Muntenii*
Pentru tiparÎnfricoşătoarele contururi ale kremlinului1 montan, asemeni unor sprâncene brusc arcate ale creştinilor de rit vechi la întâlnirea lor cu Kucium2, scânteietoare unghiuri cu ochi de gheaţă, cu privirile aruncate în sus, şi opacul argint al râurilor înveşmântate în pânzeturi verzi, precum nişte albe fecioare ale culmilor, râzând şi sporovăind, ce şi-au pus cununi verzi, cântând şi culegând de pe jos ramurile frânte, iar cascada – ca o salbă de perle pe mândrul gât al miresei, plin de o răpitoare presimţire a fericirii pe care i-o insuflă apusul-oştean din orăşelul Uman cu sabie strălucitoare, pornit la luptă la chemarea atamanului Ostraniţa3; apoi azuriile bolţi cereşti şi două tinere boieroaice albastre ce râd şi se şoptesc înde ele, şi falnicele culmi, precum seminţia rusească în zilele Grünvaldului4, şi o piatră albă cu trăsături drepte, ornată de un fulger, căzând de pretutindeni din unul şi acelaşi punct, şi stăpânirea cneazului Moscovei la Novgorod, Pskov, în Lituania şi Polonia, – toate se îmbulzeau în faţa lui, purtându-i puterea vie pe apele puternice ale râurilor repezi, închinându-i-se sau bătând mătănii adânci şi prosternându-i-se la picioare.
Văi întunecoase, precum bătrânii în hainele lungi ale legământului marin, pătrundeau cu amurgul în această lume alb-verde a culmilor montane.
Şi icoane adumbrite de timp tăinuindu-se prin intrândurile minereului calcaros.
Un nor ardea, precum cămaşa roşie a unui mojic. Cu o mână el seamănă – boabele fiind razele, iar cu cealaltă mână ţine coşuleţul din scoarţă de tei plin cu grăunţe solare. Ca chipul livid al celui ce a aflat de moartea soţiei sale sunt şerpii de zăpadă ai versantelor mărginaşe ale celorlaţi munţi, iar deasupra lor înflăcărarea asfinţitului e aidoma chipului rumen al unei matroane ce se grăbeşte a trece dincolo de Muntele pleşuv, ca să ajungă în duminica mare la Kiev.
Întunecaţi stejari creţoşi acoperă culmile.
Şi, de cealaltă parte, pe unde vin mongolii, deasupra prăpastiei stătea o casă strâns lipită de piatra muntelui. Acolo, prin câmpia din Kosovo5, cobora încoifat un stei zdrobit în trei părţi.
Pe o stâncă înaltă se aşeza vulturul, precum rusul pe tronul Bizanţului6, precum însăşi Dreptatea.
Iar în mijlocul defileului trăsături drepte înălţau o piatră puternică, aidoma oştenilor pe câmpul de luptă de la Kulikovo.
Astfel, precum frânturi din viaţa ruşilor se îmbulzeau şi se îngrămădeau părţi din întunecata lume montană, şi peste toate astea rătăceau luminoasele priviri ale ochilor. Se apropia seara, amurgind şi coborând peste pământ.
Ca nişte suflete aspre ce s-au amistuit în flăcări din cauza sunetului strămutat, se înălţau pietrele. Aici, cândva, au trăit ruşi.
Pe marginea prăpastiei stătea o fată şi cânta.
În mâini avea un mănunchi de iarbă şi flori, iar în ochi îi strălucea şi se legăna o îndepărtată mare albastră.
Precum se lipeşte cugetul răzbunătorului pe înceţoşatul haos al lumii, aşa se lipea şi casa de munte; din hornul ei ieşea fum şi din prag îi coborî un bărbat.
La spate avea coarne de cerb, iar pe veşminte, pe coapse – pete proaspete de sânge.
– Leghini?
– El să fie?
