Lingvistica integrală coşeriană între exegeză şi creaţie
Pentru tipar;)
Reprezentant al unei tinere şi energice generaţii de lingvişti dedaţi procesului de valorificare a gândirii coşeriene, tânărul dar şi merituosul lector univ. dr. Cristinel Munteanu vine cu o nouă contribuţie în sensul preocupărilor sale ştiinţifice, o apariţie editorială pe care avem plăcerea de a o anunţa printre primii. Este vorba de antologia Lingvistica integrală coşeriană. Teorie, aplicații şi interviuri (Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2012, 397 p.) care cuprinde o bună parte dintre studiile de cercetare lingvistică şi publicistică ale lui Cristinel Munteanu din ultimii cinci ani. Chiar dacă cele mai multe dintre articolele incluse aici au fost deja publicate (în mare parte şi în revista noastră), e de apreciat inițiativa autorului de a le aduna împreună într-un asemenea proiect editorial de anvergură.
Lucrarea debutează cu compartimentul Teorie şi exegeză coşeriană, ce pune în discuţie aspecte fundamentale ale integralismului coşerian, de la modul și criteriile pe care acesta este construit și până la interpretarea și valorificarea celei mai unitare doctrine lingvistice elaborate până azi. În primul articol de aici, Lingvistica integrală ca Organon pentru cercetările privind limbajul, autorul se arată convins de profunzimea și însemnătatea principiilor, a distincţiilor şi a conceptelor-cheie lansate de Eugeniu Coșeriu, fără de care astăzi nicio cercetare lingvistică serioasă nu mai poate fi validată. Cristinel Munteanu recunoaşte că pentru el profesorul de la Tübingen „reprezintă, în primul rând, acel Coşeriu «al marilor distincţii», al distincţiilor fundamentale” (p. 29). Iar acestea sunt numeroase în interiorul fiecărui concept (re)evaluat din perspectiva coşeriană. Spre exemplu, numai în legătură cu „limbajul” se disting, iniţial, cele trei niveluri: universal, istoric, individual, iar de aici, în planul „competenţei” – alte trei tipuri de normă corespunzătoare celor trei niveluri: congruenţa, corectitudinea, adecvarea.
Printr-o fericită analogie cu gândirea aristotelică, la care însuşi Coşeriu a făcut în numeroase rânduri referire, alimentând-și neîncetat teoria cu idei ale ilustrului său înaintaș, Cristinel Munteanu vede în lingvistica integrală un Organon al lingvisticii moderne, un cadru de referinţă epistemologic la care trebuie raportate orice manifestări de limbă, dar și încercările de interpretare a lor.
Alte două studii din acest compartiment vizează terminologia, problemă ce l-a preocupat în mod constant pe marele savant. În cuprinderea acestui domeniu in genere sunt delimitate, între altele, caracteristicile limbajului obișnuit (comun sau „primar”) și ale lexicului terminologic (specializat sau „secundar”), relațiile dintre limbi și terminologiile pe care le găzduiesc. De asemenea, distingerea clară între semnificat, desemnare, conceptualizare favorizează înțelegerea adecvată a termenilor, statutul acestora, procesul de definire și de interpretare a lor, în raport cu celelalte cuvinte.
Articolul Despre terminologia lingvistică a lui Eugeniu Coșeriu (principii, distincții, concepte) se referă, cu precădere, la terminologia coşeriană propriu-zisă, adică cea prin care savantul şi-a făcut cunoscută gândirea lingvistică şi care vădeşte o deontologie exemplară a abordării acestei sfere. Integralismul fiind, mai întâi de toate, o teorie unitară şi precisă, trebuie să opereze cu termeni pe potrivă, valabili şi, mai ales, semnificativi pentru orice limbă. Principiul adecvării este deci riguros respectat de către Coșeriu și în această privință. Cr. Munteanu se arată interesat aici mai ales de evoluția și statutul termenului competență lingvistică, care, preluat de la Saussure şi Gardiner (ca idee), și, mai aproape, de la Chomsky (ca termen, îndeosebi), devine un reper esenţial al teoriei integraliste privind limbajul.
