Originea rom. (f)sat, oraş şi a alb. fshat
Pentru tiparÎn articolul Originea rom. sat, publicat în revista Dacoromania, I, Cluj, 1921, p. 253-257, V. Bogrea nota: „Filologia românească oscilează încă, în ce priveşte originea acestui cuvânt, între lat. satus1 şi alb. fshat (<lat. fossatum)2. Controversa persistă din două cauze – una sentimentală: dificultatea de a renunţa la un prototip latin atât de ademenitor, alta – tehnică: unghiul redus sub care a fost privită problema, care, de fapt, trebuie pusă în cadrul larg al «filologiei comparate»”.
1. Pentru derivarea din lat. satus (de la serere) „câmp (ogor) semănat”, vorbesc următoarele consideraţii: a) v. rom. (f)sat „câmp”, din Coresi… şi din PŞ: Adapă toate ferile fsatelor… (la Dosoftei: câmpului)…; b) rom. mirişte „loc unde a fost o semănătură, lan”, faţă cu sl. mir „lume, mundus” (cf. preot de mir) şi germ. Dorf (got. daurp „Acker”), la a cărui bază, ca şi la aceea a rus. derevnya „sat”… stă ideea de „arătură, ogor”…
2. Pentru derivarea din alb. fshat, resp. lat. fossatum… pledează următoarele fapte: a) v. rom. fsat, pe care etimonul satus îl lasă neexplicat; b) dificultatea de a admite existenţa a două cuvinte de origini diferite: unul, sat, latinesc, altul, fsat, albanez; c) absenţa unei reale dificultăţi semantice în ce priveşte trecerea de la fossatum la fshat (fsat, sat)” [1, p. 253].
Această pretinsă „absenţă a unei reale dificultăţi semantice” o va infirma Al.Cioranescu [2] (atât pentru prima ipoteză, cât şi pentru cea de a doua): „E greu de crezut că termenul, eminamente militar (> ngr. fossaton „campament, oaste” > arom. fusate „şanţ”), s-ar fi conservat într-o regiune caracterizată prin lipsa totală a fortificaţiilor medievale”. În pofida realităţii istorice respective, ipoteza derivării directe din lat. fossatum a avut cel mai mare număr de aderenţi: C. Daicovici [8, p. 478], I. A. Candrea [9], Ov. Densusianu (care, în volumul al II-lea al Istoriei limbii române [6, p. 27], nu-l va mai deriva pe (f)sat din alb. fshat, a se vedea n. 2, subsol, ci din lat. fossatum „şănţuit”), Scriban [10], S. Puşcariu [11], Al. Rosetti [12, p. 215], DLRM [13], I. I. Russu [14, p. 42], SDE [15], DLR [16], DEX [17] etc.
Fără a se lăsa impresionaţi de faptul că „derivarea rom. sat direct din lat. fossatum este… aproape definitiv şi unanim acceptată” (după cum constata C. Daicovici în Dacoromania, V [8, p. 478]), G. Giuglea caută un alt etimon latin: fixatum [18, p. 642], pe când Take Papahagi, în Dicţionarul dialectului aromân [19], nu dă etimologia cuv. sat „village” (pe fusate [fsat] „tranşee” raportându-l la it. fossato „şanţ”), iar Al. Cioranescu [2], în acelaşi articol, conclude: „or. nesigură”. Respingând derivarea din fossatum, cu obiecţia pertinentă de ordin istoric expusă mai sus, Al. Cioranescu ar fi dispus să împărtăşească ipoteza satum < sero, -ere „a însămânţa”, dacă n-ar trebui să explice forma veche fsat, dificultate pe care n-o poate surmonta.
Acest impas marchează cercetările etimologice tradiţionale, care-şi expun preferinţa pentru prototipurile ademenitoare din alte limbi, desconsiderând potenţele creatoare ale limbii examinate. Pentru a-l depăşi, vom examina resursele interne ale limbilor română şi albaneză în vederea soluţionării problemei în discuţie.
