Sindromul conştiinţei sfâşiate
Pentru tipar;)
Axată pe ideea-forţă a „complexului sfâşierii”, cartea lui Theodor Codreanu Basarabia sau drama sfâşierii este structurată pe două aspecte ale existenţei socio-politice a statului dintre Nistru şi Prut, stat ce caracterizează pregnant şi în mod special civilizaţia şi cultura de falie a românismului. E vorba de două cicluri de eseuri: Despre destinul politic şi Despre destinul cultural. Se pare că primul ciclu, cel mai consistent, a fost conceput mai ales pentru elitele politice, deoarece în cele 22 de eseuri autorul reuşeşte să elucideze şi să diagnosticheze acel diabolic sindrom al conştiinţei sfâşiate, un fenomen similar cu cel al mancurtului, descoperit şi numit ca atare de alt scriitor, C. Aitmatov. Primul eseu al ciclului precizează aşezarea civilizaţiei româneşti între panslavia şi Europa, situaţie generatoare, în ultima instanţă, a acestei specifice afecţiuni. Se ştie că panslavismul a fost lansat de mari personalităţi ale culturii ruse, fiind servit ca o esenţă a „ideii ruse” care (după expresia lui Lev Tolstoi) semnifică în primul rând, mir, cuvânt cu o bogată polisemie: pace, concordie, chietudine, calm, apoi lume, în sensul comunităţii mondiale, apoi structură comunitară şi, în sfârşit, unitate spirituală supremă, astfel panslavismul aspirând să devină umanitate. Dar „cu cât o idee se afişează lumii în haine mai strălucitoare, atenţionează autorul, cu atât ea poate să ascundă un rău mai adânc”. Un exemplu concludent în acest sens e şi ideea comunismului, care s-a dovedit irevocabil falimentară. Referitor la „ideea rusă” autorul menţionează un adevăr cunoscut de orice om de cultură: „panumanismul slavofil s-a dovedit, în fapt, o grandioasă forţă oprimatoare de tip imperial”. Acest aspect al problemei Th. Codreanu îl tratează şi prin viziunea eminesciană, deoarece este cunoscută atitudinea poetului naţional al românilor faţă de „misionarismul” Rusiei în raport cu Principatele dunărene şi, în mod special, cu dramatica problemă a Basarabiei.
Dar stimularea sindromului de conştiinţă sfâşiată în societatea românească nu vine numai din Est, ci şi din Vest, de unde se lansează încă din timpurile lui Eminescu ideea de „Statele Unite ale României”, adică federalizarea Ţării după modelul Statelor Unite ale Americii, proiect susţinut subtil de Ungaria, de unele forţe politice ale Federaţiei Ruse, dar şi de anumite grupări transnaţionale din România. Din cauza acestui proiect, numit cu ironie amară de către Eminescu „America dunăreană” şi pe care el îl vedea ca pe un mare pericol pentru poporul român, poetul mai este şi astăzi etichetat. „Ce ar fi ajuns România ca «Americă dunăreană», ne avertizează autorul, ne-o arată astăzi Basarabia, colonizată masiv (...) şi deznaţionalizată până la limită”, ca să precizeze în continuare în consens cu recentele tendinţe de globalizare şi de multiculturalism că „specificul civilizaţiilor europene este altul (diferit de cel al SUA, n. n.), fiecare cu geniul său inconfundabil într-o admirabilă diversitate în unitatea europeană. De aceea o Românie fără a avea ca reazem poporul român este un nonsens”. Într-o Românie federalizată ar fi fost cu putinţă distrugerea, fără nici un efort, a arheului românesc, acea temelie spirituală pe care s-a clădit timp de milenii cultura şi civilizaţia românească. Până la crearea în 1859 a Statului unitar român aceste două pietre de moară – cea din Est şi din Vest – aveau certitudinea că românii vor fi treptat măcinaţi într-o masă uniformă de oameni, un fel de pulbere umană, numai bună de întărit pereţii caselor vecine – a Rusiei, a Ungariei, a Serbiei, a Bulgariei – dar după ce Principatele s-au contopit într-un singur bulgăre de cremene, unirea lor trecând într-o altă categorie de rezistenţă, cea a diamantului, proiectele de măcinare a civilizaţiei româneşti ţintesc mai ales în arheitatea ei. De aici şi sentimentul inoculat cu multă perfidie în subconştientul românilor, nu doar al celor din Basarabia, de a te ruşina să fii român, de a prefera să fii minoritar în propria ţară. Iar guvernarea comunistă din Basarabia, promovând o politică aservită, până la abjecţie, intereselor imperiale ale Rusiei, a adâncit fisura conştiinţei naţionale a unor basarabeni până la nişte cote ce ţin de absurd, românii fiind consideraţi recent în Republica Moldova o... minoritate naţională.
În eseul Naţiunea moldovenească – un proiect eşuat? Th. Codreanu explică în cele mai mici amănunte această „ciudăţenie” despre o nouă „naţiune” care, în pofida tezei că popoarele sunt creaţii ale lui Dumnezeu, a fost concepută de „teologii” comunişti de la Chişinău după modelul deja verificat de „teologul” Stalin.