Zburând în jos ca o eternă săgeată învârtejită, o cascadă puternică îi acoperise cuvintele.
Însă bărbatul strigă cu o nouă patimă: „Te iubesc, prietena mea!” şi prinse a tremura.
Melancolice, întortocheate, monotonele sunete ale valurilor repezi întrerupseră vocea şi răspunsul lui, o pasăre îi trecu pe deasupra, ţipând pătrunzător.
Însă el strigă cu o nouă putere:
– Te iubesc!
O bătrână ce stătea la intrarea în casă îşi duse mâinile la ochi, spunând: „Au vulturul ne goneşte hulubiţele?”.
Însă sora izbucni în râs, zicând: „Nu, el e porumbel, iar dânsa – vulturoaică”.
Însă ea o privi în tăcere.
Iar el, cântând, prinse-a se-ndepărta.
Nani, nani, puişor,
Şuieră gloanţele-n zbor.
Şi întunericul îi învălui. Oftând din cine ştie ce motiv, el porni spre casă pe o cărare cunoscută.
Dânsei i se părea că ar zări un bătrân dalb ca luna cu ochi de stele, iar în faţa lor, asemeni unui datornic înrăit, stă un urs negru, aşteptând ca bătrânul să-i dea o fărâmă de pâine.
Apoi se văzu pe sine mamă, cu un chip falnic, blândă, ce ţine în mână pruncuţul, spre care venea să i se închine magii.
În negura lăptoasă nu-ţi puteai vedea barem mâna întinsă.
Şi deodată cineva se aplecă peste ea, sărutând-o fierbinte pe obraz.
– Să-ţi fie ruşine! strigă ea, ridicând mâna, însă deja nimeni nu mai era în preajmă şi doar tăcerea întunericului o învăluia.
Doar că cineva izbucni în hohot de râs răutăcios şi răzbunător.
Mai şuieră cea din urmă mierlă, albastră, cu creştetul cenuşiu.
În ape, stau joardele nopţii.
Deja cineva strigă din casă „au-u!”.
Cerbul ucis stă întins la prag şi, uitându-se la el, Artiom rânjeşte răutăcios, cu braţele împlântate în sânge şi carne proaspătă.
Însă ea doar îl privi în tăcere, retrăgându-se în odaia sa.
Curând, focul ce lumina geamurile se stinse şi, urcând din defileu, claritatea nopţii dezvălui munţii. Ca un păr tuns scurt, pe varul peretelui alb se profilă brusc streaşina de trestie a acoperişului.
Privind-o întrebător, tatăl spuse:
– Dar el, auzi tu, a adus trei pui de vultur; vrea să-i dreseze, pentru ca ei să-l urce, în zbor, la cer.
– Bietul copil, se va zdrobi.
– Se va zdrobi, zici?
Şi noaptea sudului îi transformă pe ei, somnolenţii, în cadavre.
Însă numai unul dintre dânşii era bântuit de duhul cel rău sau de vise, precum un nor al timpului, în urma căruia licăreşte raza unei fericiri întinate şi toride, acolo, unde veşmintele sunt împăturite, unde se scăldau tinereţile, împroşcându-se cu stropii undelor răcoroase.
Iar noua dimineaţă găsi apa montană alergând, alb-verzuie, ca şi mai înainte, păsările – cântând, în timp ce dincolo de pârâu tânăra trecea cu arma la umăr.
Privind cu negrabă în jur, pentru a se convinge că nu o vede nimeni, îşi scoase cămaşa, fiind mai minunată ca oricând altă dată. Ţinea braţul ridicat şi doar capul îi mai era acoperit. Apoi, încrezătoare, lăsă tot ce mai avea pe ea, intrând în apă şi înotând. Dar îndată răsună un fluierat vesel: cu arma în mână, el mergea pe o potecă montană, fluierând vesel şi privind în jos.
