Inerenţa frazeologismelor în limbajul artistic
Pentru tiparLimbajul artistic este cel mai flexibil dintre toate limbajele. El renunţă la normele lingvistice, sfidează, prin extravaganţe şi structuri surprinzătoare, banalitatea din limbă, adună şi selectează latenţele genuine ale limbii.
Cu alte cuvinte, limbajul artistic valorifică potenţele denotative ale limbii, sporeşte numărul de conotaţii, asigurând crearea unor imagini şi simboluri de o relevanţă peremptorie, sau, în definirea lui Ion Coteanu, „este artistic limbajul în care semnul verbal se transformă în mod constant în simbol prin valorificarea conotaţiilor” [1].
Limbajul artistic ţine, fireşte, de spaţiul operei literare şi este explorat intens, dar şi îmbogăţit de autorii de literatură.
Spre deosebire de alte limbaje, cu structurile lor coercitive, limbajul artistic este deschis către orice schimbare şi manifestare a limbii, către numeroasele şi variatele configuraţii ale graiului viu, natural.
„În stilul ştiinţific sau în stilurile neartistice în general, limba apare, în primul rând, ca mijloc de comunicare, pe când pentru limbajul artistic ea este şi un instrument de realizare a artei” [2].
Aşadar, limbajul artistic este, întâi de toate, excedarea prin limbă a stilurilor individuale şi a diverselor entităţi lingvistice comune, care, în ansamblu, formează un suport stilistic durabil – creaţia literară.
Ca o completare a celor spuse, Ileana Oancea vine cu precizarea că „stilul beletristic este un stil al limbii, ceea ce implică studierea lui ca strat intermediar între limba comună şi convenţiile stilistice ale genului, pe de o parte, şi ale stilului individual, pe de altă parte…” [3].
Astfel, expresivitatea unei opere de artă se datorează atât priceperii artistului de a angrena resursele limbii în imagini şi construcţii insolite, cât şi talentului acestuia de a selecta şi a remania structurile şi distorsiunile deja existente în limbă.
Prin urmare, creaţia literară, după cum observă Gh. Bulgăr, e şi o „vastă sinteză a resurselor expresive ale limbii naţionale, căci în nici un alt domeniu al scrisului nu se pot interfera cuvinte, construcţii, tipare stilistice de natură aşa de diferită: arhaisme, elemente populare, regionale chiar, termeni tehnici, formule mereu modernizate ale originalităţii şi invenţiei stilistice, necesare în literatură” [4].
Creaţia literară nu este, în definitiv, doar rodul unui subiect vorbitor, al individualităţii creatoare, ci conţine şi disoluţia generalului în particular, acumulând astfel un surplus de expresivitate. Fireşte, autorii operelor de artă sunt cei care intuiesc dinamica, forţa interioară a cuvintelor şi construiesc cu ele idei şi imagini de o rară savoare şi eleganţă.
Scriitorii dintotdeauna au valorificat capricioasele latenţe ale limbii, relevându-le frumuseţea şi „inteligenţa” interioară, au dat farmec şi vervă secvenţelor opace, anemice ale limbii. Acest efort de creaţie înnobilează limba, renovând-o şi îmbogăţind-o. O idee similară impune şi aserţiunea următoare: „Fără scriitorii care menţin, din necesităţi expresive, în circulaţie, cu adaos de semnificaţii noi, sugestive, sute de termeni vechi, populari, termeni familiari, locuţiuni şi expresii, limba curentă ar fi poate pe jumătate atât de bogată faţă de cum este” [5].
O sursă de expresivitate cu un potenţial stilistic enorm este limba vorbită, limbajul popular, cu toate articulaţiile lui primare. Limba vorbită oferă artistului nu numai un material brut, ci şi o serie de combinaţii ale elementelor lingvistice cu valori stilistice inegalabile, reflectează Ladislau Galdi. Mai ales expresia dictată de o anumită emoţie e bogată în astfel de valori stilistice, deoarece emoţia îi impune vorbitorului evitarea clişeelor banale, adică – după teoria lui Roland Barthes – îl îndepărtează de „gradul zero” al vorbirii [6].
Fără îndoială, elementul afectivităţii este procesorul expresivităţii în limbajul popular, e un element ce conţine, în orice manifestare, o doză de subiectivism. Dumitru Irimia observă că „expresivitatea stilistică a limbajului popular reprezintă capacitatea structurii verbale a textului de a construi şi a revela în acelaşi timp, în mod sugestiv, mesajul pe care îl transmite şi mai ales o componentă a mesajului, cea subiectivă” [7].