Apelând la o spusă a istoricului ieşean Al. Zub, autorul subliniază că „nimic mai labil decât identitatea unei populaţii de margine, cu o istorie atât de convulsivă şi un destin aşa de tragic” şi că dacă „România este o ţară de răspântie, atunci Basarabia este răspântia răspântiilor”. De aici şi ideea că din cauza acestei poziţii de răspântie a răspântiilor, prin sfâşierea propriei conştiinţe naţionale, a propriei identităţi, un proiect de deznaţionalizare şi de creare a unei noi naţiuni ar putea avea mari şanse de reuşită. Proiectul moldovenesc nu s-a născut în secolul de dominaţie rusească în Basarabia, deoarece atunci a existat proiectul rusesc de deznaţionalizare a basarabenilor. Acesta avea ca temei politica de colonizare masivă cu diverse etnii precum bulgarii, ucrainenii, găgăuzii, evreii, germanii, francezii şi alte neamuri, proiect care, parţial, a suferit eşec. Cu un acut spirit de observaţie autorul sesizează esenţa şi rădăcinile proiectului moldovenesc. „Deşi proiectul moldovenesc este altul decât cel rusesc, (...) el are în comun existenţa elementului minoritar, în sensul dublu al cuvântului: a fost croit pe realitatea lingvistică a unei părţi din limba naţională – graiul moldovenesc (...), iar pe de altă parte s-a ivit în creierul unui minoritar, Cristian Rakovski, un bulgar din România, care a cunoscut el însuşi o transformare uluitoare – de la un înrăit rusofob a trecut la o sovietofilie fanatică, fugind, după Marea Unire, în Ucraina, unde a devenit un lider activ al Kominternului. Acolo a pus el gând rău României regale (...) ura terifiantă a acestui kominternist clocind o idee „genială”, înfiinţarea în anul de disgraţie 1924, dincolo de Nistru, a R.A.S.S.M.”. Proiectul acesta a rămas în vigoare, doar că într-o stare latentă, şi după transformarea R.A.S.S.M. în R.S.S.M., apoi a acesteia în Republica Moldova, şi a intrat în faza lui activă cu refacerea R.A.S.S.M. sub denumirea de Republica Moldovenească Nistreană. Acest proiect a devenit motivul esenţial în perpetuarea „complexului sfâşierii”, în adâncirea fisurii ce deteriorase serios conştiinţa identitară a basarabenilor, amplificând profunda contradicţie dintre independenţa statală şi dependenţa identitară şi culturală de neamul românesc, de acel spaţiu spiritual şi cultural din care fusese ruptă Basarabia. Unii exegeţi în problema dată, în special Charles King, consideră că reunirea Basarabiei cu spaţiul din care a fost smulsă nu s-a produs atât din motive de criză economică, pe care o traversează cele două state româneşti, cât din cauza că „în liderii de la Chişinău s-a trezit un puternic instinct al parveniri, gustul pentru independenţă devenind mediul ideal al pricopsirii”. Autorul susţine parţial această concluzie, specificând că „numai oamenii politici autentici nu sunt robii propriilor interese. Or, după 1989, s-a văzut cu ochiul liber că atât România, cât şi Basarabia au dus o lipsă acută de oameni politici, naţiunea fiind sufocată de politicianismul cel mai rapace, încât cele două „state româneşti” au ajuns campioane absolute ale corupţiei europene”. Theodor Codreanu nu este de acord cu ideea sugerată de acelaşi King precum că „moldovenii ar fi altceva decât românii şi că menirea lor e să opteze fie pentru panslavism, fie pentru panromânism, sau pentru moldovenism”. Perfidia acestei logici a şi fost intens exploatată de agrarieni, care au lansat sloganul că Republica Moldova nu trebuie să mai fie nici „gubernie rusească”, nici „provincie românească”. Autorul conchide, într-un mod absolut convingător, că „în pofida tuturor lozincilor de acest fel, Basarabia va continua să fie românească atâta vreme cât acolo se va vorbi româneşte, indiferent că va fi stat independent sau va reveni la patria-mamă (...). Asta o recunosc toţi cei care ajung la conştiinţa naţională integrală a identităţii lor, în virtutea ecuaţiei: moldovean-român”.