Corpul îi albea ca ceaţa dimineţii devremi şi ea ridică spre el ochii mânioşi, strigându-i din apă:
– Pleacă, nesuferitule! Însă zbura un răpitor bocind în urma împuşcăturii şi un uliu întunecat cu clonţul însângerat căzu la picioarele ei, împlântându-şi ghearele în nisip.
El însă, fluierând nepăsător, plecă la vânătoare.
Iar când se întorcea, ducând un ţap de munte, o vâzu înveşmântată sobru, cu un stilet prins de cingătoarea îngustă, ornată cu piele neagră. O privi zâmbind.
Însă ea se întoarse, încruntându-se şiret.
Şi, parcă chemătoare, se îndreptă spre crâng. Şi el, timid, o urmă.
Privea tăcut pe sub sprâncene, mergând mai departe, de parcă îndemna, şi iată, ajungând în poiana verde, prinse a strânge vreascuri.
Ceafa ei blondă se tot apleca şi se ridica deasupra ierbii.
Din vreme în vreme, îşi oprea ochii larg deschişi asupra lui.
El se apropie, luând-o de umeri.
Şi atunci, cu un strigăt surd „haida cuţitul” ea scoase din teacă stiletul; el se răsuci şi, lunecându-i pe umăr, lama îi zgârie pieptul.
Însă dânsul zâmbi cu dispreţ, strângând-o la piept şi acoperind-o cu sărutări.
Iar păsările se zburătăciră speriate, privind la confruntarea celor două corpuri.
Şi iată că, tăindu-se din neatenţie la mână, ea sângeră, pe când el o îmbrăţişa tot mai fierbinte, rostind ceva nedesluşit. Apoi, acoperindu-şi faţa cu palmele, dânsa izbucni în plâns.
Tuşind scurt, el îşi lăsă braţele la spate, rămânând sprijinit în ele.
Ea scoase pieptenele şi, trecându-şi-l prin plete, privea la el. Tânărul îi zâmbi trist.
Însă iar se lăsă întunericul, ca din senin năvălind norii şi vântul, aceşti locuitori ai crestelor montane. Umbrele lor albe au dispărut în beznă ca peştele în apă.
– Dă-mi mâna! strigă ea.
El i-o întinse.
– Să ne aşezăm! mai strigă fata.
Se aşezară.
Şi ea îi şopti la ureche:
– Arată-mi cum se iubeşte. Eu încă nu ştiu.
El tăcea.
– Te superi? întrebă dânsa cu vocea ce-i devenise mai duioasă.
– Spune-mi, surâse el, ce trebuie să fac?
– Ascultă, spuse ea tremurând, te rog să mă ierţi. Am fost nedreaptă cu tine. Apoi, dintr-o dată şopti:
– Te iubesc, acoperindu-i chipul cu sărutări. Apleacă-te peste mine, alintă-mă, apleacă-te ca cerul peste ţărână.
– Ce-i cu tine? întrebă el îngrozit şi încântat totodată.
Înfierbântat şi tăcut, se aplecă peste ea, atingându-i buzele.
– Ah! mai exclamă dânsa deja în neştire.
Însă brusc se arătă soarele, luminându-i picioarele de fecioară, şi ea deschise ochii: Artiom stătea asupra ei mort şi rece.
1912, 1913
Note
1 Kremlin – zidurile de apărare în vechile oraşe ruseşti.
2 Kucium – han al Hanatului Siberian care s-a împotrivit invaziei ruseşti până în anul 1598.
3 Iakov Ostraniţa – unul din conducătorii răzmeriţei contra dominaţiei poloneze (1638).
4 Este vorba de lupta ce s-a dat în preajma acestei localităţi (1410) între armatele polone, lituanene, ruse şi cele ale Ordinului Teutonic.
