Limba rosteşte fiinţa unui popor şi îi dă certitudinea că există ca făuritor de istorie
Pentru tipar1-3. Acest drum, pe care limba română l-a parcurs în spaţiul basarabean timp de 15 ani, trebuia să fie de la rolul umilitor de Cenuşăreasă la acela – autoritar şi reparator-istoric – de împărăteasă (vorbind în termeni de basm), de cel puţin „bună gospodină”, aşa cum zicea Eminescu.
Ce s-a întâmplat, în fond?
Redobândindu-şi, fie şi numai printr-o stipulare constituţională, care poate fi respectată sau ignorată, statutul de limbă oficială, ea trebuia să-şi asigure o cale magistrală, un drum cu adevărat naţional. Anume un astfel de rol i-a atribuit tânăra generaţie.
Totuşi ea a cunoscut şi o orbecăire prin hăţişuri, pe drumuri de pădure întrerupte, vorbind în termenii lui Heidegger, care o interpreta ca loc de adăpost sau casă a fiinţei.
Acest adevăr heideggerian şi eminescian urma să se impună în conştiinţa noastră a tuturor: limba rosteşte fiinţa unui popor şi îi dă certitudinea că există ca făuritor de istorie. Limba determină marca ontologică a unui neam, fiind blazonul lui de nobleţe.
În contextul nostru basarabean, terorizat de istorie, înstrăinat de rădăcinile fiinţei, revenirea la adevăr şi la o limbă curată – de pe care s-a şters, vorba părintelui-poet Alexie Mateevici care i-a consacrat cel mai inspirat imn, „colbul, mucegaiul” – urma să fie imperativul numărul unu.
Deşi recunoscut prin legea supremă, statutul ei de limbă de stat a început să fie subminat chiar de... stat. Deşi Academia de Ştiinţe a confirmat autoritar, ca for ştiinţific superior îndreptăţit s-o facă, denumirea ei corectă de limba română, guvernanţii comunişti veniţi la putere au căutat să impună – prin măsuri drastice, prin concepte de politică naţională, prin campanii de combatere a adevărului, prin susţinerea „moldovenismului primitiv”, cultivat atât de impostori ca Stati, cât şi de personalităţi ca Ion Druţă – anacronicele noţiuni staliniste.
Impunerea statutului de limbă oficială a fost zădărnicit prin păstrarea unui status quo al limbii ruse şi prin transformarea ei într-o a doua (în fond – prima) limbă de stat.
La „moldovenismul primitiv” s-a mai adăugat contrafortul „multietnicismului”, stratagemă politică diabolică, ce trece cu tăvălugul peste populaţia românească majoritară, devenită peste noapte „minoritate naţională”.
Concluzia amară e că în cei cincisprezece ani lupta pentru limba română s-a reluat de la nivelul zero, ea continuând să se zbată în plasa abil ţesută a mrejelor politice diavoleşti şi să-şi îndeplinească rolul umil de Cenuşăreasă.