Revenind la ideea că de sindromul conştiinţei sfâşiate suferă, oricât ar fi de straniu, nu doar nişte oameni de rând, neinstruiţi, oropsiţi de munci grele, ci şi liderii politici şi spirituali de pe ambele maluri ale Prutului, Th. Codreanu analizează cu multă fineţe, cu forţă de convingere şi în cunoştinţă de cauză unele personalităţi din Basarabia, precum I. Druţă, M. Snegur, M. Druc. Relevant în acest sens este cazul clasic de conştiinţă sfâşiată a ex-preşedintelui M. Snegur care, luând ca temei mult discutata „palmă a jandarmului”, insista în ideea că revenirea Basarabiei pentru 22 de ani în frontierele fireşti ale României a fost o „ocupaţie”. În replică, autorul dovedeşte persuasiv că „de abuzul „dăştepţilor” şi al jandarmilor nu se face vinovată România. E o greşeală capitală a confunda elementele corupte din corpul statului român cu România”, pentru că „vinovăţia aparţine elementelor corupte din guvernările româneşti (fulgerate cu dureroasă pasiune şi de M. Eminescu în publicistica sa) care au produs o gravă sfâşiere socială şi politică, pe al cărei fundal a apărut, ca o posibilă salvare, Mişcarea Legionară (...) în scopul regenerării morale a Ţării, pe baze creştine”. În încheierea eseului despre M. Snegur autorul îi avertizează pe viitorii lideri politici că „fără o profundă reformă economică şi morală orice viitoare înglobare a Basarabiei la patria-mamă va constitui un eşec şi un dezastru”, iar eseul despre aşa-zisa „palmă” a jandarmului Th. Codreanu, aidoma misionarilor care propovăduiau preceptele creştine pe meleagurile unde se plămădea o nouă naţiune, cea a românilor, îl încheie cu un tulburător şi creştinesc adevăr, să ştie şi să conştientizeze toată suflarea românească din Basarabia, că „acolo unde a lovit palma jandarmului sau cuvântul neghiobului, ruşinea n-o poate spăla cnutul imperial, oricât de mângâietor s-ar arăta, ci numai sărutul maicii Românii”.
Drama celuilalt Mircea, adică M. Druc, e de altă natură, pentru că „structura lui intelectuală e a celui vindecat de „complexul sfâşierii”. În pofida acestui fapt însă, el „a fost tratat la Chişinău şi la Bucureşti cu măsura „sfâşiaţilor”, în calitate de agent al românismului – acasă şi ca agent al fostului imperiu roşu – la Bucureşti, adică tot acasă”. Autorul ajunge să tragă concluzia că „adesea, românii „de margine” sunt mai lucizi şi mai morali decât cei de la centru”. Iar dintre parlamentarii români care au votat la 27 august 1991 recunoaşterea ca stat a Republicii Moldova doar unul, Claudiu Iordache, s-a dovedit a fi cu conştiinţa identitară integră, votând împotriva acestei gafe istorice. După cum precizează M. Druc, ceilalţi au recunoscut prin votul lor unanim „raptul din 28 iunie 1940, preconizat de pactul Molotov-Ribbentrop”. „De fapt, constată cu tristeţe autorul, prin această recunoaştere, România şi-a declinat oficial orice obligaţie cu privire la reîntregire, lăsând totul pe seama Basarabiei (...) Nu (doar) Moscova a fost obstacolul reîntregirii, cum încearcă să se consoleze românii sfâşiaţi de pe ambele maluri ale Prutului, ci tocmai dedublarea fiinţei româneşti, ilustrată de incapacitatea funciară a politicienilor din cele două capitale”.
După o minuţioasă şi subtilă analiză a diverselor aspecte ale „viermuielii” politice din Basarabia, cum ar fi „războiul intraetnic” dintre intelectualii de frunte din Chişinău, „tripla sfâşiere” a creştinilor ortodocşi din Republica Moldova şi „relaţiile” dintre bisericile ortodoxe cu centrele religioase din Moscova şi Bucureşti, despre unii reprezentanţi ai postmodernismului ca nişte exponenţi ai „ultimei generaţii sfâşiate”, Th. Codreanu se lansează cu aceeaşi acribie în investigarea destinului cultural al Basarabiei, afectat şi el de „complexul sfâşierii”. Acest aspect al fenomenului necesită un studiu separat, dar, în general, despre cartea Basarabia sau drama sfâşierii s-ar putea spune că este un remediu incontestabil împotriva acestui specific sindrom al conştiinţei sfâşiate de la sfârşitul secolului al XX-lea, investigat pe cultura şi civilizaţia românească şi identificat de cercetătorul de la Huşi, prozatorul şi eseistul Theodor Codreanu. Nu în zadar această carte a apărut în acelaşi an în două ediţii: prima – la Editura Flux din Chişinău, a doua – la Editura Scorpion din Galaţi, din simplul motiv că pacienţii cu aceeaşi diagnoză – conştiinţa identitară afectată – există cu prisosinţă pe ambele maluri ale Prutului.
Volumul Basarabia sau drama sfâşierii trebuie să ajungă în cât mai multe mâini, paginile să-i fie parcurse de cât mai mulţi ochi, iar textul să-i fie sorbit de cât mai multe suflete însetate de lumină tămăduitoare, mai ales că autorul precizează într-o notă din primele pagini că „de fapt, cartea e pentru toţi conaţionalii”.
După captivanta acţiune cu efect de iluminare şi de tămăduire a unor conştiinţe afectate, ceea ce este de fapt lectura acestei cărţi, oamenii din ambele state româneşti se vor dumeri că o Europă unită a statelor îi va accepta doar cu o conştiinţă sănătoasă, neafectată de nici un fel de fisuri.