Un alt studiu ce merită atenţia noastră este cel despre Cum se învaţă o limbă, întrucât surprinde mai multe probleme – pe cât de fine şi de subtile, pe atât de dureroase – comune limbilor naționale. Chiar dacă Eugeniu Coşeriu nu se referă la limba română, ci la spaniolă, aspecte precum însuşirea unei limbi vs predarea ei; învăţarea / însuşirea limbii materne vs învăţarea / însuşirea unei limbi străine; „adoptarea” vs „impunerea” unei limbi etc. vizează în mod direct starea actuală de lucruri din mediul lingvistic al Republicii Moldova.
Astfel, problema predării limbii materne / naţionale trebuie abordată, după Coșeriu, din perspectiva „obiectului («CE») care se predă şi a obiectivelor («pentru CE») învăţării, şi nu a metodelor” (p. 41). Atunci însă când priorităţile nu sunt corect trasate „obiectivele învăţării rămân imprecise: «Adesea se porneşte de la ideea că elevul cunoaşte deja limba naţională şi i se predă, dincolo de orice, o metodă pentru a o descrie şi a o analiza; metodă care, de cele mai multe ori, se reduce la o nomenclatură pentru lucruri care se presupun a fi ştiute sau identificate intuitiv». Altfel spus, elevii nu învaţă «limbajul», ci mai degrabă un «metalimbaj» lingvistic şi gramatical” (p. 41-42). Astfel stând lucrurile, nu e greu să înţelegem de ce astăzi Limba şi literatura română este una dintre cele mai puţin îndrăgite materii de studiu în şcoală, iar rezultatele examenelor de capacitate din ce în ce mai proaste. Şi asta în pofida eforturilor (disperate, am zice) ale specialiştilor de a modifica conţinuturile Curriculumului, de a introduce, an de an, noi manuale, înlocuindu-le pe cele vechi, de a „simplifica” la maximum testul de BAC ş.a.m.d.
Se pare însă că „nu de acolo se ia şi nu acolo se pune”. Este necesară o revizuire a obiectivelor, după cum arată Coşeriu, iar pornirea aceea iniţială (dar şi iniţiatică) de însuşire a limbii „creând” să nu fie sugrumată de rigorile unui sistem în care se învaţă doar pentru note, ci mereu întreţinută de plăcerea descoperirii a noi şi noi valenţe ale limbajului.
Demne de reţinut găsim aici şi reflecţiile coşeriene asupra „egalitarismului idiomatic” şi a „liberalismului lingvistic”, ambele atitudini fiind considerate condamnabile, întrucât nu promovează valoarea limbilor de cultură şi a limbii exemplare. Nu avem voie să vorbim „oricum ne-ar plăcea”, atâta vreme cât suntem înţeleşi: „«Liberalismul» lingvistic este, în fond, un fals liberalism: nu promovează libertatea, ci arbitrariul. Şi nu este, cum o cred unii – sau cum o zic ei fără să o gândească – o atitudine «progresistă», «tolerantă» şi «democratică», ci, în fond, o atitudine reacţionară şi profund antidemocratică, fiindcă ignoră dimensiunea deontică a limbajului, sau ignoră şi dispreţuieşte aspiraţia de a vorbi «mai bine» şi «ca cei mai buni» (aspiraţie sinceră a oricărui vorbitor conştient de fiinţa sa istorică) şi acceptă tacit ca vorbitorii modalităţilor ne-exemplare să rămână excluşi din cultura cea mare a comunităţii idiomatice.” (Coșeriu apud Cr. Munteanu, p. 44-45).
Compartimentul dedicat teoriei şi exegezei se încheie cu un amplu studiu intitulat Tradiţie şi inovaţie în problema discursului repetat: (Pseudo)Hermogenes din Tarsus şi Eugeniu Coşeriu despre „tehnica colajului”, în care este urmărită evoluţia tehnicii şi a termenului „colaj” în raport cu cel de discurs repetat – o meticuloasă investigaţie textuală ce are meritul de a fi pus în relaţie directă, pentru întâia oară (după cum afirmă autorul însuşi), distincţia lui (Pseudo)Hermogenes – katà kóllesin şi katà paroidían – cu ideile lui Eugeniu Coşeriu (p. 94).
Am extins referinţele noastre la acest prim compartiment întrucât există posibilitatea ca cititorii (mai exact, o anume categorie de cititori) să fie tentaţi mai ales de secţiunea aplicaţiilor şi să „treacă”, lejer şi comod, peste teorie. O strategie greșită, considerăm noi, întrucât orice investigație în interiorul limbajului trebuie fundamentată solid, iar integralismul coșerian oferă în acest sens instrumentarul necesar, precum și multiple piste de cercetare și interpretare inedită a faptelor de limbă.
