Volumul – paradigmă temporală
Pentru tiparLa începuturile sale etimologice, volumul românesc a fost latinescul volumen (printr-o suită de intermediari lingvistici care nu ne interesează acum). Volumen (derivat al verbului voluo, -ere) desemna foaia de papirus înfăşurată, învălătucită în jurul unui suport fix; însemna aproximativ „ceea ce se răsuceşte” şi a evoluat încă din latină spre sensul obişnuit de „carte”. Bibliotecile mari ale lumii antice (din Roma, Alexandria, Pergam) conţineau adesea câteva milioane de astfel de „răsuciri”...
Aceste cifre sunt incerte. În spatele lor, bibliotecile de acum mai bine de două mii de ani adăposteau una dintre cele mai misterioase bresle, cea alcătuită din persoane bine specializate în catalogare, conservare, recondiţionare, copiere de texte. Erau bibliotecarii lumilor vechi, philologi, scribi, miniaturişti, custozi. Soarta volumelor şi a bibliotecarilor depindea direct de marii stăpânitori, de împăraţi ca Ptolemeu, Cezar, Cleopatra, Aurelian, Teodosiu, ca să ne referim la cea mai celebră instituţie de acest fel, devenită simbol şi mit în acelaşi timp, Biblioteca din Alexandria.
Ca simbol, celebra bibliotecă reprezintă (ca toate instituţiile de aceeaşi factură) cunoaşterea. Structura ei mitică ţine de povestea legendarei dispariţii a bibliotecii alexandriene.
Cercetarea istorică a descifrat, în mare, parametrii acestei dispariţii. Totuşi mitul rămâne pentru că cel mai de temut duşman al spiritului cărturăresc dintotdeauna a fost focul. O bibliotecă în flăcări sperie gândul într-unul din punctele sale cele mai dureroase, acela al perenităţii. Datele relativ contradictorii, nesigure în orice caz, întreţin mitul. Unele dintre enciclopediile contemporane trimit spre cifra de şapte sute de mii de volume, toate transformate în scrum fie în timpul lui Cezar (informaţie dovedită ca falsă, însă reluată şi amplificată artistic în filme sau romane), fie în secolul al IV-lea, când o mână de discipoli fanatici ai patriarhului Teofil au dat foc Sarapeumului – cea de a doua clădire (templul lui Serapis), secundară ca mărime, a bibliotecii. Se pare că numai aceasta avea, la acea oră, şapte sute de mii de volume. Mult mai bogat, Brucheionul, corpul principal al celebrei biblioteci (situat în Palatul Regilor), era periodic devalizat de cuceritorii Egiptului. Acela care ar fi păgubit iremediabil biblioteca se pare că a fost însuşi Cezar în anul 48 a. C. Incendiul ar fi ars numai portul (teatrul luptei), neatingând Palatul Regilor. Într-un gest atât de contemporan nouă, el, Cezar, a tolerat (cel puţin!) zvonul incendiului pentru a duce la Roma volumele, îmbogăţind în tihnă superba bibliotecă romană. Cele două sute de mii de volume dăruite ulterior reginei Cleopatra de Antoniu pot fi considerate şi ca un gest reparatoriu.
În toate situaţiile, indiferent de soarta cărţilor (arse ori prădate), destinul bibliotecarilor era crunt. Nimeni nu se gândeşte la ei atunci când invocă Paradisul pierdut – incendiat – al cunoaşterii prin munca asiduă a scriiturii. Travaliul tenace al procurării, selectării şi gestionării volumelor este, de obicei, uitat şi trecut cu vederea. Desigur, nimeni nu-şi propune să compare gestul creativ al alcătuirii unui volumen cu acela al catalogării sale. Dar, câtă vreme biblioteca e templum şi Palatium, trebuie să oferim acelora care fac aceste clădiri să existe ca biblioteci, gândurile şi conştientizările noastre afectuos cotidiene.
Bibliotecarul este singurul cercetător arhivar (şi în sens de philologus) care susţine, întreţinând, mai mult cadrul altor idei decât cele ale sale. Este vorba de faptul că nu se poate concepe o carte, un studiu, o pagină fără o corelaţie cu materialul cuprins între pereţii Bibliotecii. Acest material este alcătuit ca lume paralelă („lumea cărţilor”) existentă în realitatea ne-science-fiction. Lumea cărţilor depozitate şi rulate în Bibliotecă a rămas una dintre puţinele paradisuri terestre adevărate, neidilice, nepastorale. Spaima pieirii acestui univers prin foc şi incendiu este o spaimă transfigurată, iar şi iar, scriitoriceşte (e suficient să ne amintim „ultimul val”, Numele trandafirului). Am putea spune că, prin potenţialul său mitic, ne găsim în faţa unei spaime bune, pentru că ea reprezintă o garanţie în plus pentru viitorul cert al păstrării cărţii nu în memoria computerului, ci ca atare, ca volum. Ne referim la ipostaza conform căreia teama pierderii unui lucru şi pierderea lui periodică îi întăresc acestuia existenţa. Când rebelul fanatizat, dezarticulat mental prin implicare gregară, a trebuit să se răzbune pe lume, arderea lumii paralele a cărţilor a reprezentat supapa gestuală a defulării.
Însă pentru a fi distruse, bibliotecile, rafturile cu volume trebuie mereu create, aşa cum ne naştem pentru a muri. Există speranţa că supravieţuim şi prin carte. Deci atât atunci când o creăm, conservând-o biblioteconomic, cât şi atunci când o distrugem – arzând-o, avem nevoie de corpul ei palpabil, de foile care adaugă ochiului şi minţii plăcerea tactilă.