins de inflaţia frunzelor // Dar şi necesitatea naşte în numele poeziei: / peruca gavotei şi carcera, stâlpul infamiei / şi sărăcia, iar uneori împleteşte cununi de laur / cu aromatele frunze atât de bune în sosuri // Dar şi necesitatea naşte bastardul necesităţii subînţelese, semn că specia nu s-a fixat”).
Un poem precum Viaţă de probă are darul de a ilustra suficient de convingător nu doar disponibilităţile lirice ale lui Dinu Flămând, ci şi opţiunile etice pe care le întrezărim îndărătul imaginilor poetice. Tema centrală a poemului e cea a autenticităţii ori a falsului existenţial. Viaţa e, conform acestei viziuni, dominată de falsitate, se derulează într-un spaţiu al inautenticului şi imposturii. Tabloul poetic schiţat aici e halucinant, formele sunt împinse la absurd iar existenţa îşi trădează tot timpul obiectualitatea, tendinţa spre reificare ori spre construcţiile ilogice, mecanomorfe: „Nimic din ceea ce trăiam nu ne îndreptăţea / să trăim, / viaţa se-nghesuia în noi, captivă, / în spatele unor uşi pe care / şi moartea ezita să le-mpingă. Deveniserăm / starea de clandestinitate / a letargiei. Viaţă de probă, / vechi pompe ce împingeau / pe circuitul biografiei / aerul, alimentele, sângele... / Iar acum, gândindu-mă că nimic nu rămâne / fără urmări, între oameni, când numele Libertăţii / a fost luat în derâdere, / mă urăsc mocnit pentru cât am trăit netrăind. Şi, / ca la o nesfârşită despăduchere, încerc, / noapte de noapte, să răzui arsura / de pe pereţii sufletului. // Aştept apariţia îngerului trimis / să ceară / plata pentru sechestru...”. Se poate observa, de altfel, şi o evoluţie a scrisului lui Dinu Flămând, de la viziunile evocatoare şi elegiace de început, unde reminiscenţele blagiene sunt atât de pregnante, şi până la universul liric marcat de senzaţia disoluţiei şi a disperării din ultimele cărţi. E vorba aici de un proces de acutizare a sensibilităţii, prin care stările poetice privilegiate devin ultrajul ontologic, suferinţa, disperarea, golul existenţial etc., fapt sesizat, cu îndreptăţire, de Ion Pop, bunăoară: „(...) imaginarul acestor versuri mai noi s-a diversificat mult, aproximând un univers contrastant, eteroclit, străbătut de tensiuni ce aduc viziunea în preajma unui expresionism dramatic crepuscular, ca şi apocaliptic, foarte departe, în orice caz, de aura geroasă de odinioară care «stabiliza» perspectiva. Regula e acum, din contra, a instabilităţii şi dezagregării lumii precare, refractară oricăror «marcaje» ordonatoare, sugerând mai degrabă efecte opuse intenţiei structurante, astfel încât subiectul poetic e nevoit să-şi înregistreze eşecul, în chip paradoxal încurajator, în măsura în care obligă la conştientizarea dramaticei stări de fapt”.
„Starea de asediu”, „viaţa de probă”, „fericirea obligatorie” sunt sintagme ce definesc un astfel de univers al anonimizării, al derizoriului existenţial, al terorii dogmatice şi al laşităţii colective. Demonizarea şi pervertirea conştiinţelor sunt resimţite de poet cu acuitate halucinantă, ca în poemul Curaj de Saturnalii, transcripţie în grilă imaginativă a unui dialog cu „tiranul”, dar, în acelaşi timp, şi o revelare a traumelor provocate de duplicitatea fricii şi a ruşinii de a nu spune întregul adevăr: „De astă dată eram faţă în faţă cu tiranul. Îi explicam / una, două, trei sau chiar patru din problemele / extrem de urgente. Gena mea aberantă / păstrase un tic de adolescenţă, / scânceam dar uimeam camerele cu elocinţa mea, / foşneau până şi paiele sub stucatură! // Apoi îl înşfăcam şi-l puneam să privească / în univers pe gaura cheii. Îi arătam consistenţa / negrului / acolo unde el vedea alb murdar, / îl puneam să-şi mărturisească păcatele, / până când o necesitate perfect înţeleasă / îi injecta o brumă de adevăr. // Îi arătam revoltele mele rupestre / desenate pe ascuns în pivniţa casei, / îi vâram degetele în gura mea să îmi pipăie / gingiile roase de scorbut / şi limba, umflată de atâtea cuvinte înghiţite... / Nu înţelegea! // Intră deodată copilul în cameră / şi mă cuprinde. Îmi simte ruşinea, / în timp ce eu acopăr hârtia şi, cu un gest mecanic, / încep să îmi şterg ochelarii”.
În limitele unei expresivităţi intelectualizate, poemele lui Dinu Flămând ni se înfăţişează ca exerciţii de decodificare a esenţelor lumii, într-un efort cognitiv ce uneşte rafinamentul formal cu ecourile expresioniste ori cu starea de urgenţă existenţială. Poet de extracţie livrescă, Dinu Flămând ştie să îmbine „naturismul” şi cunoaşterea de sine, contemplaţia şi reculul în subiectivitate cu notaţia de o sugestivă acuitate. Spiritul etic (dar nu eticizant!), tot mai prezent în volumele din urmă, e valorizat şi modelat prin intermediul unei tehnici a oximoronului, cum constată şi Cristian Moraru: „Depăşirea limitei se face prin «traversarea» lumii limitelor (...) prin eliberarea de limita inconfortabilă, ontologic şi metafizic vorbind (...). Dacă metafora de tip transfigurativ domina poemele de debut, oximoronul, figura dialectică prin excelenţă, este acum emblematic, el juxtapunând conceptualul şi corporalul, abstractul şi senzitivul, originarul şi evenimenţialul, misteriosul şi banalul, de cele mai multe ori în alăturări şocante”. Un poem ilustrativ pentru o astfel de scriitură oximoronică, eliberată de constrângerile contemplaţiei pure şi expusă mai degrabă ca atitudine şi mod de a fi în / prin poezie este Pe vremea fericirii obligatorii, în care absurdul e transcris în grilă fantezist-ironică, iar terifiantul ne este comunicat într-o tonalitate neutrală, lipsită de convulsii: „Pe vremea fericirii obligatorii, primăverile erau / perverse... / Mirosea a diversiune şi propagandă / când păsările reveneau să-şi lipească sub streaşină / cuiburile, cu saliva exilului. // Iarba răzbind la lumină printre deşeurile/ încropitei civilizaţii / părea încă o victorie definitivă asupra duşmanilor, / crengile ce dădeau în mugur cu vigoarea / cântecelor revoluţionare / sfidau suferinţa fiecăruia, prizonieră în optimismul public... // Mai târziu, ne-am obişnuit cu durerea, / trăiam încovoiaţi primind drept în creştet acest / vânt de sfârşit de lume/ care şi astăzi, pe atâtea locuri virane, răstoarnă tăvălugi de mărăcini şi iluzii”. Poezia lui Dinu Flămând are, după expresia lui Marian Papahagi, o incontestabilă continuitate tematică. Universul liric structurat de autor e dominat de coerenţă şi unitate a semnificaţiilor şi dominantelor afective. Atent deopotrivă la referent şi la esenţele încorporate de acesta, Dinu Flămând e una dintre vocile lirice inconfundabile ale literaturii române contemporane.