Limba română: o privire din Germania
Pentru tipar;)
Volumul semnat de profesorul Klaus Bochmann de la Universitatea din Leipzig poartă un titlu incitant pentru cititorul de la noi – el se numeşte Limba română: istorie, variante, conflicte.O privire din afară. De fapt, toate specificările de după cele două puncte constituie de ani şi ani subiectul unor dezbateri aprige, mai ales în spaţiul dintre Prut şi Nistru.
Faptul că această privire din afară vine din Germania, de la Lepzig, nu este deloc întâmplător, deoarece anume aici în 1893 a luat fiinţă cel mai important centru de predare şi cercetare a limbii române din afara României. În acest institut, ale cărui baze au fost puse de un notoriu romanist, Gustav Weigand, s-au format personalităţi celebre ale lingvisticii române şi romanice – Sextil Puşcariu, care avea să fondeze în anii ’20 şcoala lingvistică de la Cluj, Theodor Capidan şi Pericle Papahagi, apoi doi cercetători ai aromânei, Iosif Popovici şi Constantin Lacea, danezul Sandfeld-Jensen, bulgarii Dimitr Michov, Stoian Mladenov şi mulţi alţii.
Acad. Klaus Bochmann, profesor de limba română, de lingvistică franceză şi italiană, el însuşi format la izvoarele centrului de la Leipzig, oferă în compartimentele Românisticagermană şi din străinătate şi Istorie un amplu tablou alactivităţii legate de investigaţiile de românistică din Germania. Sunt concludente în acest sens studiile Sextil Puşcariu, şcoala de la Leipzig şi problema paradigmelor epistemologice; Limba română în activitatea şi concepţia lui Matteo Bartoli; Leipzigul şi începuturile jurnalismului românesc ş.a.
În volum sunt inserate şi o parte din lucrările de românistică ale profesorului K.Bochmann, anume cele care punctează interesele sale ştiinţifice în acest domeniu. Astfel, compartimentul intitulat Modernizarea limbii române în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea include o serie de studii (scrise în română, dar şi în franceză) prin care autorul s-a afirmat ca cercetător al istoriei limbii române literare şi al evoluţiei vocabularului românesc determinată de schimbările social-politice. Titlurile acestui compartiment prefigurează viziunea savantului asupra problemelor studierii lexicului românesc – Pentru un dicţionar de termeni social-politici ai limbii române; Înlocuirea terminologiei feudale prin lexicul societăţii burgheze moderne în România secolului al XIX-lea; Dezvoltarea vocabularului social-politic românesc între 1840 şi 1850; Eléments performatifs explicites et transparence illocutoire des textes politiques roumains en 1821 et 1848; Modernizarea limbii române în secolul al XIX-lea ca transformare a comportamentului discursivş.a.
Sunt examinate numeroase fapte de limbă, raportate la stadiul concret de dezvoltare istorică, fiind vizate fenomene, personalităţi şi opere de răsunet pentru cultura românească, cum sunt Şcoala Ardeleană, epoca paşoptistă, mişcarea revoluţionară sub conducerea lui Tudor Vladimirescu etc., care au determinat modernizarea limbajului şi impulsionarea gândirii filozofice. Spre exemplu, este subliniată contribuţia unor personalităţi marcante, cum ar fi P. Maior, C.D.Loga, I.Budai-Deleanu, I.Tăutul, D.Golescu, I.Heliade Rădulescu, N.Bălcescu şi mulţi alţii, la apariţia noţiunilor de progres, popor, politică, naţiune, patrie, democraţie, anarhie, aristocraţie, dictatură etc., prin care limba română devine un instrument eficient în opera de propăşire naţională. E de menţionat că toate faptele de limbă sunt examinate în funcţie de structura socială a comunicării într-o epocă anume, ceea ce conduce la crearea unor imagini concrete, ce vizează, de exemplu, practicile lingvistice (pratiques langagières) instituţionalizate. Astfel, în studiul despre elementele performative explicite, scris în limba franceză în baza unui corpus de texte din prima jumătate a secolului al XIX-lea (acte, corespondenţă, proclamaţii cu caracter politic ş.a.) sunt determinate funcţiile formulelor performative explicite în constituirea mesajului – este vorba de formulele de adresare, formulele metacomunicative, formulele stereotipe de identificare etc. şi distribuţia lor socială. Tot în baza textelor şi a elementelor de referinţă din ele sunt făcute observaţii pertinente referitoare la constituirea stilurilor şi a procedeelor de modernizare a limbii române literare (studiul Modernizarea limbii române în secolul al XIX-lea ca transformare a comportamentului discursiv).