5 Kosovo – ca şi, ceva mai jos, Kulikovo, aminteşte de luptele pierdute sau victorioase ale popoarelor slave.
6 Dovadă a slavofilismului exacerbat prin care a trecut V. Hlebnikov în tinereţe.
Fratele
Kolea era un băiat frumos. Avea sprâncenele negre şi subţiri, dar care uneori păreau enorme, alteori obişnuite, ochi albaştri bătând spre verde, gura legată într-un zâmbet şiret şi o feţişoară veselă şi plăpândă, de care se atinsese respiraţia sănătăţii.
A crescut într-o familie iubitoare, ca răspuns la ciudăţeniile şi poznele sale necunoscând alte vorbe, decât „copilul meu, de ce te nelinişteşti?”.
În ochii săi mari se confruntau deopotrivă o nuanţă albastră-pal şi o alta verzuie, de parcă pe apa lacului ar fi plutit o frunză de lotus.
El avea şapte viori şi încă un Stradivari. Dar, se pare, băiatul era puţin cam obosit de abundenţa atâtor lăute. „Eşti cam slăbuţ”, îi spuneau vârstnicii, râzând. Era foarte mic de statură, firav şi delicat. Cei apropiaţi îl numeau sfinx, promiţându-i o neaşteptată turnură a dispoziţiei.
Odată, pe când Kolea trecea pe acel segment al ţărmului mării, deja dispărut sub bătaia talazurilor unei furtuni, unul dintre marinarii cu simţ de observaţie spuse îngândurat: „Greierele şi furnica” (cel de-al doilea eram eu); într-adevăr, Kolea era harnic ca o furnică.
La Odesa, pentru că cele povestite se întâmplau chiar în Odesa, mulţi locuitori treceau cu traiul pe ţărmul mării, oploşindu-se în magherniţe zurlii, pe care le presărau de-a lungul potecilor, de sărbători servind trecătorii cu ceai scump şi cântece ieftine.
Dânşii găseau drept fermecătoare o atare viaţă de semi-pescari. Copii cu mânuţe molcuţe şi neîndemânatice ridică undiţa încâlcită prin alge. Alţii, obosind de lecţii la şcoală, văd esenţa existenţei în vânarea racilor nu prea mari, ce alunecă puzderie prin apă. Valurile par o turmă sensibilizată de corpurile înotătorilor. Prin grădina luxuriantă se plimbă evreicele, răspândind în jur privirile arzătoare şi galeşe ale rasei lor. Pupilele negre şi albul ochilor le sunt uimitoare, şi au dreptate că se mândresc cu ele.
Arta e un bici necruţător: destramă familii, sfâşie destine şi suflete. Spintecătura răzmeriţei desparte un suflet de altul şi imobilizează trupul la zidul turnului, unde pajurile gloriei rup cu clonţurile din omul ce fusese viu odată.
Când de pe crestele morilor de vânt se desprinde acoperişul şi se frâng, trosnind, aripile, arborii se îndoaie adânc şi crengile şuieră de încordare, iar oile ce tremură sperios stau pe loc şi, behăind jalnic, cheamă pe cineva care să le deschidă poarta.
De altfel, bineînţeles că aceasta nu e decât o imagine cam afectată în spiritul ei sumbru.
1912, 1913
Vânătorul Usa-Gali
Usa-Gali dresa şoimi, vâna cu ei, iar uneori se mai deda şi jafurilor. Dacă era oblicit, întreba spăsit: „Dar parcă nu e voie? Credeam că se poate!”. Zăpsind prepeliţa adormită undeva în câmp, Usa-Gali se târăşte neauzit spre ea, apăsându-i coada la pământ; pasărea se trezeşte în captivitate. Vulturul stă culcuşit într-un vârf de căpiţă de fân. Gali se furişează spre căpiţa peste care întinsese de cu vreme funia lungă cu un laţ la capăt. Vulturul priveşte atent inelul din păr de cal. Suspicios de-a binelea, se ridică în picioare, gata să-şi ia zborul, însă în clipa următoare deja atârnă spânzurat în laţ, bătând din aripile negre şi ţipând. Usa-Gali se repede de după căpiţă, trăgând cu funia de bietul cneaz al văzduhului, prizonierul său având gheare de criţă: în acuprindere, aripile îi ating doi stânjeni. Mândru, vânătorul o ia prin stepă. Îndelungă vreme, vulturul va trăi captiv în cuşcă, împărţind hrana cu dulăii.