Trecând acum la secţiunea a doua a lucrării, cea mai cuprinzătoare, de altfel, Aplicaţii ale lingvisticii coşeriene, vom constata, mai întâi, numărul destul de mare (15) al textelor incluse aici, axate pe subiecte la fel de variate. Nu ne putem permite, aşadar, o prezentare, oricât de sumară, a fiecărui studiu de caz în parte, dar putem încerca – asumându-ne tot subiectivismul unei asemenea operaţiuni – să arătăm unele „puncte de atracţie” din cadrul întregii secţiuni sau chiar din interiorul unui studiu aparte.
Astfel, cei preocupaţi de problemele limbii române din Republica Moldova vor găsi, în articolul Despre „termenul” limba română şi relaţia sa cu adevărul ştiinţific, o iscusită pledoarie în favoarea adevăratei identităţi a limbii vorbite pe acest pământ românesc, pornind de la unele afirmaţii deplasate şi unele pseudoteorii lansate de „gazetarul” chişinăuian Viorel Mihail (a se vedea p. 114). Pe fundalul unei temeinice documentări şi adoptând o atitudine vădit nepărtinitoare, Cristinel Munteanu își construiește discursul, și de această dată, de pe pozițiile omului de știință care, ne învață Coșeriu, are „datoria” de a arăta „care este adevărul ştiinţific şi istoric [subl. – Cr.M.]” şi de a avertiza „cu privire la oriceuneltire împotriva acestui adevăr, ca nu cumva să facă o greşeală care ar putea aveaurmări extrem de grave. Cine, cu bună ştiinţă, nu protestează şi permite să se facă o astfel de greşeală, se face şi el vinovat, ba chiar mai vinovat decât cine comite greşeala din neştiinţă [subl. – Cr.M.].” (Eugeniu Coşeriu apud Cr. Munteanu, p. 115).
Dintre articolele ce dezbat specificul frazeologismelor româneşti şi potenţialul stilistic al acestora îl remarcăm pe cel intitulat Tehnica utilizării frazeologismelor expresive, în care găsim interesante observaţii privind idiostilul unor mari prozatori români precum Liviu Rebreanu și Mihail Sadoveanu.
Problema neologismelor (ca împrumuturi) din perspectiva politicii culturii prezintă o incursiune în istoricul discuţiilor purtate, de-a lungul timpului, în jurul chestiunii neologismelor, de la Sextil Pușcariu, Iorgu Iordan, Al. Graur, Mioara Avram şi până la controversata „lege Pruteanu”.
Într-o cuprinzătoare Addenda la articolul Despre „virtuţile stilistice” ale textului jurnalistic ne-au atras atenţia reflecţiile coşeriene privind specificul discursului jurnalistic prin raportare la discursul literaturii şi la cel al istoriei (în baza unor fragmente din două lucrări de-ale savantului – Información y literatura şi, respectiv, Periodismo e historia).
Amplul studiu Despre caracterul motivat al numelor proprii din opera literară poate servi, cel puţin, ca un serios suport didactic la orele de Limba şi literatura română, profesorii şi elevii găsind aici informaţii preţioase referitoare la semnificaţiile numelor de personaje literare, multe dintre acestea neatestate de niciun dicţionar de profil.
Nici problemele legate de teoria traducerii nu-i sunt străine tânărului cercetător. Aspecte ale transpunerii în română a „wellerismelor” din opera lui Charles Dickens (Translating Wellerisms in the Romanian Versions of Charles Dickens’ The Pickwick Papers), ca elemente de discurs repetat, dar și a poeziilor cu forma fixă (Observații și sugestii privind traducerea unor poezii englezești cu formă fixă), sunt tratate dintr-o dublă perspectivă impusă tot de Eugeniu Coșeriu, şi anume traducerea ca știință, dar și ca artă.
