Pro–Didactica limbii române
Pentru tipar;)
Lingvistica românească de la Iaşi este o şcoală ştiinţifică prestigioasă, reprezentată de profesori şi colaboratori ai Universităţii „Al. I. Cuza” şi ai Institutului de Filologie Română „Al. Philippide” – nume notorii atît în lingvistica europeană, cît şi în cea mondială. Continuînd tradiţia lui Al. Philippide, Iorgu Iordan, Gh. Ivănescu ş.a., care s-au ocupat de istoria limbii, de dialectologie, lexicologie, semantică, gramatică etc., cercetătorii actuali şi-au lărgit sfera preocupărilor, concentrîndu-şi atenţia asupra aspectelor esenţiale ale didacticii limbii. Interesul acesta este stimulat şi de faptul că, începînd din anul 1966, institutele pedagogice au fost anexate universităţilor, iar din 1969 – şi institutele de perfecţionare a cadrelor didactice. Deşi se predă la Universitatea „Al. I. Cuza” din anii 1948-1949 ca disciplină de învăţămînt, metodica va lua fiinţă, ca ştiinţă fundamentală, mult mai tîrziu, prin cercetările şi cărţile cunoscute ale regretatului prof. univ. Constantin Parfene.
Lucrarea Didactica limbii române, elaborată de conf. dr. Mihaela Secrieru, reprezintă o contribuţie substanţială la ceea ce s-a făcut pînă acum în acest domeniu şi deschide noi perspective activităţii didactice. Aşa cum se remarcă în introducere, autoarea se adresează, „pe de o parte, educabilului aflat în formare iniţială (student, profesor-debutant în învăţămînt), pe de altă parte, profesorului aflat în formare continuă în scopul optimizării calităţii sale educative”.
Apărută la Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, în 2003, cartea conf. dr. M. Secrieru este mai mult decît o „didactică a specialităţii”, decît un „suport de curs” – din, cel puţin, două motive: în primul rînd, pentru că subiectele sînt abordate într-o formă originală, total diferită de modalităţile adoptate de alţi autori (lucrarea este concepută ca un mini-dicţionar tematico-terminologic), în al doilea rînd, pentru că face legătura cu numeroase domenii care nu pot fi uşor instrumentate (cap. X – Elemente de instruire asistată pe ordinator, sau cap. XII – Competenţele profesorului de limba română).
Lucrarea este concepută, în acelaşi timp, din două perspective: teoretică şi pragmatică. De exemplu, în capitolul Conceptul şi problematica curriculum-ului se propune o abordare lingvistică a termenului de curriculum, ca să se prezinte apoi numeroasele definiţii care „au încercat să surprindă, unele cît mai descriptiv, realitatea avută în vedere, altele să esenţializeze, pînă la laconism, aceeaşi realitate”. Cea de-a doua perspectivă – pragmatică – cuprinde precizări, caracterizări, proiectări, indicaţii cu privire la realizarea unui obiectiv ş.a.m.d.
Cartea este structurată în 13 capitole. Pe lîngă introducere, în care se fixează „cvasiconflictele dintre realitatea vieţii sociale şi pregătirea pe care o oferă şcoala”, lucrarea mai conţine itemi de evaluare orală, teme de proiecte / lucrări de licenţă / grade didactice. Autoarea foloseşte şi propune pentru cercetare o bibliografie consistentă, epuizînd materialele ce abordează această problemă. În primele capitole (I-IV), conf. dr. M. Secrieru subliniază importanţa cunoaşterii noţiunilor de didactică, curriculum, ideal educaţional, finalităţi educaţionale vs. finalităţi ale studierii limbii române. Pentru a-şi argumenta demonstraţia, autoarea apelează la opiniile cercetătorilor notorii atît din ţară, cît şi de peste hotare. Un loc aparte în acest demers îl ocupă Reforma învăţămîntului românesc. Capitolele IV-IX (Proiectarea activităţii didactice; Specificul lecţiei de limba română; Formarea conceptelor (noţiunilor) de limbă; Elemente ale comunicării didactice. Conversaţia ca metodă didactică la orele de limba română; Metode de predare-învăţare specifice limbii şi litaraturii române; Evaluarea didactică) dezvoltă o tematică (se poate deduce şi după titlu), ce se suprapune parţial problemelor metodice studiate în alte lucrări din literatura de specialitate.
