Neologismul în creaţia lui Eminescu
Pentru tiparDeseori îmi amintesc de visul pe care l-am avut odată în ajunul zilei ce consemnează venirea în această lume a Luceafărului poeziei româneşti. Se făcea că văd o mulţime de copii porniţi undeva în necunoscut. M-am întrebat cum se întreabă în vis: unde s-au pornit cu toţii şi nu cumva sunt orfani? Şi mi s-a răspuns: Nu sunt orfani, pentru că sunt copiii lui Eminescu…
Mi s-a părut semnificativ mesajul oniric. În acelaşi timp rămân conştientă şi de faptul că Tatăl ceresc ne ajută, ne ocroteşte, dar mai e nevoie să îngrijim şi noi de fiinţa noastră. Să fim urmaşii marelui poet şi, în acelaşi timp, continuatori fideli ai lucrării de îmbogăţire a zestrei moştenită de la El – prin graiul ce ne-a fost hărăzit...
Ca pe o împlinire a visului meu concep lucrarea distinsului filolog – Nicolae Corlăteanu, academician, Om Emerit în Ştiinţe. Laureat al Premiului de Stat şi, mai ales, unul dintre cei mai dragi profesori universitari pe care i-am avut… Neologismul în opera eminesciană – astfel şi-a intitulat dumnealui studiul, unul care constituie realizarea unui gând mai vechi al dlui academician, el însuşi mărturisind: Aflându-mă încă pe băncile Liceului „Al. Donici” din Chişinău (anii 1927-1934), iar apoi ale Universităţii cernăuţene (1934-1940), m-a preocupat mereu ideea cercetării operei marelui nostru poet. Îmi dădeam bine seama de profunzimea ideilor filozofice, de măiestria genială în procesul de perfecţionare şi dezvoltare a limbii noastre literare prin mijlocirea operei eminesciene… Şi într-adevăr, în activitatea de o viaţă dl Corlăteanu ajunge a-şi atinge scopul evidenţiind sporirea expresivităţii românei literare atât prin cuvintele cu caracter neologic, care apar în special în poezia, proza şi ziaristica lui Eminescu, cât şi prin reînvierea multor expresii autohtone.
După mine este o lucrare de mare valoare, pe care mi-aş fi dorit mult s-o studiez şi eu în şcoală şi la facultate, de aceea zic: e mare păcat ca o asemenea carte să apară cu un tiraj de doar 120 de exemplare. E şi în acest sens o carte rară! Dar pentru a-i releva valoarea, voi face o trecere în revistă, spicuind din aproape fiecare secvenţă câte o frază, un gând, o expresie aforistică prin care, sper, voi spune mai mult, cuvintele autorului servindu-mi drept argument…
Scriitorul italian Edmondo de Amicis considera că: „diferenţa dintre limba vorbită şi cea scrisă ne reaminteşte deosebirea dintre fugă şi un mers liniştit… Limba literară este un idiom cu caracter universal, funcţionând în toate sferele de activitate umană în entitatea etnică respectivă...”. Adevăraţii ctitori ai acestei forme sublimate a latinei orientale – limba română literară, au fost muntenii: I. Heliade Rădulescu, Cezar Bolliac, moldovenii: C. Negruzzi, Gh. Asachi, V. Alecsandri, Al. Mateevici, ardelenii: A. Mureşan, Gh. Bariţiu ş.a. I. Heliade Rădulescu scria: „Noi nu împrumutăm, ci luăm cu îndrăzneală de la maica noastră (latina) moştenire şi de la surorile noastre, limbile romanice apusene, partea ce ni se cuvine…”. Normele literare constituie un sistem de reguli unitare de utilizare a mijloacelor expresive. Se consideră, pe drept cuvânt, că Eminescu citea mereu cărţile înaintaşilor săi, meditând asupra fiecărui cuvânt folosit…
Limba literară constituie o formă structurală de rang superior, cu răspândire teritorială şi socială mai mare, exprimând în modul cel mai adecvat necesităţile de redare a gândurilor şi sentimentelor vorbitorilor unei limbi.
Nu se poate nega adevărul istoric că noi, moldovenii din Basarabia – ca şi din Moldova istorică –, vorbim „moldoveneşte”, cântăm cântece, spunem poveşti moldoveneşti. Sunt creaţii seculare ale poporului. În ceea ce priveşte limba literară, limba model de care ne folosim mai ales în scris, în lucrările literare, ştiinţifice, în documente, este limba română, formată de veacuri, mai ales în perioada clasicilor... În perioadele secolelor XVII-XIX au fost publicate traduceri, dicţionare, gramatici, studii de istorie. În acest mod româna îşi consolida tot mai mult caracterul de limbă literară a tuturor românilor…
Titu Maiorescu afirma: „Literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului şi forma limbii naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi”. Continuând această idee, N. Iorga făcea următoarea precizare: „Schimbarea cea mare, care se întrupează în Eminescu... E unul din momentele acelea fericite, cu unul dintre oamenii predestinaţi, care rezumă o literatură şi o îndreaptă aruncând puternice lumini către viitor, deschizând drumuri şi mai departe generaţiilor care vor veni pe urmă”. M. Sadoveanu a căutat să pătrundă în însăşi esenţa creaţiei eminesciene, afirmând că „oamenii lui vechi, care-i hrăneau arta, erau băştinaşi din veac, de la Burebista şi Deceneu, cei pe care-i vedem în lanţuri de orbi pe Columna lui Traian…”.
Tudor Arghezi îl considera pe Eminescu drept un mare „descălecător al poeziei”, un „Beethoven al graiului românesc…”. O. Goga spunea, pe bună dreptate, că „rar ca un munte uriaş să se înalţe abrupt dintr-un şes”. G. Călinescu sublinia că „Eminescu a căutat să scoată fărâme din toate provinciile, împrumutând moldovenisme, ardelenisme sau muntenisme, fără deosebire, cu scopul de a mări capacităţile de expresie şi de orchestraţie pentru a crea o limbă literară naţională”.
Mai mult poate decât oriunde se cere studierea operei eminesciene la noi, în Basarabia, urmând-o ca pe un adevărat fir al Ariadnei… Eminescu îşi dădea perfect de bine seama că în cursul istoriei multiseculare nu putea să nu aibă loc o întrepătrundere reciprocă a limbilor. În operele sale M. Eminescu scotea în evidenţă mereu toate aceste contacte istorice…
În versurile sale neologismele erau limitate la strictul necesar. Unul dintre meritele principale ale lui Eminescu a fost şi rămâne sesizarea prefacerilor privind dezvoltarea limbii române literare.
Ceea ce am reprodus eu sunt doar frazele care m-au impresionat în mod deosebit, dar este curios şi interesant să urmăreşti felul cum a cercetat autorul lucrării poeziile, proza şi publicistica eminesciană, analizând din punct de vedere al sensului şi al valorii artistice o bună parte din formele retorice eminesciene. Este o muncă de ani de zile şi o dăruire de care e în stare doar un îndrăgostit de limba ce i-a dat-o Dumnezeu. Dar ce mare păcat e (ajung a mă repeta!) că lucrarea, adresată unui public larg, în general tuturor celor care se interesează de problemele limbii, de importanţa ei în societatea contemporană, va ajunge la foarte puţină lume. Din acest motiv o prezint cititorilor revistei Limba Română. Astfel exprimând încă o dată recunoştinţa pentru lecţiile unice şi de neuitat, oferite mie, dar şi altora, de către multstimatul profesor universitar Nicolae Corlăteanu. Multă sănătate îi doresc Învăţătorului şi – inspiraţie!