Stilul de viaţă din ţara mea se schimbă
Pentru tipar;)
Dacă îmi amintesc bine, poetul german Hans Magnus Enzensberger a fost printre primii care a contestat anumite acţiuni ale Uniunii Europene, din principiu. El a întrebat: „Ce se va întâmpla cu farmecul culturilor regionale?”.
Ce s-ar întâmpla dacă Uniunea Europeană ne-ar modela într-o singură formă?
Ceva se întâmplă deja în Turcia şi faptul acesta e ceea ce mă şi determină să gândesc astfel... Postul de radio din Ankara, capitala ţării, a format un cor: „Sunetele Patriei”. Corul intonează cântece folk din diferite regiuni ale ţării, o ţară care adăposteşte diverse climate tradiţionale. Unele trăsături, unice pentru anumite regiuni culturale, au devenit treptat identice. Să le diferenţiezi este din ce în ce mai dificil. Acest efect a şters hotarul dintre particularităţile culturale regionale. Trăind experienţa respectivă, nu pot să nu fiu de acord cu Enzensberger.
Adică să te împotriveşti pierderii unor nuanţe din spectrul general al culorilor. Unii cercetători însă au început să afirme că acest tip de omogenizare este inevitabil şi ajută la dezvoltarea condiţiilor favorabile pieţei libere.
În virtutea acestei evoluţii, stilul de viaţă din ţara mea s-a schimbat, iar cântecele noastre populare au început să semene unele cu altele, ca şi oraşele. De când luptăm să avem orice produs disponibil în toate anotimpurile, nu mai ştim când ar trebui să se coacă fructele şi legumele. Florile au început să arate fals. Copiii nu mai pot identifica pe ce fel de copaci cresc merele, portocalele sau lămâile. Mai rău decât atât, ei nu mai ştiu că aceste fructe cresc de fapt pe copaci. Am lăsat în voia soartei şi animalele. Câinii, pisicile şi păsările nu mai fac parte din viaţa noastră. Se pare că şi unchii, mătuşile şi nepoţii noştri, de fapt – toate rudele, inclusiv surorile şi fraţii, au dispărut. Am devenit tot mai singuri...
Vă prezint un alt exemplu: în zona Mediteraneană unde am crescut, zece luni din an şi, cel puţin, 16 ore pe zi aveai posibilitatea să întâlneşti pe cineva dintre cunoscuţi pe stradă. E ceea ce îmi oferea posibilitatea să stau undeva cu prietenii, care-mi erau ca fraţii, să vorbesc, să interacţionez cu ei şi să discut diverse probleme. Posibilitatea de a intra liber şi oricând în contact direct cu semenii se explică prin faptul că cele mai importante civilizaţii ale planetei s-au dezvoltat anume în regiunea mediteraneană. Cum ar putea oamenii de astăzi să contacteze atât de profund doar scriindu-şi scrisori unul altuia? Fiinţele umane au devenit umanizate asemenea pietroaielor de pe ţărm: ciocnindu-se unele de altele, se şlefuiesc, transformându-se în pietricele mici. Desigur, corespondenţa este un mecanism al civilizaţiei; dar este oare ea la fel de autentică precum e comunicarea pe viu? Simţul realităţii nu mai este important?
Îmi amintesc de un intelectual italian care se lamenta că şi în dragoste sentimentul realităţii a luat-o razna. El s-a plâns că în Italia totul a devenit artificial...
Astăzi, scriind aceste rânduri la calculator, mă gândeam: eu pot să comunic în orice clipă, prin internet, cu prietenul meu cel mai apropiat din America sau cu nepotul meu din Sydney. Dar mă întreb: comunic eu într-adevăr? Recunosc, posibilitatea de a ajunge într-un mod rapid cât mai departe a sporit mult. Dar ajung eu astfel cu adevărat la apropiaţii mei? Ce fel de apropiere este aceasta? Fără a simţi căldura palmelor lor, fără a vedea zâmbetul de pe faţa lor sau fără a le simţi vibraţiile din voce?
Toţi părem a fi închişi în cameră şi lăsaţi singuri... În timp ce ochii citesc, urechile ascultă o muzică absolut diferită.
Pentru mine, viaţa înseamnă întâlniri. Acum un sfert de secol trăiam în Ankara. Fraţii îmi erau în Istanbul. Tatăl meu locuia singur în Denizli, locul nostru de naştere. Mama murise. Tatăl obişnuia să ne viziteze o dată pe an; oricum, niciodată nu a stat, cu nici unul dintre noi, mai mult de cinci-zece zile. Într-o zi l-am întrebat: „De ce nu locuieşti cu noi? Ne facem griji pentru tine. Nu vom putea afla dacă te-ai îmbolnăvi...”. Nu a răspuns. Câteva săptămâni mai târziu m-a sunat din Denizli şi m-a rugat să vin să-i fac un serviciu. M-am dus. În dimineaţa următoare, am ieşit împreună şi ne-am plimbat prin oraş. De-a lungul drumului, o mulţime de oameni îl saluta cu astfel de cuvinte sincere: „Bună dimineaţa, unchiule Halil! Ai un zâmbet minunat pe faţă; ţi-a venit fiul! Salutări!”. Odată ajunşi în piaţa oraşului, tatăl meu s-a oprit, s-a întors spre mine şi mi-a zis: „În Ankara ies din casă, merg undeva pentru o jumătate de oră, apoi mă întorc timp de jumătate de oră... şi nimeni nu mă salută. Spune-mi, cum aş putea să trăiesc acolo?”.
Am povestit această istorie unui grup de studenţi din Hamburg, Germania, unde am fost invitat să ţin un curs de arhitectură. În auditoriu erau şi profesori ai Universităţii. În aceeaşi seară un profesor universitar ne-a invitat, pe mine şi pe alţi colegi, la cină. Unul dintre ei a spus: „Am fost înduioşaţi de istoria povestită. Am putut înţelege sentimentele tatălui tău pentru că, o întâmplare de acu câţiva ani, ne-a făcut să trăim aceeaşi experienţă. Într-o noapte de iarnă a nins greu. Zăpada atingea un metru. În dimineaţa următoare nimeni nu putea ieşi din casă. Era imposibil să mergem la lucru. Spre amiază, treptat, am început să curăţim zăpada din faţa uşilor. În timp ce lucram, pentru prima dată ne-am întâlnit cu vecinii, ne-am salutat şi am făcut cunoştinţă, deşi locuisem alături mulţi ani. Ne-am servit apoi cu coniac şi cafea... Pentru prima dată am simţit cu toţii plăcerea de a avea vecini. Acea zi a fost ca un nou început de calendar. Am ajuns la discuţii de felul: «doi ani înainte de acea ninsoare...», sau «s-a întâmplat doi ani după acea cădere de zăpadă...»”.
Ideea e că, până la acel viscol, oamenii au trăit singuri în acelaşi oraş mare...
Acum ne mişcăm rapid spre o singurătate globală... Fiecare dintre noi este singur în cutiile noastre de locuit. Suntem singuri pe străzi şi în pieţe, în cartiere, în sate şi oraşe, unde nici măcar nu ne salutăm. Sub pretextul globalizării, totul ne împinge spre singurătate... Or, progresul uman nu trebuie să fie astfel! A progresa, a fi civilizaţi înseamnă a fi oameni... Conştientizarea acestui adevăr rămâne în responsabilitatea scriitorilor, poeţilor, povestitorilor, romancierilor...
Traducere de
Lilia ŢURCANU