Limbajul popular include toată gama de construcţii şi entităţi lingvistice: de la cuvinte uniforme, neexpresive, până la unităţi, configuraţii pline de poezie. Printre acestea, un loc aparte îl au locuţiunile, expresiile şi structurile unitare cu un conţinut metaforic, într-un cuvânt – frazeologia, în sensul cel mai larg.
Frazeologismele, ca tipare expresive formate, sunt căutate şi utilizate cu succes de scriitori, căci, după aserţiunea lui Gh. Dragomirescu, „locuţiunile în genere sunt expresia curată a geniului limbii, creaţia autentică a poporului, tot atât de monumentală (adică semn nepieritor al geniului unui popor), ca şi creaţiile sale poetice orale” [8].
Asimilându-le ca mijloace proprii de exteriorizare şi preţuindu-le pentru forţa lor expresivă, susţine savantul, marii noştri scriitori, mai ales poeţii, le întrebuinţează în opera lor alături de cele mai strălucite creaţii stilistice personale [9].
Ei valorifică frazeologismele nu doar pentru „forţa lor expresivă”, ci şi pentru fondul spiritual şi de conţinut, pentru demersul lor generator şi reflectant, căci „graiul poporului e oglinda vieţii sale” (Gh. Ghibănescu).
Tălmăcirea frazeologismelor pune în valoare atât cuante de înţelepciune şi pregnanţă verbală, cât şi conţinuturi extralingvistice: istorice, politice, economice, morale etc. Toate construiesc intimitatea spirituală a neamului şi oferă maeştrilor artei verbale respiraţia ingenuă a universului naţional. Astfel, prin întrebuinţarea „expresiilor metaforice”, opera de artă menţine alura specială, distinctivă a unui popor.
Sintetizând cumulul de valori şi racorduri, „se poate afirma, intervine cercetătorul P. Derescu, că în majoritatea cazurilor expresia frazeologică reprezintă o formă artistică integrală” [10]. Totuşi în procesul funcţionării valoarea stilistică a acestor expresii este estompată, nuanţele afective nemaifiind percepute drept metaforice [11]. Prin urmare, „apare necesitatea restructurării expresiei” (P. Derescu), a transfigurării şi renovării, pentru a putea fi receptate ca unităţi expresive originale. Filologul Vitalie Marin consideră că „o îmbinare frazeologică utilizată în forma ei neschimbată, nu dispune de nici un fel de proprietăţi stilistico-expresive suplimentare, afară de acele care se conţin în sinea ei; unităţile respective au aceeaşi valoare semantică, structură şi proprietăţi stilistice ca şi în limbajul obişnuit” [12]. De aceea scriitorii recurg nu atât la „îmbinările frazeologice în forma lor neschimbată”, ci, mai cu seamă, la diverse configuraţii insolite, neordinare, care revigorează frazeologismul, îi imprimă prospeţime şi plasticitate novatoare, amplificând forţa sugestivă primară şi relevând chiar potenţe expresive inedite.
Referindu-se la locuţiunile şi expresiile populare din opera lui M. Sadoveanu, cercetătorul Al. Andriescu ajunge la concluzia că „scriitorul nu trebuie lăudat pentru puterea lui de a reproduce cu fidelitate elementele menţionate, printre care locul de frunte îl ocupă aceste inegalabile imagini populare, închise în locuţiuni şi expresii, ci, mai ales, pentru gradul de filtrare artistică la care reuşeşte să supună acest preţios material. În sensul acesta trebuie înţeleasă şi contribuţia creatoare a scriitorului în limbă” [13]. Astfel, gradul de filtrare artistică, în accepţia lui Al. Andriescu, presupune prelucrarea, transfigurarea frazeologismelor, aşa încât „locuţiunile şi expresiile populare sunt transferate, datorită intervenţiei scriitorului în structura lor, într-o zonă de elevaţie stilistică pe care n-o cunosc în vorbirea obişnuită” [14].
Fără a exagera, remarcăm faptul că frazeologismele sunt, într-o măsură mai mare sau mai mică, o sursă sigură de inspiraţie pentru toate genurile şi speciile literare: pentru poezie (cu toate speciile ei), pentru proză şi, fireşte, pentru dramaturgie.
