Ştefan cel Mare, personaj şi simbol
Pentru tipar;)
Distingem, în evocarea folclorică şi literară a lui Ştefan cel Mare, două moduri de portretizare: unul biografic şi documentar, alimentat de cronicari şi de tradiţia populară şi transpus cu mijloace epice sau dramaturgice (sub forma generalizată de baladă, naraţiune istorică, poem, cîntec), şi altul simbolic, realizat în proiecţii mitopo(i)etice arhetipale, prototipale. El apare, ca personaj şi ca simbol, printr-un transfer de la evocarea factologică la cea mitologică.
Virtuţile reale ale personajului istoric se transformă într-o marcă deontologică şi ontologică, domnitorul fiind conceput ca o Fiinţă exemplară, stînd sub semnul desăvîrşirii morale şi spirituale. Faptul documentar este substituit prin semnificaţie (mitică, simbolică, parabolică). Se conturează, cu toată claritatea, Modelul, dimensiunile paradigmatice. E vorba de un domnitor devenit Domnitor, personaj-cheie al istoriei, în care el apare ca model de împlinire umană. Se valorizează, astfel, mitul „bunului sălbatic” al Vîrstei de Aur şi perfecţiunii începuturilor.
Ştefan cel Mare este omul exemplar în mijlocul unei istorii vitrege, terorizată de păgîni, de necredincioşii externi, de trădătorii şi duşmanii interni.
După Hegel, poporul este moral, virtuos şi puternic în măsura în care realizează ceea ce voieşte şi îşi apără creaţia sa împotriva tuturor forţelor din afară printr-o străduinţă constantă de a se obiectiva. El se identifică, în perioadele de împlinire, cu esenţa sa lăuntrică, el „este la sine, se are pe sine în faţă, ca obiect” . O lege implacabilă face ca individul să treacă de la vîrsta bărbăţiei la vîrsta bătrîneţii. Zeii şi domnitorii pot da acestei treceri un scop prin crearea unei alcătuiri morale şi politice. „În acest chip a stăpînit la început Cronos timpul în epoca de aur, lipsită de înfăptuiri morale, iar ceea ce s-a născut, copiii acelei epoci, au fost înghiţiţi de către ei înşişi. Jupiter, abia, din capul căruia s-a născut Minerva şi în preajma căruia se aflau Apolo şi muzele, a înfrînt timpul, dînd trecerii lui un ţel. El este Zeul politic, care a dat existenţă unei alcătuiri morale, anume statului” [1. p, 74].
Mutatis mutandis, Ştefan cel Mare este domnitorul, „zeul politic” care a impus „vîrsta bărbăţiei”, a înfrînt timpul, dînd marii treceri (vorba lui Blaga) un scop şi existenţă unei alcătuiri morale prin fortificare statală. Intuiţia lui Eminescu, în Muşatin şi ursitorile, mergea anume spre această semnificaţie istorică şi supraistorică, zeiască-politică a voievodului medieval, Evul Mediu fiind de asemenea, în reprezentarea sa, o epocă a împlinirii.
Cu Ştefan cel Mare poporul român capătă, prin urmare, o conştiinţă de sine, care este esenţialul factor constructiv al naţionalităţii.
Procesul de mitizare a voievodului muşatin are şi acest temei al trecerii la etapa superioară a împlinirii sale în istorie.
În schimbul elementului biografic şi hagiografic vine encomionul valorizator de esenţă, de proiectare a eului (individului) în conştiinţa de sine a naţiunii, pe care o întruchipează Ştefan cel Mare şi Sfînt.
Putem urmări acest proces în evoluţia mijloacelor stilistice encomiastice, care se nuanţează şi se esenţializează valoric prin asocierea procedeelor antonomastice (sinecdocice). Domnitorul este, în reprezentările mitopo(i)etice ale scriitorilor noştri care potenţează acea imagine prototipală de „om nu mare de stat”, „adînc gînditor”, „măreţ”, „plin de duh, apărător al dreptăţii”, „care era de faţă la orice bătaie, înţelegea foarte bine măiestria războiului, mai totdeauna în triumf la biruinţă” (ea apare la cronicari, apoi în compilările lui Vartolomei Măzăreanu, Constantin Lecca ş.a.), un „erou”, un „duios părinte”, un Luceafăr (Gheorghe Asachi), „erou al Moldovei”, al „Ţării noastre părinte”, un „principiu nebiruit” (Constantin Stamati), urmaş al romanilor, mama lui fiind „o spartană” (Ion Heliade-Rădulescu), „un suflet mare” ce „alerga la idei mari”, adică unirea tuturor românilor (Dimitrie Bolintineanu), „fiind de natură gigantică, divină”, „creator sublim”, „în care crede întreaga Românime” (Vasile Alecsandri), „strămoşul cuminte”, „omul viteaz, dar nu crunt, pe care-l vreau vremurile” (Nicolae Iorga), „diplomat ascuţit”, „strateg teribil şi prudent”.
Sintetizînd aceste encomioane, care sunt expresia unui personaj-mit, Tudor Vianu conchidea că pe lîngă tradiţiile populare care ne-au transmis figura unui viteaz, a unei personalităţi şi domnitor creştin consunător cu interesele poporului, pe lîngă mărturiile documentare ale cronicarilor care au mijlocit cunoaşterea evenimentelor „Scriitorii moldoveni au întreţinut flacăra vieţii pe altarul domnului. Interpretarea muntenească a pus într-o lumină mai vie lupta lui Ştefan împotriva tiraniei străine, solidaritatea lui cu mulţimile. Alecsandri s-a oprit şi el, într-unul din momentele cele mai fericite ale creaţiei sale, asupra legăturii lui Ştefan cu poporul său” . Ispirescu a realizat o povestire în limba vie a poporului, Iorga i-a reliefat virtuţile politice şi forţa caracterului, Delavrancea a surprins voinţa de legalitate a suveranului supus însă condiţiei obşteşti, Mihail Sadoveanu a vorbit despre sufletul uman şi viaţa interioară a eroului (în Viaţa lui Ştefan cel Mare) şi a dat cea mai adîncă viziune asupra personalităţii cu o misiune universală în Fraţii Jderi, epopee naţională, „o Iliadă a noastră” [2, p. 625].
Din perspectiva zilei de azi imaginea mitopo(i)etică cea mai complexă şi consunătoare cu viziunea postmodernă ne pare a fi cea eminesciană. Ştefan cel Mare este însăşi conştiinţa noastră identitară, este lucrarea ei întru şi împotriva istoriei (vitrege), este „atletul creştinătăţii” care aleargă cu ideea mare a unei Europe creştine unite cu toţi românii uniţi întru această idee. Căci dacă Decebal este ipostaza eului sfîşiat şi căzut din paradis în istorie, Ştefan cel Mare este ipostaza Eului care cunoaşte, în mod hegelian, suprema realizare de sine, redacizarea afirmării.
Referinţe bibliografice
1. Hegel, G.W.F., Prelegeri de filologie a istoriei, Bucureşti, 1997.
2. Vianu, Tudor, Studii de literatură română, Bucureşti, 1964.