Intuiţia în eseistica lui Nicolae Dabija
Pentru tiparLiteratura secolului trecut a impus o nouă viziune a cunoaşterii, lansând prin Joyce, Proust şi Freud conceptele intuiţiei şi inconştientului, care au fost exploatate, în virtutea teoriei sincronismului lovinescian, cu mult succes şi în România, de către Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu ş.a. Nici literaţilor basarabeni nu le e străină această inovaţie. Reflexele modernităţii s-au extins şi asupra prozei din anii 1960-1970 a lui V. Beşleagă, V. Vasilache, V. Ioviţă, A. Busuioc ş.a., reprezentând pentru această categorie de autori, recalcitranţi faţă de discursul oficial, nişte forme disimulate de comunicare cu modernitatea. Ei opun gândirii marxist-leniniste substraturi subversive, jocuri de limbaj, ambiguităţi şi dislocări de sens menite să sporească receptivitatea şi gradul de complicitate a cititorului. Înşelarea „metaforică” a cenzurii politice şi ideologice a avut şi consecinţe nefaste. Astfel, V. Beşleagă a fost nevoit să aştepte vreo 18 ani publicarea romanului Viaţa şi moartea nefericitului Filimon sau anevoioasa cunoaştere de sine, scris în 1969. Cu dificultate au fost editate şi volumele de versuri Piaţa Diolei de Leonida Lari, Citirea proverbelor de Vasile Romanciuc, unele manuscrise ale lui Nicolae Esinencu, Gheorghe Vodă, placheta Trei iezi a lui Grigore Vieru ş.a.
Apărută în atmosfera sufocantă a ideologiei comuniste, cartea lui Nicolae Dabija Pe urmele lui Orfeu (Chişinău, 1970) îşi risca, prin pioşenia ei în faţa trecutului, dreptul la viaţă. Fără a-i modifica structura internă, autorul încearcă să bruieze eventualele riposte ale cenzurii, calificându-şi eseurile drept „omagiu adus înaintaşilor, colaborării pe plan spiritual între popoarele moldovenesc, rus, ucrainean, colaborare cu rădăcinile adânc înfipte în negura vremurilor” [1, pag. 5]. După o mărturisire a autorului însuşi, numai intervenţia lui Pavel Boţu (preşedinte al Uniunii Scriitorilor pe atunci) a salvat această carte „despre popi”. Şi dacă prima ediţie este expresia unei camuflări voite a dezideratelor auctoriale, ediţia a doua îşi lărgeşte substanţial perspectiva şi intenţionalitatea. Memoria nu mai este doar un instrument de (re)cunoaştere a trecutului, ea devine un mecanism de recuperare a acestuia. Autorul mizează pe cultura veche ca mijloc de cultivare a respectului pentru identitatea românească. Personalităţi ca Dimitrie Cantemir, Mihai Eminescu ne-au sincronizat cu cultura europeană, au oferit lumină şi altor popoare: „P. Movilă, mitropolitul, a umplut Ucraina cu tipografii, inaugurând şi prima şcoală superioară din Europa de Est – Academia kieveană; N. Milescu-Spătaru, unul dintre primii soli ai Rusiei în China, a fost un animator al vieţii ştiinţifice din Ţara Moscoviei” [1, p. 6]. Lista continuă cu Pavel Berânda, Vasile Lupu ş.a. Deşi prima ediţie este mai săracă sub aspect informativ decât a doua, ele se completează perfect prin dimensiunea formală, dovedind vaste cunoştinţe istorice, calităţi eseistice inconfundabile, o viziune inedită asupra trecutului, intuiţie şi sensibilitate poetică graţie cărora eseul istoric depăşeşte formulele cronicăreşti. Autorul cărţii Pe urmele lui Orfeu propune o metodă individuală de reflectare a trecutului, abandonând modelele şi şabloanele. Oricât de neobişnuită ar părea, tehnica fluxului conştiinţei funcţionează pe deplin în eseurile lui N. Dabija. Ea este nu numai un produs psihologic, cum e la Joyse ori la Papadat-Bengescu, ci se încarcă de un lirism frenetic din care răzbate sensibilitatea romantică, entuziasmul utopic adolescentin. Autorul dă frâu liber divagaţiilor poetice, îmbinând spontaneitatea cu originalitatea viziunii artistice: „De fiecare dată, când deschid cartea lui, simt o căldură răzbind dintre cuvinte; parcă m-aş afla în preajma unui rug; aud sevele călătorind prin copaci, livezi viitoare vuind în fiecare sâmbure, roi de fulgere care despică zările, şi cerurile de de-asupra amestecându-se cu cele de desubt, pâinea vălurând ca o mare fără sfârşit în vântul care-o mişcă, doina care a putut cuprinde în ea toate dorurile noastre de ieri şi de azi…” [1, p. 227].
