Clipe de graţie cu Grigore Vieru
Pentru tiparIstoria (ca să nu zic Odiseea) relaţiilor mele cu Grigore Vieru începe de la redacţia gazetei raionale Leninistul din Lipcani, unde am fost angajat după terminarea şcolii de cultură generală spre a-mi face un stagiu de lucru, necesar pentru admiterea la Universitate. Vieru devenise, încă din 1957 – anul apariţiei plachetei de debut Alarma, un poet ce anunţa un fenomen şi îngrijea „poşta” redacţiei Nistru, la care trimiteam şi eu versuri „coşbuciene” cu un rând scurt. Mai respiram, cu evidentă mândrie, aerul prezenţei poetului la aceeaşi redacţie prin 1955-1956. Într-o bună zi am fost, în chip surprinzător, uns la inimă de o laudă a celor două corectoare, una dintre care era Eufrosinia Rusnac, soţia cunoscutului medic şi literat Victor Rusnac şi mama cercetătorului Eugen Rusnac: „Ca să vezi ce disciplinat eşti mata, tovarăşe Cimpoi. Stai până ce se tipăreşte gazeta. Da Grigore Vieru stătea cât stătea ş-apoi se ducea la fete, la internat...”.
Ţin minte de-atunci multe poezii de ale lui Vieru, pe care le declamam pe la olimpiade şi serbări şcolare, împreună cu Luceafărul lui Eminescu: „Într-o zi pe sus hultanul / Îl făcea pe-aeroplanul. / Puii lângă-a lor coteţ tihnit / I-au strigat în hor: „Nu te fă că n-ai motor!” / Ş-au fugit...”.
* * *
Încetul cu încetul relaţiile noastre s-au transformat într-o adevărată prietenie literară: cu discuţii, telefoane, confidenţialităţi, întâlniri cu cititorii, participări la diferite manifestări aici şi în ţară, mese luate cu prietenii, mici supărări conjuncturale...
Neuitate au rămas toate, cele de graţie (să le zic aşa) fiind cele mai frumoase şi înălţătoare.
* * *
Multă lume cunoaşte acum dosarul plachetei sale Trei iezi, în care figura un poem, Curcubeul, reclamat printr-o evidentă „turnătorie” că ar conţine o aluzie la tricolorul românesc, căci cei trei „ştrengari” furase de pe cer tocmai albastrul, galbenul şi roşul. A urmat acuza de naţionalism şi scoaterea poeziei din carte. Mai păstrez şi acum un exemplar din care textul este eliminat, iar titlul din sumar este acoperit cu tuş.
Într-o bună zi mă sună ca să mă prezint la gară, în momentul sosirii trenului Moscova – Sofia (via Bucureşti). Urcăm în vagon şi în faţă, chiar lângă uşă, apare Zaharia Stancu, chipul căruia proiecta un aer distins de boierie (am aflat cu mult mai târziu că era supranumit „boierul”), amestecat cu blajinătate creştină. Poetul nostru i-a întins un exemplar cu o dedicaţie făcută de acasă, cerându-i scuze maestrului pentru buchiile chirilice. Stancu a trecut uşor cu mâna peste denumirea cărţii şi a zis liniştit, dar încurajator: „Nu-i nimic, o să treacă...”.
Şi a trecut. Întotdeauna când au început frământările în jurul limbii române şi grafiei şi când au răsunat şi frumoasele cântece pe versurile lui Grigore Vieru Floare-micşunea..., Bucură-te, scris latin, Frumoasă-i limba noastră mi-am amintit de consolatoarea spusă a lui Zaharia Stancu: „O să treacă...”.
O altă clipă de graţie mi-a prilejuit-o întâlnirea cu Nichita Stănescu, pe care o datorez tot lui Grigore Vieru.
În dimineaţa zilei de 30 septembrie 1976 am fost sunat de el ca să vin de urgenţă la un mic dejun. Poetul nu a deconspirat la telefon motivul întâlnirii.
Când mi s-a deschis uşa apartamentului de pe strada Marx (acum Miron Costin, în preajma „Grădinii Moldovei”), l-am văzut în toată statura lui voinică şi legendară pe Nichita Stănescu, „tânăr zeu” al poeziei româneşti venerat de mine, ca şi de toată lumea literară basarabeană. După ce au fost făcute prezentările de rigoare (la masă mai erau aşa-zisele „Zile ale literaturii sovietice în Moldova”) şi află că sunt critic literar, „tânărul zeu” m-a şi atacat, franc, cu prima întrebare: „Ce crezi, bătrâne, despre poezia românească”. Surprins şi derutat şi de întrebare şi de aerul autoritar al celui care era identificat cu Poezia, am răspuns precipitat: „Am impresia că se cam filologizează”. Nichita Stănescu mi-a dat dreptate, deşi el însuşi mergea, dar cu superioritatea ce i-o dădea harul său combinativo-ludic deosebit, pe aceeaşi albie „filologică”.
Am discutat până la Uniunea Scriitorilor, unde Nichita Stănescu fu înconjurat de toţi colegii mei. Mi-am notat scurtul meu dialog şi l-am publicat mai târziu în cartea mea de dialoguri Spre un nou Eminescu.
Graţie lui Vieru am avut parte şi eu de o clipă de graţie (iată că „filologizez” şi eu!): o întâlnire, greu de imaginat ca posibilă atunci, în perioada totalitarismului, cu un mare poet român (într-o anumită fază, la gara din Chişinău, uşile vagoanelor trenului Moscova – Bucureşti se închideau ca nimeni să nu poată ieşi pe peron şi nimeni să nu urce pentru o eventuală întâlnire) şi un prim moment de sincronizare vie cu procesul literar general-românesc.
Sper ca aceste clipe de graţie să-i sporească bucuria împlinirii celor 70 de ani de viaţă şi de dăruire deplină poeziei româneşti şi cauzei noastre naţionale.