Unele reflecţii asupra sensurilor de profunzime au caracter de eseu, cum ar fi, de exemplu, studiul intitulat Munca drept trudă şi / sau câştig? Istorii terminologice în jurul românescului muncă.Autorul afirmă că „tensiunea dintre trudă şi chin, pe de o parte, şi câştigul în satisfacţie şi bani, pe de alta, se oglindeşte într-un mod ciudat în istoria termenului „muncă” şi a denumirilor lui în multe limbi europene. Această istorie arată că etimologia anumitor termeni nu poate fi studiată la modul serios fără recursul la istoria ideilor şi a societăţii...” (p. 89). Savantul urmăreşte evoluţia noţiunii în limbile franceză, germană, engleză, slavă veche, rusă, ucraineană şi, bineînţeles, în română, ajungând la concluzia că istoria noţiunii de muncă se manifestă ca fenomen naţional, legat de fiecare limbă în parte, fenomen a cărui explicare are nevoie de cunoaşterea condiţiilor specifice lingvistice şi socioculturale ale fiecărui spaţiu lingvistic în parte” (p. 94).
Compartimentul Filologie şi lingvisticăconţine o serie de materiale axate pe aceleaşi principii de studiere a fenomenelor de limbaj în funcţie de condiţiile sociale, culturale, politice şi de altă natură în care acestea se manifestă. Preocuparea autorului de sociolingvistică ia forma unor lucrări ce vizează nemijlocit acest domeniu al ştiinţei filologice. Studiul Dezvoltarea viziunii sociolingvistice în lingvistica românească postulează, de fapt, bazele teoretice ale disciplinei, începând cu definiţia disciplinei şi continuând cu sarcinile, compartimentele, metodele, viziunile anterioare şi delimitările curente. Autorul ia în discuţie aspectele ce ţin de variaţiunea socială a limbilor existente (inclusiv a aşa-numitelor variante „regionale”) şi delimitează unele variante sociolingvistice bazate pe comunităţi comunicative: a) determinate macrosociologic: sociolecte; dialecte şi semidialecte („interdialecte”); limbi literare (limbi culte, scrise); variante cauzate de grupuri cu o ideologie specifică (partide, organizaţii sociale, religioase); b) determinate microsociologic: forme de exprimare specifice grupurilor profesionale, de petrecere a timpului liber, de cartier, culturale, de rudenie ş.a., argoul elevilor, al studenţilor, al soldaţilor etc. Sunt definite domeniile comunicative şi situaţiile comunicative, autorul considerând că, „o dată cu clasificarea propusă, poate fi depăşită amestecarea criteriilor sociale, funcţionale şi „estetice” (privind „nivelul stilului”) în determinarea variantelor limbilor existente” (p. 117). Tot aici este făcută o amplă trecere în revistă a modului în care diversele variante ale limbii, relaţia limbă-societate, determinările psiho-, etno- şi socio-culturale au fost examinate sau avute în vedere implicit în lucrările lingviştilor români, în special în studiile de dialectologie, stilistică, istoria limbii. În acest sens sunt prezentate viziunile filologilor B.P. Hasdeu, A. Philippide, O. Densuseanu, I.A. Candrea, S. Puşcariu, Th. Capidan, A. Vasiliu, I.Iordan, Al.Graur. Noile orientări sociolingvistice, din anii cincizeci până în prezent, sunt reflectate de lucrările lingviştilor T. Slama-Cazacu, I. Coteanu, L. Onu, P. Miclău, F. Şuteu, B. Cazacu, N. Saramandu şi alţi autori, care pot fi regăsiţi în bogata bibliografie de la sfârşitul studiului.