Sat (fsat) este glosat în DLR [16] cu sensurile: „cort, locuinţă rudimentară”; „aşezare, aglomerare umană compusă din corturi”; „aşezare, aglomerare umană rurală ai cărei locuitori sunt în majoritate ţărani (agricultori)”; „cetate”; „locuitorii unui sat”; „grup mare şi relativ stabil de animale”; „aşternut, culcuş, pat”, „lăcaş, sanctuar”; „câmp, ogor, ţarină”. Reţinem parametrii acestui conţinut („cuib”; „aşezare”; „mulţime”; „zonă cultivată”) pentru a-i recunoaşte în seria aloetică a radicalului fs-: posadă „pichet”; „casă de pază la marginea câmpului”; „casă din mahala”; „trecătoare (îngustă) în munţi”; „curătură”; „loc neted pe un deal unde a fost o aşezare omenească”; „loc de odihnă pentru călători” [16, [20, p. 38], [4], [2], [15]: < slavon. posadu „mahala”, posada „aşezare” <posaditi„a pune”, cf. sad, răsad; [9], [10], [16]: < scr. posada „garnizoană”, explicaţii infirmate de verbul românesc a posodi „a apăsa”; „a strânge”; „a îndesa”; „a fricţiona, a masa”; „a bătători” [16: cf. posod „pârghie”, cf. posadă „id.”; „prăjină” (< ucr. posad), a bosoli; de fapt, ultima raportare (ezitantă) e unicul fir călăuzitor spre originea indigenă a lui a posodi, dovadă: aloetia tranşelor radicale pos- -bos-], a bosoli „a înghesui” [16], a moscoli „a mozoli” [16], a tosăni, a tosoni „a înghesui”; „a îndesa” [16: < magh. taszit, taszint, referire dezminţită de seria aloetică: pos- -bos- -mos- -tos-], a (se) posădi „a (se) aşeza (într-un loc undeva)” [16: < slavon. posaditi, scr. posaditi, deşi varianta a posodi, supra, se opune acestei înstrăinări], a păsui „a fixa”; „a vaccina” [16: < germ. passen „a se potrivi”, supoziţie infirmată de a posăi „a altoi”; „a vaccina”, pe care DLR (16) îl derivă din pos „altoi”; „plantă”, or, acesta nu e decât un derivat regresiv al verbului respectiv. Prin urmare, variaţia a păsui – a posăi e o dovadă a originii indigene a acestor formaţii], poşidic „copil mic (slab dezvoltat)”; „tânăr”; „persoană pipernicită, neputincioasă, urâtă”; „om de nimic, ticălos, netrebnic”; „om mic de statură şi gras”; „mulţime, droaie (de copii mici, de animale mici)” [16: < magh. posodék, explicaţie contrazisă de variantele: pojatic, boşantic, foşodic etc.] (indigen, eteme: <pocit>, <fărâmă>, <fraged>, <netrebnic>, <strânsură>), poşganie „adunătură, mulţime” [16: et.nec.] (indigen, etem: <strânsură>, cf. var. pojganie, fojgăitură [16]) etc.
Revenind la invariantele de conţinut ale lui f(sat) evidenţiate anterior, constatăm că liantul etemic, care le reuneşte în aceeaşi structură polisemantică (supra) şi polietemică (<apăsare> – <forfotă> – <săpătură>) şi care marchează trena aloetică a rad. (f)s-, constituie ideea <a strânge, a îndesa>.