Ultimul compartiment al volumului prezentat aici este rezervat unui grupaj de interviuri luate de către Cr. Munteanu unor eminenți lingviști contemporani, adepți declarați și promotori consecvenți ai teoriei coșeriene – prof. dr. Eugen Munteanu (Iași), prof. dr. Nicolae Saramandu (București), prof. dr. Rudolf Windisch (Germania), prof. dr. Ioan Cârâc (Galați) și prof. dr. Stelian Dumistrăcel (Iași). Vom remarca atât calitatea întrebărilor, cât şi profunzimea răspunsurilor ce ating – dincolo de evocări și înalte aprecieri la adresa Profesorului și a lingvisticii sale – aspecte legate de promovarea doctrinei coşeriene şi valorificarea ei prin traducerea în română a lucrărilor lui Eugeniu Coşeriu, publicarea manuscriselor, crearea unor centre de studii aprofundate (după modelul celui de la Cluj condus de M. Borcilă), corelarea ideilor coşeriene, conform principiului tradiţiei, cu cele ale premergătorilor marelui savant – Humboldt, Saussure, Bloomfield, Hjelmslev, A. Martinet ş.a., dar și cu ale unor exegeți mai tineri, discipoli indirecți, „întârziați, poate, dar cu atât mai energici” (după R. Windisch, afirmația vizându-l chiar pe Cr. Munteanu). Elev direct al marelui savant, prof. univ. dr. Rudolf Windisch vorbeşte cu nedisimulată admiraţie despre contribuţiile lui Eugeniu Coşeriu în planul romanisticii, văzute azi drept „high-light-uri ale cercetării şi ale învăţăturii romanistice” (p. 311). Prof. Ioan S. Cârâc, interesat, mai ales, de relaţionarea semioticii cu doctrina coşeriană, este „provocat” de către interlocutor să facă o apreciere a cercetărilor de gramatică româneşti, pornind de la apariţia noii ediţii a Gramaticii Academiei, a dezideratelor acesteia în raport cu o „ideală gramatică semiotică”.
La sfârşit ni se oferă un alt fel de text, o postfaţă cu un titlu de-a dreptul incitant – Când Coșeriu (pare că) greșește (în loc de Postfață sau Pagini pseudo-cârcotașe), în care autorul își asumă îndrăzneala de a căuta în cea mai unitară și mai consecventă teorie, cum este recunoscut a fi integralismul coșerian, „scăpări”, „amendări” ale propriilor afirmații ori chiar „incoerențe” (cum pretind unii a fi găsit), care, de altfel, ar fi firești, omenești, dar iată că în cazul lui Coșeriu devin senzații. Nu ne propunem aici să îndreptățim ori să condamnăm această inițiativă a „neliniștitului cercetător” (St. Dumistrăcel) – mai ales că tâlcul întregului demers este relevat la final; de altfel, el transpare parţial şi din titlu –, dar ne permitem să credem că lui Eugeniu Coșeriu i-ar fi plăcut să se confrunte, pe marginea acestui text, cu autorul.
În încheiere, ținem să apreciem, încă o dată, complexitatea lucrării de față, rigurozitatea demersului pe care e construită, precum și vastitatea perspectivelor pe care le oferă. Fără îndoială, avem de a face cu o însemnată contribuţie la valorificarea, pe linie creatoare, a teoriilor coşeriene, şi va fi, de aceea, înalt apreciată atât de publicul avizat – lingvişti şi specialiști din domenii adiacente –, cât şi, sau, poate, mai ales de studenţii de la Litere, de tinerii cercetători pentru care antologia lui Cristinel Munteanu trebuie să devină lectură obligatorie.
* * *
Adresăm şi pe această cale felicitări domnului Cristinel Munteanu cu prilejul apariţiei volumului Lingvistica integrală coşeriană. Teorie, aplicații şi interviuri. Menţionăm că harnicul autor al publicaţiei noastre este unul dintre puţinii cercetători care a aplicat doctrina coşeriană la cele mai multe domenii lingvistice (cartea prezentată este un argument în acest sens!): sinonimie, semantică, frazeologie / discurs repetat, neologie, politici lingvistice, limbaj / discurs publicistic, stilistică funcţională, terminologie, lingvistica textului / stilistică, onomastică, ştiinţele comunicării, teoria şi practica traducerii etc. Cristinel Munteanu a publicat, de asemenea, inclusiv în revista „Limba Română”, mai multe texte de exegeză coşeriană (remarcate de specialişti, inclusiv străini), recenzii la lucrări privind creaţia ilustrului lingvist, interviuri cu discipoli coşerieni etc. Sunt câteva dintre argumentele ce îl situează pe tânărul nostru coleg în rândul celor mai buni cunoscători ai operei lui Eugeniu Coşeriu.
Alexandru BANTOŞ