O problemă puţin (sau deloc) investigată sistematic în lingvistica noastră este cea dezbătută în studiul Substandardul şi istoria limbii române. Aspecte care ţin într-un fel sau altul de substandard sunt trecute în lingvistica română la compartimentele „limbă vorbită”, „limbaj popular”, „abatere de la normă”, „argou”, „jargon”, „familiar”, „vulgar” etc. şi sunt tratate, de regulă, în lucrările normative ca fenomene negative, ce trebuie combătute. Acad. K. Bochmann consideră că „o cercetare independentă dedicată exclusiv substandardului românesc ar duce la depăşirea atitudinii – încă des întâlnită – nejustificat de pudice a lingvisticii româneşti faţă de variantele neliterare, a căror valoare comunicaţională este cel mai adesea ignorată. Tocmai această atitudine păguboasă trebuie să fi fost, până acum, motivul reţinerii faţă de cercetarea aprofundată a substandardului” (p. 159). Prin „substandard” autorul înţelege toate elementele limbii care se situează „sub” standard, fără a prezenta caracteristicile dialectelor, ale subdialectelor sau ale graiurilor şi conchide că acesta nu poate fi definit şi ipostaziat ştiinţific decât prin raportare la standard, ca negare a acestuia, dar şi ca negare a dialectelor totodată” (p. 168).
Aceleiaşi probleme este consacrat studiul Argou şi substandard în limba română,fiind menţionat stadiul nesatisfăcător în care se află cercetarea substandardului. Or, anume formele de exprimare ce se încadrează în substandard se manifestă astăzi într-un mod deosebit de activ, modificându-se permanent în funcţie de schimbările care au loc în societate; ele reprezintă aspectele vii ale comunicării, care de multe ori sunt cu totul diferite de cele clasice, de exemplu, din operele scriitorilor consacraţi. Ceea ce oferă limbajul presei, comunicarea „informală” a tinerilor, internetul şi multe alte forme de comunicare, în care se manifestă cu precădere substandardul, mai rămâne încă în afara atenţiei cercetătorilor.
În compartimentul Sociolingvistica şi politica lingvisticăsunt inserate studii mai recente care vizează atât probleme ce ţin de metodologie, cum ar fi cel intitulat Cu privire la valoarea operativă a conotaţiei în sociolingvistică, cât şi investigaţii care vizează situaţia lingvistică în zonele de multilingvism, analiza unor probleme legate de situaţia limbii române în R. Moldova, o serie de informaţii referitoare la situaţia minorităţilor etc. Reflecţiile şi atitudinile autorului, bazate pe analiza atentă a fenomenelor, prezintă un deosebit interes, căci vizează cele mai actuale probleme, lucru demonstrat şi de titlurile materialelor, dintre care enumerăm doar câteva: Numele limbii şi adevărul ştiinţific; „Moldoveneşte” sau „româneşte”? Aspecte lingvistice, culturale şi politice ale limbii de stat; Minorităţile în conştiinţa majorităţilor; Românii din Ucraina – o minoritate între frontiere; Canada – Catalonia – Tirolul de Sud: trei posibilităţi de rezolvare a conflictelor lingvistice; À l’Est comme à l’Ouest, ou les extrêmes (géographiques) se touchent: Galice et Moldavie devant le problème de la langue ş.a. Autorul se dovedeşte a fi un profund cunoscător al situaţiei şi al politicii lingvistice de la noi, în toată complexitatea ei, domnia sa fiind în măsură să facă anumite paralele cu alte zone în care politica lingvistică este la ordinea zilei. În ceea ce priveşte situaţia din R. Moldova, este interesantă încercarea lui de a prognoza derularea evenimentelor, deoarece unele lucruri sunt previzibile, dar