O evoluţie semantică analoagă, în sensul stabilit de noi şi în cel fixat de Ov. Densusianu pentru rad. i.-e.kat- (<adâncitură>), ap. [14, p. 149], nu în cel preconizat de I. I. Russu [14, p. 150: „analoagă… cu a lat. fossatum <(fossa) > rom. (f)sat”, evidenţiind, adică, înţelesul primar de <îngrăditură>], ne pune la dispoziţie sinonimul cătun „sat (mic)”; „mahala”; „colibă”; cotună = „cuptor săpat în câmp”; cotună = „vizunie”; cătun = „loc gol înconjurat de copaci”; „hăţiş, desiş” [16], cuvânt comun româno-albanez (alb. katund „sat”; „vilă”, var. katunt, ketun, kotun), atestat în toate limbile balcanice (Fr. Miklosich, ap. Al. Cioranescu [2] emite mai multe ipoteze asupra originii lui cătun: ar fi de provenienţă albaneză, română, turcă, italiană sau autohtonă; Ov. Densusianu [5, I, p. 35-36]: or. iliră; Th. Capidan [21, p. 458]: or. avară; L. Şăineanu [7]: or. albaneză; N.Jokl, ap. DLR [16], DLR: „Cuvântul pare a fi de origine albaneză”; S. Puşcariu [11, p. 256]: „este, probabil, ca şi alb. katund, o moştenire autohtonă”; I. I. Russu [14, p. 149]: „prob. autohton”; „…iniţial cuvântul românesc însemna nu „groapă în pământ…, bordei”, ci „casă” în sens generic, „colibă, îngrăditură” făcută din împletituri, pari etc…”).
Întrucât „coagulantul” <a strânge, a îndesa> reuneşte etemele <adâncitură> – <adunătură> – <îngrăditură>, nu e cazul să respingem înrudirea semantică preromană dintre fsat şi cătun. Să se compare echivalenţele aloetice şi sugestiile etemice pe care le generează conţinutul unor formaţii cu aceste aloete radicale sau afixale: cătun = cotun [16], cotlon = cotlună = cotron = cotrun [16: <magh. katlan; în realitate, <a cotloni „a scotoci”; „a scobi” [16], indigen], a (se) cotorî „a ridica viţa de vie şi a o lega de haraci”; „a tăia viţele inutile”; „a scormoni pământul din jurul cotorului viei”; „a jumuli (curca sau gâsca)” etc. [16: <cotor, et. nec.; de fapt, cotor <a cotorî, indigen, eteme: <a lovi>, <a fixa>, <a adânci>, <a smulge>], a (se) cotozi „a mesteca mămăliga rău, cu boţuri în ea”; „a se murdări” [16], a cotroci = a cotroşi „a cotrobăi”; „a scotoci”; „a adăposti”; „a înveli” [16], cotrog = cotlon [16], scatoalcă „lovitură”; „retevei”; „bâtă, ciomag” etc. [16: et. nec.], a hăti „a grămădi”; „a arunca” [16: < ucr. hatyty „a întări printr-un dig”], hăţiş „desime mare într-o pădure de arbori sau de mărăcini” [16], hotoană „trudă” [16] etc.
Prin urmare, dominantele semantice originare ale rom. (f)sat: <forfotă, mulţime> – <aşezare, plantare> e inutil să le căutăm în latină sau în albaneză în situaţia când sistemul limbii române ni le oferă.
Factorul intern e decisiv şi în privinţa originii alb. fshat „(f)sat” [G. Meyer [5], L. Şăineanu [7, s.v. sat]: <lat. *massatum (massalis, „alcătuind o mulţime dezordonată”), a se vedea n. 2; E. Cabej [22]: < lat. fossatum]. Ne-o demonstrează echivalenţa semantică şi similitudinile de expresie din fshat = pshat = mshat, ce se opun categoric influenţelor. Dicţionarul explicativ al Academiei Albaneze, editat la Tirana, 1980 [23], îl înregistrează pe fshat cu 3 sensuri: „aglomerare umană rurală”; „locuitorii unui sat”; fig. „cantonament”, toate susceptibile de a fi explicate prin etemul <mulţime> (să se compare corespondentul românesc <forfotă, mulţime>, supra), etem raportabil şi la aloetul radical fush- din fushate „companie” şi fushim „lagăr, tabără” (deci creaţii indigene albaneze, în pofida tentaţiei de a le găsi origini străine).