În poezie, frazeologismele sunt supuse unor transfigurări subtile mult mai distorsionate decât în celelalte genuri literare, atât ca structură, cât şi ca semnificaţie, în virtutea naturii neordinare a acesteia. Poezia îşi are avatarurile ei, prin care realizează saltul verbal de la banal la sublim. Nu este deloc uşor să potriveşti în structura unei poezii lirice o expresie consacrată, oricât de semnificativă ar fi, aşa încât să releve elevaţie şi originalitate. Cele mai reuşite combinaţiuni în ţesutul poetic le-am sesizat în poeziile cu suport narativ, în cele cu patos patriotic şi în parodii, în combinaţiile rafinate dintre lirism şi sarcasm. În poezia lirică de dragoste, filozofică, contemplativă, în pasteluri şi în alte specii descriptive, în poeziile meditative, sentimentale, frazeologismele se infiltrează anevoios, fiind supuse unei riguroase şi profunde restructurări semantico-stilistice.
Poezia, prin specificul ei structural şi prin interioritatea lirică, marcată de afectivitate, excelează prin modificări adânci în cadrul frazeologismelor şi în topică – procedeu care menţine rima în poezie, ritmul ei interior şi stratul firesc al operei lirice.
De cele mai multe ori, în poezie, frazeologismele au o topică inversă celei obişnuite, ceea ce explică specificul acestui tip de artă literară, precum şi elocinţa enunţului cu valenţe senzitive:
„E clipa când glasul durerilor tace
Duc mâna la frunte şi ochii mi-i strâng, –
În suflet deodată un gol mi se face…
Dă-i, neamţule, drumul, că-mi vine să plâng!”
(G. Topârceanu)
„Acesta-i drumul tău; mi-au zis
părinţii,
„porneşti din văi s-ajungi în slava
minţii”
Pe cale-n lumea neagră am plecat.”
(L. Blaga)
Ordinea inversă în interiorul frazeologismelor nu e doar o soluţie pentru rimă şi ritm, ci mai mult: ea sensibilizează percepţia muzicalităţii versului, a culorii emotive care vine din sferele ingenue ale fiinţei noastre.
Un procedeu stilistic de utilizare a frazeologismelor, specific mai mult poeziei, este reinventarea expresivităţii însăşi prin personificare, printr-o uşoară remaniere a frazeologismului. Este obţinută, astfel, o expresivitate dublă: expresivitatea originară, propriu-zisă a structurii, dublată de cea turnată de autorul operei literare, constituind o combinaţie selectă şi o elevaţie poetică impresionantă. Expresia a se topi ca ceara (ca lumânarea), cu sensul iniţial de a se duce, a muri, în versurile Leonidei Lari:
„Să ne-nvelim cu seara
Pe un ţol de iarbă vie,
Să mă topesc ca ceara
De-o rară duioşie.”
realizează, prin reorganizarea lexico-semantică internă a sa, un lirism pronunţat, fiorul trăirii intense în poezie.
Metafora atinsă de uzanţă a expresiei a fi dus pe gânduri este revigorată prin nuanţe şi valori de o rară destindere lirică, marcată de un retuş aproape insesizabil – personificarea ochilor în versurile:
„Şi iată, că-n atâtea rânduri,
Ai devenit sentimental
Privind cu ochii duşi pe gânduri
Pantoful delicat de bal.”
(G. Topârceanu)
Sau adaosul care este un epitet revelator în următoarele rânduri de poezie:
„Copiii duşi pe gânduri tăcute, nu-nţeleg
Cum piere deodată un veac de om întreg.”
(Tudor Arghezi)
Ochii duşi pe gânduri sugerează reflecţia intimă a eroului liric, frământul interior, detaşat de învelişul material – corpul, a cărui prezenţă este anunţată doar printr-un detaliu – ochii, esenţial în perceperea realităţii. Iar copiii duşi pe gânduri tăcute exprimă un soi de tristeţe neînţeleasă, dar prezentă, sesizabilă. Tăcute reliefează perfect un disconfort psihologic şi spiritual în faţa necunoscutului.
Pot fi enumerate multe alte procedee şi mijloace stilistice care acordă frazeologismelor şansele elevaţiei artistice, atât în poezie, cât şi în celelalte genuri literare. Dacă în poezie expresia frazeologică cunoaşte rafinamentul liric, chiar cu unele restricţii structurale, în proză şi dramaturgie modificările nu au limită, frazeologismele fiind supuse celor mai neaşteptate şi mai fascinante răsuciri, combinaţii formale şi de sens: „Era o seară, mai bine, pragul unei seri de primăvară, în care îţi vine, aşa, să cazi din cer şi să tot umbli pe străzi cu mintea plină de căpiala Bucureştilor, venită din veacuri stinse” (Fănuş Neagu). A cădea din cer şi-a păstrat, parţial, sensul iniţial, obţinând totodată un adaos de nuanţe poetice revelatoare, cum ar fi starea de beatitudine şi de uitare de sine a personajului, evadarea imaginară a acestuia din lumea plată şi obscură.