trebuie luată în calcul şi o serie de factori aflaţi mereu în schimbare. Acad. K. Bochmann consideră că „un secol de politică lingvistică ţaristă şi cincizeci de ani de politică sovietică au lăsat urme adânci în conştiinţa populaţiei. Glotonimul va depinde de acel curent intelectual care pe viitor va constitui o hegemonie de durată, adică se va afirma drept o forţă intelectual-morală conducătoare în societatea moldovenească” (p. 189), iar scenariile care pot fi imaginate pentru soluţionarea problemelor limbii ar fi în opinia savantului următoarele: „(1) Pur teoretic intră în calcul o revenire la politica „limbii moldoveneşti” din trecut, cu grafie chirilică şi caracteristicile distinctive; (2) Ofcializarea glotonimului „limba română”, respectiv renunţarea la atributul „moldovenesc”, precum şi la toate măsurile de reprimare cu referinţă la limba, istoria şi cultura românească; (3) O soluţie de compromis ar consta în oficializarea glotonimului „limba română” cu adăugarea „cu specific moldovenesc” sau ceva similar” (p. 197). Scenarii, în situaţia imprevizibilă de la noi, pot fi mai multe, iar finalităţile acestora pot fi şi mai bizare (de exemplu, într-un sondaj publicat de ziarul „Timpul” cu vreun an în urmă, liderul politic Oleg Serebrian considera că sunt posibile vreo cinci scenarii în viitorul apropiat).
Anume în această situaţie tensionată, când în republica noastră opiniile sunt tranşant împărţite şi, practic, nu există un dialog între opozanţi, o privire din afară a unui savant notoriu prezintă interes şi merită să fie cunoscută. Ca persoană ce nu face parte din nici o tabără, ci se situează doar pe poziţia faptelor reale şi a adevărului ştiinţific, autorul afirmă: „Tensiunile dintre grupurile cultural-lingvistice îşi au rădăcinile, de obicei, în intoleranţă. De aceea, înlăturarea tensiunilor cere o înţelegere reciprocă. Fiecare parte – intelectualii fiecărei părţi – trebuie să creeze sau să promoveze în rândurile propriului grup o înţelegere pentru problemele celeilalte părţi. Dacă din partea rusofonilor din R.M. putem cere, pe drept cuvânt, să respecte dorinţa românofonilor de a normaliza situaţia socioculturală a limbii băştinaşe, ceea ce înseamnă să respecte şi dorinţa de a ridica limba română la nivelul şi rangul comunicativ pe care îl are limba rusă, atunci putem cere şi din partea românofonilor să înţeleagă că şi ceilalţi au dreptul să folosească în public limba lor. Dacă putem justifica înlăturarea unei nedreptăţi istorice – bunăoară marginalizarea limbii române în favoarea celei ruse –, la fel poate fi justificat şi respectul faţă de limba rusă. Cine vrea democraţie trebuie să accepte şi diferenţa / diversitatea, cu condiţia să li se acorde comunităţilor lingvistice şanse de dezvoltare egală” (p. 233).
Toleranţă – acesta ar trebui să fie cuvântul de ordine pentru cei care sunt implicaţi în orice activităţi legate de politica lingvistică. Dar, din păcate, se pare că anume această noţiune este omisă şi dată uitării cel mai adesea.
Cartea academicianului Klaus Bochmann conţine multe constatări, afirmaţii şi comentarii, care ar putea fi calificate drept incomode, neplăcute, puţin îmbucurătoare ş.a.m.d. pentru situaţia lingvistică de la noi, dar nici una nu încalcă adevărul ştiinţific şi nu denaturează lucrurile pentru a le muşamaliza sau a le „ajusta” în favoarea cuiva. Tocmai de aceea ea merită şi trebuie să fie citită cu atenţie, căci multe probleme ce ţin de limba română sunt văzute şi analizate de autor pe nou.