Rom. oraş „aşezare omenească importantă, cu populaţie numeroasă, cu întreprinderi şi instituţii, constituind, de obicei, un centru industrial, comercial, cultural, politic şi administrativ”; „locuitorii unei astfel de aşezări” [16] e derivat passim din magh. varos. Deşi am aflat, de la regretatul prof. Gr. Cincilei, că există şi o excepţie (unica?) de la această unanimitate de păreri privind originea cuvântului respectiv, n-am avut, din păcate, acces la ea.
Ce probe aduce sistemul lexical românesc întru susţinerea provenienţei indigene a termenului oraş?
În primul rând, elementul horă, pe care DLR [16] îl glosează cu sensul oraş şi cu marca: grecism literar. Această apreciere nu e decât parţial justă. Influenţa grecească nu exclude, în limbajul cronicarilor din care sunt extrase exemplele, reminiscenţele unei realităţi indigene cf. arom. hoară „sat” [16], atribuit şi el, nejustificat, gr. hora „id.”. Or, atât în dacoromână, cât şi în aromână, (h)or-, hoar- au „ecou” în vocabular: horă (hoară) „dans naţional cu ritm domol; jucătorii se prind de mână, formând un cerc mare”; „melodia ce se cântă la hore”; „doină, bocet sau baladă”; „fânul adunat cu grebla pe un loc de câţiva metri pătraţi, în mijlocul căruia are să se clădească claia” etc. [16] (R. Roësler, ap. Al. Cioranescu [2], Al. Cioranescu [2]: <ngr. horos „dans”; „cor”; [16], [11, p. 278], [15]: < bg. horo < ngr. horos) (de fapt, derivat regresiv al lui a hori [comp. forfotă <a forfoti] „a juca hora”; „a cânta de horă”; „a doini, a boci”; „a strânge fânul în hore” [16: <horă], indigen, eteme: <a forfoti>, <a cânta>, <a strânge greblând>, cf. a horţăi „a freca ceva, a scărpina” [16], a horji „a freca”; „a scobi” [16: cf. ung. horesolni „a freca”], orj „cuvânt care imită sunetul produs prin frecarea a două corpuri tari (de metal, de piatră etc.) [16], (h)orş „instrument pentru scobitul şindrilelor” [16]), hură „ceartă, gură multă”; „grămadă, mulţime” [16, fără et.] (comp. dr. uraş, varianta lui oraş [16] şi arom. hurică „sătuleţ” [19]), hurtă (în expr.) cu ~ a „cu toptanul” [16: < ucr. hurt „id.”, dar var. huită, hultă, vurtă, precum şi hură, supra, constituie mărturii în favoarea indigenatului lui hurtă], orlişte „paragină, loc sterp”; „pământ desţelinit şi lucrat mai mulţi ani consecutiv” (DLR [16], ignorând varianta neetimologizată horlişte „loc steril”, din alt volum, ne trimite la scr. orlište; cuvântul românesc e indigen, căci se înscrie perfect în seria aloeto-etemică pe care o urmărim), dr. ortoman (despre ciobani) „bogat (în turme)”; „chipeş, mândru”; „viteaz”; (despre cai) „sprinten, focos” [2: „or. nec., prob. expresiv, judecând după suf. -man, cf. gogoman, hoţoman etc.”]. Încercând să identifice semnificaţia primară, Al. Cioranescu [2] se opreşte, eronat, la ideea de <hoţ>. La fel de neizbutită e şi presupunerea formulată de Ion Popescu-Sireteanu, pornind de la var. oltoman: <din părţile Oltului> [24, p. 240]. Erorile provin din ignorarea laturii semantice şi etemice a oscilaţiilor fonetice. Or, căutările aloetice, conjugate cu cele etemice, nu trebuie să piardă din vedere sensurile vocabulei etimologizate, căci pe firul lor ajungem la câmpurile etemice care ne sugerează etemul potrivit unui sau altui sens. În lumina acestor precizări, ortoman e polietemic: <strângător>, <bine clădit, chitit>, <iute, rapid>, eteme sinestezic convergente. În privinţa altor ipoteze etimologice, cf. Al. Cioranescu [2]), arom. horhut „freamăt” [19], arom. horhor „gaură” [19] (pentru a înţelege divergenţa semantică şi etemică, inexplicabilă la prima vedere, dintre ultimele 2 vocabule, să se comp. dr. a horgi, supra, şi horşc „râpă” [16]) etc.