Odată, în timpul unei urmăriri, îl împresură o ceată de călăreţi. Geaba încerca Gali să răzbată cu trăpaşul său prin mijlocul raziei. Şi ce credeţi că face? Întoarnă calul, dându-i pinteni spre unul dintre călăreţi. Nehotărât, cela îşi pune calul în curmeziş. Gârbaciul lui Gali şuieră repezit şi, asurzit de groaznica lovitură în frunte, bravul cal cade în genunchi. Usa-Gali scăpase. A fost o lovitură aprigă, ce dădu trăpaşul în leşin. În acele împrejurimi de stepă, multă vreme s-a vorbit de chinga plesnită pe calul ameţit şi de călăreţul prins sub el.
Pe atunci, cărăuşii călătoreau în convoaie mari, protejându-şi carele de la intemperii cu acoperăminte de pâslă. Bivolii trag, rumegând şi mişcându-şi mereu buzele negre şi umede, fluturând din cap şi cozi, spre a se apăra de tăuni. Se găseau şi dintre cei dornici de a se furişa spre cărăuşi, smulgând din goana calului pâsla coviltirelor, prinzând-o sub genunchi şi pierzându-şi urmele în largul stepei. Drept capcană, cărăuşii au prins a-şi lega pâsla cu frânghii foarte lungi. Într-o astfel de prădăciune se aventură şi Usa-Gali. Dar, de cum s-a sfârşit depănarea frânghiei, brusc, o lovitură puternică îl aruncă la pământ şi el îşi frânse un braţ. Apropiindu-se în grabă, cărăuşii şi-au vărsat din plin necazurile, ciomăgindu-l cu de-amănuntul. „Ţi-ajunge?”, îl întrebau căruţaşii. „Ajunge, taicuţu’, ajunge!”, răspundea el cu glas stins. O atare plăcere l-a costat câteva coaste rupte. El ştia a mânui virtuos gârbaciul, această rudă apropiată a ghioagei nordice; adică, în stilul kirghizilor, folosindu-l şi la goana de lupi. Mai insistenţi decât copoii, şoimii de vânătoare urmăresc prin stepă lupul, ducându-l până la turbare şi o adâncă stare de apatie.
Trăpaşul ascultător sporeşte pasul şi Gali, aplecându-se din şa, îi dă cu gârbaciul lovitura de garţie fiarei extenuate, prinse într-o confruntare inegală. Bieţii lupi singuratici!
Odată, a fost surprins în timp ce alerga cu o mare bucată de pâslă după un întreg cârd de dropii.
– Ce faci tu, Usa-Gali?
– Mi-au cam îngheţat aripile şi, iată, încet-încet, le vând, răspunse apatic. Era pe timp de polei.
Cam acesta e Usa-Gali. Calul alb paşte în preajma locului de mas. Un stol de guguştiuci se lasă în voia vântului. Penetul lebedelor străluci în albăstrimea cerului, ca o margine a altei lumi. Spurcacii – neam de dropii mai mici – pasc pe panta unei dune de nisip. Dintr-o dată, guguştiucii ce stăteau în iarbă se zburătăcesc, înălţându-se la cer. Depănare de povestiri, murmur de discuţie. Vreme de seară.
Între timp, gâştele care au despicat cerul în două se întind într-un şir subţire. Iar stolul cel mare se pierde undeva departe, asemeni unui zmeu în vânt, legat de acest fir subţire care poate că îi înlesneşte zborul. Chemându-se înde ele, gâştele îşi schimbă aranjamentul, precum o sumbră Cale Lactee.