Trebuie de menţionat însă că, dacă majoritatea lucrărilor cu această tematică sînt concepute ca „un ghid teoretico-aplicativ, reţinînd, în consecinţă, ceea ce este strict esenţial sub aspectul teoriei didactico-metodice”1 şi caută „să păstreze ceea ce tradiţia didactică românească a conservat ca ceva bun şi durabil şi, pe acest teren sigur, să motiveze infuzia elementelor de modernizare”2, meritul autoarei noastre rezidă în crearea unui studiu care, din mulţimea de puncte de vedere şi metode privind didactica limbii şi literaturii române, a selectat pe acelea care oferă cele mai mari posibilităţi pentru descoperirea valorii practice a acestei discipline. Alături de definiţii, taxonomii, tabele sintetice, apar tehnici şi instrumente de evaluare novatoare. Demne de semnalat în cadrul acestui demers sînt metodele de predare-învăţare specifice limbii şi literaturii române (capitolul VIII); metodele de transmitere a cunoştinţelor (cele mai des aplicate în practica şcolară); metodele de cercetare a realităţii, metode bazate pe acţiunea practică (folosite de către profesori de la caz la caz); metodele de instruire şi autoinstruire asistată de calculator (aplicate rar sau deloc la orele de limba română).
Analiza investigaţiilor realizate din perspectiva didacticii sugerează că autoarea vizează în capitolul X „un element de inovare în învăţămînt sau de înnoire prin inovaţie şi /sau reformare” – instruirea asistată de ordinator (IAO). Deşi concluzia care s-a impus (în urma faptului că „unor educatori, indiferent de vîrstă, li se pare o iniţiativă vizibilă această implementare a tehnologiei de comunicare şi informare de tip multimedia în procesul instructiv-educativ, iar altora li se pare un consum de energie sortit eşecului şi altora, mult mai conservatori, o imposibilitate”), este că interesul pentru „instruirea asistată de ordinator nu este şi nu va fi prea curînd pe deplin afirmată în învăţămîntul românesc”, conf. dr. M Secrieru propune un proiect cu adevărat original în vederea folosirii IAO la orele de limba română (cu aplicaţie la noţiunile de lexicologie prevăzute de Programele pentru clasele V-VIII, şi anume Îmbogăţirea vocabularului. Derivarea cu sufixe).
O notă aparte în domeniul didacticii aduce autoarea în capitolul al XII-lea, Competenţele profesorului de limba română. Subcapitolele Problematica generală a standardelor curriculare, Ce sînt standardele şi Principiile de validare a standardelor reliefează nu numai nevoia unor standarde, ci şi principalele probleme care trebuie să fie evaluate prin standarde. Mai mult decît atît: sînt propuse standarde profesionale ale cadrelor didactice din diferite ţări (Scoţia, Marea Britanie, SUA). În ceea ce priveşte standardele pentru profesorii de limba română, acestea, menţionează conf. dr. Mihaela Secrieru, „ar trebui să fie o extindere (înţeleasă ca o diferenţă specifică) a unui trunchi comun de standarde reprezentate prin competenţe psihopedagogice generale”. Problema este cu atît mai complexă, cu cît „standardele sînt exhaustive numai în măsura în care sînt aplicate sincretic”; or, faptul acesta impune abilităţi deosebite.
Impresionantă este bibliografia citată de autoare. În plus, abordarea monografică a didacticii limbii materne în România (capitolul XIII) este revelatoare în domeniu, atîta timp cît majoritatea cercetătorilor consideră că lucrarea lui Paul I. Papadopol, Metodica limbii materne în gimnazii şi licee(Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor, 1925) este primul studiu în domeniu.
Cu toate că aria de cercetare este cea a metodicii limbii române, Mihaela Secrieru acordă un spaţiu important şi metodicii literaturii române (în special, în subcapitolul Metode de predare-învăţare specifice literaturii române. Metode de pregătire a discutării textului literar). Demersul interpretativ (care se conformează normelor unei lucrări academice) este deopotrivă erudit şi limpede, combinînd, în funcţie de problematică, concepte din arii diferite: psihologie, pedagogie, lingvistică etc.
În încheiere, menţionăm că Didactica limbii române, semnată de conf. dr. Mihaela Secrieru, este o lucrare de referinţă în domeniu. Fiind un instrument de lucru indispensabil muncii didactice, această carte le oferă specialiştilor noi direcţii pentru activitatea practică.
Note
1 Cf. C. Parfene, Metodica studierii limbii şi literaturii române în şcoală, Iaşi, Editura Polirom, 1999.
2 Cf. V. Goia, Didactica limbii şi literaturii române pentru gimnaziu şi liceu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002.