În al doilea rând, sinonimul târg, considerat generalmente împrumut slav, dar redat circuitului indigen prin certitudinea şirului aloetic invocat, în care se integrează, alături de echivalentul oraş: tăriş „desiş” [16: <tărie; să se comp. însă cu cuvântul următor], târş „copac pipernicit”; „tufă”; „creangă stufoasă”; „groapă de mărăcini”; „vreasc”; „grămadă, morman” etc. [16] ([20, p. 27], [4], [2]: <v. sl. truši „curpen, lăstar”; [15: <scr. trš „viţă de vie”; „tufă de vie”; „trestie”; „stuf”]; [16: cf. slavonul trusu, slovenul trš]) [indigen, etem: <strâns, grămădit>], a tărăşi (a târâşi) „a sta îndelung de vorbă cu cineva”; „a nara” [16], târg „maidan, obor”; „piaţă, hală”; „negoţ, tocmeală”; „învoială, înţelegere”; „oraş, orăşel”; „gaură în pământ la jocul numit poarca” [16] (etimonul unanim acceptat v. sl. trugu „piaţă, târg” e infirmat de datele aloeto-etemice indigene), târcav „ros, tocit”; „chel”; „chircit” etc. [16: <ucr. tyrkavyj, dar var. ?ircav, ?urcavţircav, ţurcav [16] pun în valoare originea indigenă a lui târcav], a (se) stârci „a (se) ghemui”; „a mototoli”; „a amorţi”; „a cerşi”; „a (se) strivi”; „a (se) dărăpăna” [16: <stârc <v.sl. struku] (indigen, a stârci [eteme: <a bocăni>, <a înţepeni>] > stârc), stoară „ceată [16: et. nec.], stol „ceată”; „cârd”; „mulţime”; „mănunchi”; „tufă”; „salbă” etc. [16] (conţinutul, var. stor [16] şi seria aloetică respectivă ne obligă să respingem ipoteza generalizată a derivării din ngr. stolos şi să-l raportăm fondului indigen), stoară „ceată” [16: et. nec.], torişte „loc de odihnă al oilor şi al vacilor”; „loc bătătorit”; „loc de adunare, de întâlnire”; „ogrinji, tor” etc. (16: <bg. torišce, ipoteză infirmată de var. storişte, stolnişte [16]) etc.
Cercetând semantic şi etemic rom. oraş în raport cu (f)sat, observăm anumite zone de interferenţă: sensul „cetate” în structura polisemantică a cuv. f(sat) şi etemul comun <forfotă, mulţime>. Această apropiere, confirmată de datele reţelelor aloetice examinate, e o dovadă sigură a indigenatului atât în cazul cuv. oraş, cât şi în cazul cuv. (f)sat.
Note
1 T. Cipariu, ap. Al. Cioranescu [2], A. Philippide [3, p. 112]: sat < lat. satum (n.n.).
2 A. Cihac [4], G. Meyer [5], Ov. Densusianu, I [6, p. 217], ulterior L. Şăineanu [7: v. rom. fsat (PŞ) = alb. fshat (= *massatum), din lat. medieval massa „câşlă”, termen primitiv ciobănesc ca şi sinonimul său cătun], Kr. Sandfeld-Jensen [ap. 14, p. 27] ş.a. (n.n.).