De la o vreme, vântul s-a înteţit şi cuiburile păsărilor se clatină asemeni unor mănuşi călduroase aninate prin răchiţi. Negru, cu frumoasa-i ceafă argintie, eretele străfulgeră pe-alături. Ca semn bun, corbii şi coţofenele sunt prilej de bucurie.
– Aţi auzit? Se vorbeşte despre o turcoaică nevolnicită. Ieşea în câmp şi, culcându-se, îşi lipea urechea de pământ, iar când era întrebată ce face, răspundea: „Ascult liturghia din ceruri. Cât e de frumos!”.
Ruşii stau în cercul lor. Ceva mai la o parte, Usa-Gali îmbucă te miri ce. El a fost o mândră fiară de stepă. Urusul1 a construit corăbii, urusul a croit drumuri, dar fără a observa şi altfel de viaţă, cea de stepă. Urus necredincios, urus-ghiaur.
Dacă aţi fost vreodată atenţi la glasul gâştelor, nu puteaţi să nu desluşiţi în el acel: „Ave! Cei care vor muri te salută!”2.
1913
Note
1 Etnonimul „rus”, uşor deformat în rostirea băştinaşilor (kirghizilor).
2 Preluarea formulei de salut a gladiatorilor la începutul luptei.
Stânca din viitor
Oamenii stau sau umblă, ascunşi în petele razelor oarbe de luminoşii nori ai tăcerii radiaţiei, liniştii radioactive.
Unii din ei stau sus, aerieni, în fotolii imponderabile. Uneori se dedau picturii, mâzgălind ceva cu pensula. Societatea altora din ei cară rotunde duşumele şi mese de sticlă.
Alţii păşesc prin văzduh, sprijinindu-se în toiag sau, pe schiurile timpului, aleargă prin zăpada aeriană, pe poleiul norilor; traiectul mersului prin văzduh, marele drum destinat gloatelor de pietoni cereşti trece pe deasupra axei turnurilor joase pentru îmbobinarea fulgerelor. Pe pista lipsei de greutate oamenii umblă ca pe un pod invizibil. De ambele părţi se deschide prăpastia căderii; o neagră linie de pământ indică traseul.
Asemeni unui şarpe ce înoată pe mare, ţinându-şi capul sus, deasupra apei, prin văzduh pluteşte pieptiş o clădire ce aduce a litera L răsturnată. Zburătorul şarpe al clădirii. Ea creşte precum muntele de gheaţă în marea nordului.
Stând cu un colţ în aer, înveşmântată în vânt, dreapta sâncă de sticlă de pe abrupta uliţă a cocioabelor întruchipează lebăda acestor vremuri.
În pridvoarele clădirilor stau oamenii – aceşti zei ai gândului liniştit.
– Cea de a doua mare astăzi este fără nori.
– Aşa e! A doua mare de deasupra noastră este marele magistru şi trebuie să ridicăm mâna, arătând spre el. Dânsul a stins pojarul statelor, numai de el a fost prins braţul pompei, maţul ei, ceea ce era foarte greu de făcut în timp util. Acesta a fost marele merit al celei de-a doua mări! În semn de recunoştinţă, pe unul din nori este imprimat un chip de om, ca o ilustrată expediată unui bun cunoscut.
– Lupta insulelor cu uscatul şi cu marea săracă s-a încheiat. De cum o vedem peste creştetele noastre, marea ne face egali înde noi. Însă nu am fost suficient de ageri. Nisipul prostiei ne-a acoperit cu dunele sale.
– Chiar acum eu fumez un gând extraordinar de-o aromă fermecătoare. Beatitudinea ei mi-a învăluit mintea, ca un cearşaf.
– Exact, noi nu trebuie să uităm de datoria morală pe care o are omul faţă de cetăţenii care-i populează corpul. Acest complicat astru de oase.