Nu credem că ar putea fi strict delimitate, în utilizarea frazeologismelor, cele două genuri de artă literară – proza şi dramaturgia. Şi una, şi cealaltă au avantajele lor, care ţin de specificul fiecăreia: în proză – naraţiunea liberă, nestingherită, dialogul, monologul; în dramaturgie – dialogul, replicile, pauzele descriptive şi cele explicative ale autorului. Totuşi unele aspecte discordante pot fi sesizate.
Proza excelează prin naraţiune şi scriitorul îşi organizează cu mai multă abilitate posibilităţile de exprimare fantezistă, îşi manifestă plenar talentul în valorificarea, renovarea multor potenţe ale limbii în general, inclusiv a unităţilor frazeologice. Diversele transferuri semantice contextuale, perturbările structurale, parafrazările şi calambururile pe care, de altfel, le întâlnim şi în dramaturgie, câştigă în expresivitate datorită dezlănţuirii, în intimitate cu eul propriu, a forţei creatoare a artistului. „Deci, şi ea era o cetate care trebuie cucerită, am gândit, dar una mai grea, căci îmi sugera legătura ei strânsă cu moartea. Atât, alte ziduri nu avea, dar ăsta, singurul, cum să-l escaladezi?” (M. Preda) Expresia frazeologică a cuceri o cetate cu sensul de a obţine o victorie se infiltrează în reflecţia consternantă a personajului şi a autorului printr-o analiză filozofico-psihologică deconcentrată, luând amploare meditativă.
De foarte multe ori, în ţesutul unei naraţiuni, un frazeologism poate fi suportul unor raţionamente, analize, detalii poetice semnificative, care creează idei, imagini, expresiuni inedite, proaspete şi captivante. De exemplu: „Un ţânţar intrat în odaie, probabil prin gura cheii,… se îmbuiba cu sânge albastru din braţul lui Vivi Năluca Mătase. «Îndoapă-te, mă, îl îndemna băiatul, fără să mişte mâna, fiindcă din creştet până-n tălpi duhnea de lene oacheşă.»” (F. Neagu).
Sensul originar al expresiei sânge albastru, care înseamnă om de origine nobilă, imprimă scenei descrise un umor sarcastic însoţit de o bonomie lejeră în virtutea contrastului dintre sensul iniţial şi cel anunţat aici.
Aşadar, ingenioasele inserţii ale unităţilor frazeologice în limbajul artistic dobândesc pregnanţă anume prin abaterea de la tiparul iniţial: în poezie – prin dublajul metaforic şi prin subtilitatea întrepătrunderii semantice, în proză – prin revalorificarea unui model originar a cărui expresivitate s-a estompat în diverse situaţii contextuale, şi în dramaturgie – prin conţinuturi de limbaj jalonate de specificul vorbirii orale, afective şi de contextul adecvat acesteia – dialogul.
Referinţe bibliografice
1. Coteanu, I., Stilistica funcţională a limbii române. Stil, stilistică, limbaj, Bucureşti, Editura Academiei, 1985, p. 50.
2. Babeu, D., Unele probleme ale expresivităţii în lumina discuţiilor actuale din lingvistica română şi cehă, Studii de limbă şi stil, Timişoara, Facla, 1973, p. 9.
3. Oancea, I., Semiostilistica, Timişoara, Excelsior, 1998, p. 56.
4. Bulgăr, Gh., Privire asupra evoluţiei ideilor despre limbă şi stil în cultura română, Problemele limbii literare în concepţia scriitorilor români, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1966, p. 183.
5. Idem, p. 184.
6. Galdi, L., Introducere în stilistica literară a limbii române, Bucureşti, Minerva, 1976, p. 12.
7. Irimia, D., Structura stilistică a limbii române contemporane, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, p. 29.
8. Dragomirescu, Gh., Îmbinări de cuvinte indivizibile, analizabile şi neanalizabile, LL, Bucureşti, 1964. vol. VIII, p. 410.
9. Ibidem.
10. Derescu, P., Restructurarea situativă a expresiilor frazeologice ca procedeu stilistic, LLM, Chişinău, 1984, nr. 3, p. 56-57.
11. Idem, p. 57.
12. Marin, V., Stilistică şi cultivare a vorbirii, Chişinău, Lumina, 1991, p. 139.
13. Andriescu, Al., Stil şi limbaj, Iaşi, Junimea, 1977, p. 171.
14. Idem, p. 183.