Dacă prozatorul Camil Petrescu renunţa la caracterul omniscient al romanului clasic, exprimându-şi egocentrismul („să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce gândesc…”), N. Dabija îmbină omniscienţa tradiţionalistă cu tehnicile moderniste.
Trăirea a ceea ce s-a întâmplat demult se intensifică în perspectiva confundării depline a trecutului cu prezentul. Percepţia empirică a autorului e uneori atât de profundă, încât planurile temporale se amestecă, naratorul şi personajul identificându-se total: „Simţeam bătând în pieptul meu inima lui beizadea – Dumitraşcu Cantemir” (p. 168, ed. a 2-a). Personajele apar pentru câteva clipe şi apoi dispar, „ca într-o vreme de demult…”, evocarea lor se face într-un mod firesc, individualizat. Deosebit de importantă în acest context este intuiţia autorului, subconştientul, or: „Omul nu poate rămâne mult timp în starea de conştiinţă; el trebuie să se scufunde din nou în subconştient, căci acolo trăieşte rădăcina fiinţei sale” (Goethe). Intuiţia stimulează imaginaţia, puterea de înţelegere a atmosferei vremurilor trecute. Nu există nici un document care să reflecte dialogul dintre Eminescu şi medicul Iahimovici; or, N. Dabija nu-l inventează pur şi simplu, ci îl reconstituie cu o veridicitate de invidiat. Dominantă în eseistica lui nu este autocunoaşterea sau jocul cu sinele în stilul lui Montagne. Eseistul jonglează dimensiunile temporale pentru a identifica „razele de radiaţie” pe care şi le transmit acestea reciproc, pentru a-şi cunoaşte semenii, pentru a privi cu ochii lor, dar şi cu ai unui om de azi, imagini de odinioară. Asemeni lui V. Beşleagă, nu vrea să vadă „doar cum trece omul prin timp, dar cum trece şi timpul prin om” [4, p. 495], cum i-au marcat realităţile pe strămoşi, şi această deplasare în istorie se face atât prin lucruri, obiecte, documente, care reflectă memoria colectivă, cât şi prin memoria involuntară a autorului.