Guvernul respectivilor cetăţeni, conştiinţa umană nu trebuie să uite că fericirea omului este un sac plin cu firicelele de nisip ale supuşilor săi. Să reţinem că orice firicel de păr omenesc e un zgârie-nori, prin geamurile căruia privesc la soare mii de Alexandre şi Marii. Să coborâm pilonii lumii noastre în trecut.
Iată de ce, uneori, când pur şi simplu îţi scoţi cămaşa sau te scalzi primăvara în vreun râuleţ, încerci o fericire mai intensă decât dacă ai fi devenit cel mai renumit om de pe planetă. Să te dezbraci, să te întinzi întru desfătare pe nisipul plajei marine, să-ţi reîntorci soarele fugar, – înseamnă să faci zi din noaptea artificială a statului tău; să acordezi strunele statului, acestei mari cutii cu sârme sonore, cu sunetele armoniilor solare.
În raport cu cetăţenii corpului tău, nu trebuie să fii un Arakceev1. Nu vă temeţi să staţi goi în marea soarelui. Să dezgolim trupurile şi oraşele noastre. Şi să le dăm platoşe de sticlă care să le apere de săgeţile gerului.
– Aveţi la voi chibriturile tainului?
– Hai să ne frământăm fumând.
– Fum dulce? Marca „Gzi-Gzi”?
– Da, ele sunt de...
– Fum dulce? Marca „Gzi-Gzi”?
– Da, ele sunt de origine îndepărtată, de pe continentul A2.
E un excelent fum comestibil, încântătoare pete albastre de cer, o steluţă liniştită, antrenată într-o dispută singulară cu ziua senină.
Minunate corpuri eliberate din temniţele veşmintelor. În ele, zorii albaştri se înfruntă cu cei lactei.
De altfel, soluţia ecuaţiei umane a fost găsită doar atunci când s-a înţeles că ea vălurează ca o ameţeală uşoară lângă tulpina universului. Să asculţi foşnetul stufărişului; în alcătuinţa crabului de mare ce aleargă într-o rână cu cleştele ridicate, fără a uita regulamentul militar, să recunoşti ochii şi sufletul cunoscutului tău, – de multe ori atare lucruri îţi provoacă o fericire mai mare decât cea pe care ţi-ar da-o gloria şi renumele de, spre exemplu, comandant de oşti. Fericirea oamenilor este sunetul secund care vălură, răsucindu-se lângă sunetul fundamental al universului. El e o lună plăpândă ca satelit al Pământului ce se roteşte în jurul Soarelui, ochilor bovinei sau gingaşului pisoiaş ce se scarpină după ureche, precum şi în jurul podbalului primăvăratic şi plescăitului valurilor mării.
Anume aici sunt sunetele fundamentale ale fericirii, înţelepţii ei părinţi, vibratorul bastonaş de fier de mai înainte de familia sunetelor. Mai simplu vorbind, e axa rotirii.
Iată de ce, despărţiţi de natură, întotdeauna copiii oraşelor sunt nefericiţi, pe când celor din sate natura le este cunoscută şi indispensabilă, precum propria umbră.
Pentru că a deposedat înţeleapta obşte a fiarelor şi plantelor de suprafaţa globului pământesc, omul a ajuns un însingurat; în liniştea pustie, el nu are cu cine se juca de-a leapşa sau de-a mijatca; în jur nu-i decât întunericul nefiinţei, lipsind jocul şi tovarăşii de joacă. Cu cine s-ar zbengui? Pretutindeni e pustiul „nu”. Izgonite din trupuri, sufletele fiarelor s-au repezit spre om, populându-i cu legile lor zidurile.
În inimă i-au clădit oraşele fiarelor.
Se părea că omul se va înăbuşi în carbonul sinelui său.