Referinţe bibliografice
1. Bogrea, V., Originea rom. sat // Dacoromania, I (1920-1921), Cluj, Cartea Românească, 1921, p. 253-257.
2. Cioranescu, Al., Diccionario Etimológico Rumano, La Laguna, 1958-1966.
3. Philippide, A., Principii de istoria limbii // Opere alese, ed. de G. Ivănescu şi Carmen-Gabriela Pamfil, Bucureşti, EA, 1984.
4. Cihac, A. de., Dictionnaire d’étymologie daco-romane, I. Éléments latins, comparés avec les autres langues romanes; II. Éléments slaves, magyars, turcs, grecs-modernes et albanais, Francfort A/M, Berlin-Bucarest, 1870, 1879.
5. Meyer, G., Etymologisches Wörterbuch der albanischen Sprachen, Strassburg, 1891.
6. Densusianu, Ov., Istoria limbii române, vol. I: Originile, vol. II: Secolul al XVI-lea, ed. îngrijită de prof. univ. J. Byck, Bucureşti, EŞ, 1961.
7. Şăineanu, L., Dicţionar universal al limbii române, ed. a VI-a revăzută şi adăugită, Craiova, Scrisul Românesc, 1929.
8. Daicovici, C., Fossatum-sat // Dacoromania, V (1927-1928), Cluj, Ardealul, 1929, p. 478-479.
9. Candrea, I.-A. şi Adamescu, Gh., Dicţionarul enciclopedic ilustrat, Bucureşti, Cartea Românească, 1931.
10. Scriban, Aug., Dicţionarul limbii româneşti, Iaşi, Presa Bună, 1939.
11. Puşcariu, S., Limba română, I: Privire generală, Bucureşti, Minerva, 1976.
12. Rosetti, Al., Istoria limbii române, I, de la origini până în secolul al XVII-lea, ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Bucureşti, EŞE, 1978.
13. Academia Republicii Populare Române, Institutul de Lingvistică din Bucureşti, Dicţionarul limbii române moderne, Bucureşti, EARPR, 1958.
14. Russu, I.I., Ilirii, Bucureşti, EARSR, 1969.
15. Academia de Ştiinţe a R.S.S. Moldoveneşti, Institutul de Limbă şi Literatură, Scurt dicţionar etimologic al limbii moldoveneşti, redactori: N. Raievschi, M.Gabinschi, Chişinău, Redacţia Principală a Enciclopediei Sovietice Moldoveneşti, 1978.
16. Academia Română, Dicţionarul limbii române, A-C, D-De, F-L (Lojniţă), Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1913 ş.u.; serie nouă (literele M, N, O, P, R, S, Ş, T, Ţ, V (Veni), Bucureşti, EA, 1965 ş.u.
17. Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Dicţionarul explicativ al limbii române, ed. a II-a, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1996.
18. Giuglea, G., Etimologii // Dacoromania, II, Cluj, 1922, p. 632-646.
19. Papahagi, T., Dicţionarul dialectului aromân (general şi etimologic), Bucureşti, EA, 1963.
20. Miklosich, Fr., Die slavischen Elemente im Rumunischen, Wien, 1862.
21. Capidan, Th., Raporturile albano-române // Dacoromania, II, Cluj, 1922, p. 444-554.
22. Eqrem Çabej, Studime rretn etimologjisë së gjuhës shqipe, VI // Buletin i Universitetit Shtëtëror të Tiranës, Seria shkencat shoqerore, nr. 1, 1962, p. 109-110.
23. Academia e shkencave e rps të shgipërisë instituti i gjuhësisë dhe i letërsisë, Fjalor i gjuhës së sotme shquipe, Tiranë, 1980.
24. Popescu-Sireteanu, I., Limbă şi istorie românească, III, Timişoara, Augusta, 2003.