Prin intuiţie şi memorie involuntară N. Dabija se apropie de Proust şi Bergson, cu deosebirea esenţială că la dânsul introspecţia e subordonată cunoaşterii, şi nu autocunoaşterii. Intuiţia nu este un scop în sine, ci un procedeu cognitiv. Ea nu degradează în iraţional. Fiind alimentată de informaţie este şi un garant al ei, iar notaţia de ordin empiric nu e doar o cauză, ci şi un efect al cunoaşterii. Ipotezele poetului înving hotarul dintre mit şi realitate. Ca şi în A la rechérche du temps perdu, o senzaţie rudimentară cheamă o suită de amintiri relevante ce se contopesc în zvâcniri interioare şi renasc fantome dispărute în trecut: „– Miha-a-i! – parcă mai tremură, abia-abia auzit, în frunzişul arborilor îngânduraţi, vocea Ralucăi” [1, p. 265]. Acest amalgam de virtuozităţi artistice permite autorului să facă improvizaţii neaşteptate, dar credibile: ne delectăm cu dialogul imaginar dintre Eminescu şi Kant, dintre Costache Conachi şi Smaranda, întâlnim deducţii bine fondate şi savuroase despre posibilitatea aflării lui Eminescu timp de o oră în gara Chişinău, despre originea baladei Mioriţa şi chiar despre existenţa „reală” a îndrăgostitului Orfeu. Nicolae Dabija face rectificări, vine cu informaţii neatestate anterior, ne oferă adevărate restituiri de istorie literară, cum ar fi perioada aflării lui Eminescu la Odesa sau detaliile despre studiile lui la Berlin. Investighează documentele timpului cu verva detectivului pentru care nici un amănunt nu este lipsit de importanţă. Prolixitatea nu are decât un efect benefic în eseurile lui Dabija şi certifică pregătirea temeinică a autorului. El caută şi găseşte dovezi ale unor reminiscenţe culturale româneşti pe alte meleaguri, fapt care-i permite să explice formaţia intelectuală a lui Miron Costin, Nicolae Milescu-Spătaru şi a altor învăţaţi, care au justificat afirmaţia costiniană: „Nasc şi la Moldova oameni”. Aflăm că la Lvov se mai păstrează biserici ctitorite de voievozi români, că în Ucraina există statuile acestora, că hărţile alcătuite de Cârnul Spătarul sunt apreciate de geografi ruşi de renume ca fiind foarte importante în evoluţia cartografiei etc. N. Dabija relevă idei, motive şi teme comune la poeţi din diferite timpuri, ştie să găsească puncte de tangenţă între poezia şi biografia lor, să observe într-o formă proprie elementele care-i reprezintă. Autorul vorbeşte inspirat şi într-o manieră individualizantă despre Alexei Mateevici şi poezia Limba noastră, despre fenomenul Eminescu în literatura română, despre „lumina cărţii lui Costin”. Calităţile artistice ale scriitorilor evocaţi se conjugă cu virtuozităţile formale ale cărţii în discuţie – zeci de mostre îşi dovedesc persuasivitatea în acest caz: „pe firul ierbii în dimineţi roua tremură, ca o lacrimă spânzurată de geană” [1, p. 302]; „apa este încreţită de suflarea toamnei care se apropie” [1, p. 267], nemaivorbind de versurile incluse în textul eseului, pe care autorul le dedică predecesorilor, începând cu Orfeu şi terminând cu Eminescu.
Eseistul parcă face de fapt un experiment. Se atinge de lucruri de care s-au atins şi strămoşii, aşteptând emoţionat ce-o să urmeze. Se va împlini miracolul? Va putea să reînvie, asemeni lui Orfeu pe Euridice, vestigiile trecutului? („Parcă-ascult şi parcă-aştept să răsară dintre trestii copilul de odinioară Mihai – cu ochi mari, visători, cu plete negre răvăşite de vânt, să se oprească din mers întru a descâlci o albină din iarbă ori să culeagă o floare de nufăr” [2, p. 267].) Vasile Badiu afirma, pe bună dreptate, în postfaţa primei ediţii: „Paşii lui Orfeu simbolizează până la un punct procedeele întregii cărţi: trecerea de la un tărâm la altul, de la o epocă la alta, de la un stil la altul, de la un fapt exact la ipostază”. Nicolae Dabija urmează principiul orfic. Iese din „închisorile” prezentului pentru a trăi experienţa cunoaşterii în timp, cunoaştere ce va aduce cu sine lumina Adevărului.
Referinţe bibliografice
1. Nicolae Dabija, Pe urmele lui Orfeu, Chişinău, 1983 (ed. a doua, revăzută şi completată, 1990).
2. Ion Ciocanu, Cenzura a afectat întregul proces literar, în Literatura şi arta, 24 iunie, 2004.
3. Dan Mănucă, Pe urmele lui Orfeu (N. Dabija), în revista Basarabia, nr. 10, 1991.
4. Nicolae Bileţchi, Vladimir Beşleagă: romanul de sondaj psihologic al timpului interior, în culegerea colectivă Literatura română postbelică. Integrări, valorificări, reconsiderări, Chişinău, 1998.