A avut însă noroc de tiparniţă, căreia pentru calcul îi lipseau multe cifre, 2, 3; iar fără aceste cifre minunata problemă nu a putut fi alcătuită3. Le-au luat cu ele în mormânt fiarele ce dispăreau, drept numerele codului personal al speciei lor.
Părţi întregi din calculul fericirii dispăreau, precum nişte file smulse dintr-un manuscris. Ameninţa noaptea totală.
Dar se săvârşi o minune: în sfânta humă cenuşie ce acoperea în straturi pământul, minţile cutezătoare treziră sufletul adormit al pâinii şi cărnii. Pământul a devenit comestibil, orice văioagă e o masă de amiază. Animalelor şi plantelor le-a fost redat dreptul la viaţă: un dar de nepreţuit.
Şi noi suntem din nou fericiţi: iată leul ce doarme cu capul pe genunchii mei şi deja eu îmi fumez prânzul aerian.
1921-1922
Note
1 Ministru pe timpul ţarului Aleksandr I. Numele lui Arakceev devenise sinonim despotismului.
2 Asia.
3 Hlebnikov se referă la propria sa „lege fundamentală a timpului”.
Ramura de salcie
Duminica floriilor – condeiele scriitorului
Acum scriu cu o ramură de salcie uscată, pe care ghemuleţele argintii par nişte iepuraşi pufoşi ce au ieşit să privească primăvara, asaltându-i de jur-împrejur întunecata nuieluşă uscată.
Articolele precedente le-am scris cu un ac aspru din coama mistreţului, ac pierdut pe undeva.
Lui i-a urmat condeiul ghimpelui de mărăcine din Jeleznovodsk. Ce înseamnă asta?
Prezentul articol, scris cu ramul de salcie, e de o cu totul altă viziune în nemărginire, în „ne-numit”, conform altui mod de a vedea.
Nu pot şti ce consonanţă alcătuiesc dimpreună aceste trei condeie ale scriitorului.
Între timp s-au tot scurs fluvii întregi de evenimente.
Despre ţara mistreţului aflai veşti înspăimântătoare.
Auzii că, zdrobit de adversarul său, Kuciuk-han1 a scăpat cu fuga în munţi, văzând cu ochii moartea zăpezilor, chiar murind dimpreună cu rămăşiţele oştilor, în timpul unei viforniţe pe piscurile Iranului.
Oştenii porniră să urce în munţi şi, după ce decapitară trupul îngheţat al căpeteniei, înfigându-i ritualic capul într-un vârf de suliţă, reveniră în văi, unde primiră drept răsplată din partea şahului 10 000 de galbeni.
Când destinele se revarsă peste malurile lor fireşti, de cele mai multe ori semnul definitivei interziceri vine din partea naturii!
El2, cel ce incendiase palatul, spre a-şi arde de viu în somn inamicul, dorindu-i anume moartea prin foc, o execuţie prin vâlvătăi, avea să piară din cauza unei desăvârşite lipse a focului, – de suflul viforului. La finalul vieţii zăpada îi puse punctul unui fulg. În mintea sa persista imaginea izbei ocrotite cu bani şi ostaşi mulţi. Ceea ce nu reuşi să facă în viaţă, avea să facă după moarte, când pentru capul său bravii oşteni primiră bani buni. În anul 21, ajungând în această ţară, auzii spunându-se: „Au venit ruşii care au adus cu ei gerul şi zăpada”.
Iar Kuciuk-han se baza pe India şi alte tărâmuri sudice.
Însă cel mai puternic astru ce apăru pe cerul evenimentelor în această perioadă a fost să fie „credinţa în 4 dimensiuni” – sculptură modelată din caşcavalul lui Miturici3.
30 aprilie 1922
Note
1, 2 Aga Mirza (1880-1921), conducătorul partizanilor iranieni care luptau contra şahului.
3 P. B. Miturici (1887-1956), artist plastic, cumnatul lui V. Hlebnikov.
Traducere şi note
de Leo BUTNARU