„Vom ieşi din impasul lingvistic ruşinos şi ridicol, în care am ajuns, numai atunci, când în capul mesei se va afla ştiinţa eternă, şi nu politicul efemer”
Pentru tipar;)
;)
;)
;)
;)
– Domnule profesor, vă mulţumesc pentru că aţi acceptat acest dialog aflat în proiect demult, dar pe care îl realizăm abia acum, la o venerabilă vârstă a dumneavoastră, ce vă permite şi ne permite să vorbim despre drumul pe care l-aţi traversat împreună cu filologia din Republica Moldova. Zicând filologie, evident, am în vedere cele două aspecte foarte importante ale activităţii dumneavoastră: cea de pedagog şi cea de om de ştiinţă, pentru că pe ambele tărâmuri aţi lucrat cu râvnă, cu dăruire, cu inspiraţie, cu foarte multă credinţă.
– Vârsta la care am ajuns e cea a bilanţului, de aceea îmi aduc aminte cu nostalgie de versurile talentatului şi mult prea regretatului nostru poet Petru Zadnipru:
Ajuns la urma cea din urmă
Mă uit în urma vieţii îndărăt
Să văd ce urme am lăsat în urmă,
La urma cea din urmă cum arăt?
Ca pedagog, funcţionez la U.S.M. din 1959 şi până în prezent (45 de ani). Prin faţa ochilor mei au trecut zeci de promoţii de tineri şi tinere, deveniţi cu timpul profesori de limbă şi literatură română, scriitori, ziarişti, savanţi-filologi, lucrători la radio şi televiziune, actori, oameni de stat etc.
– Vă rog să faceţi referinţă la câteva nume de foşti studenţi...
– Cu plăcere îmi aduc aminte de seminarele şi prelegerile la care au participat, cu ani în urmă, acad. Mihai Cimpoi, acad. Anatol Codru, prof. Nicolae Mătcaş, dr. hab. Irina Condrea, dr. hab. critic literar Ion Ciocanu, m.c. al A.Ş.M. Mihail Dolgan, dr. hab. Gheorghe Colţun, profesorii universitari Mihail Purice, Ion Melniciuc, Vl. Zagaevschi, Claudia Cemârtan, Lidia Colesnic, Emilia Oglindă, Eugenia Dodon, Lidia Strah, Ludmila Berzoi, Petru Butuc, Mihai Gudima, Elena Pânzaru-Belinschi ş.a. Ca dascăl, m-am străduit, pe de o parte, să dau studenţilor mei cunoştinţe cât mai profunde şi necesare de lingvistică teoretică şi aplicativă, iar pe de altă parte (şi concomitent) să le cultiv dragostea faţă de neam, istorie, cultură naţională. În context, aş dori să amintesc spusele domnului profesor Paul Bran, primul rector al A.S.E.M., care, într-un interviu, remarca: „Un filolog predă cea mai de preţ disciplină universitară – iubirea de ţară şi de neam” (vezi Literatura şi arta, 25 decembrie, 1997, p. 3). Îndrăznesc să cred că m-am achitat onorabil de misiunea mea de dascăl „cu-a lui haină roasă-n coate” (M. Eminescu).
– Stimate domnule profesor, un titular de catedră e, prin tradiţie, şi un cercetător ştiinţific în domeniul profesat...
– Mai mult, aş zice că e o condiţie sine qua non să facă, în mod constant, investigaţii ştiinţifice, să-şi creeze o concepţie proprie, s-o promoveze prin publicaţii, prin cursuri şi seminare. Cu ajutorul Celui-de-Sus, am reuşit să scriu şi să public singur (şi în colaborare) vreo 34 de cărţi (monografii, manuale, dicţionare, materiale didactice etc.) şi peste 500 de articole (ştiinţifice, de popularizare, recenzii, rezumate etc.). Am abordat probleme de sintaxă (descriptivă, transformaţională, contrastivă), de lingvistică generală şi romanică, de sociolingvistică, de punctuaţie, de filologie clasică (latina), de cultivare a limbii materne ş.a. (vezi: Ion Madan. Stindard al limbii române. Profesorul Anatol Ciobanu la 70 de ani. Biobibliografie, Chişinău, U.S.M., 2004).
– Sunteţi un recunoscut şi apreciat pedagog şi om de ştiinţă. Ce calităţi trebuie să ai, ca să te urmeze discipolii?
– Ca să devii un îndrumător, un punct de reper pentru alţii, trebuie, în primul rând, să stimezi oamenii, să-i iubeşti pe tinerii care te înconjoară, să-i atragi prin exemplul tău personal, să stimulezi chiar şi (la început) naivele lor încercări în cercetare. Numai savantul care a căpătat încredere, respect şi dragoste din partea celor din preajma lui poate forma o şcoală ştiinţifică, de cercetare, cu tinere talente, direcţionându-le just aptitudinile şi înclinaţiile. Nu vreau să mă laud, dar până în prezent am pregătit 23 de doctori în filologie, inclusiv 3 doctori habilitaţi (Vasile Pojoga, Gheorghe Colţun, Irina Condrea). Am reuşit să le propun teme care „i-au apucat de inimă” şi, tocmai din acest motiv, au muncit cu pasiune şi şi-au susţinut cu brio tezele de doctorat în centrele universitare din Chişinău, Moscova, Mensk. Astăzi ei se află pe şantierele învăţământului din Republica Moldova, România, Austria.
– Când, cum aţi descoperit vocaţia dumneavoastră pentru filologie, în general, şi pentru lingvistică, în special?
– Poate părea neverosimil, dar dragostea (gr. philos) pentru cuvânt (gr. logos) am deprins-o de la mama mea, care era aproape analfabetă. Cu toate acestea, avea harul vorbirii frumoase, nuanţate, expresive în graiul din Nordul Basarabiei. Când torcea iarna sau când ne duceam la prăşit vara, ea fredona mereu cântece populare, spunea rugăciuni, ghicitori, cu alte cuvinte, „nu-i tăcea gura niciodată”. Când eram elev, mama recursese la un şiretlic, de care mi-am dat seama abia când am ajuns mare: ea mă obliga să-i citesc, din manuale de limbă şi literatură română, poezii, povestiri, poveşti, fragmente din operele clasicilor, pe care ni le dădea învăţătorul pentru acasă. Mama era numai ochi şi urechi la cele ce citeam eu în voce, mă punea să repet unele cuvinte şi fraze, să le explic mai pe înţeles etc. Astfel ea deprindea limba literară odată cu mine...
Mai târziu, la şcoala medie de cultură generală (din com. Târnova), la Şcoala Pedagogică (Normală) „Boris Glavan” din or. Bălţi am avut norocul să-mi predea limba şi literatura „moldovenească” profesori care, până în primăvara lui 1944, reuşiseră să termine unii nişte clase de liceu, alţii nişte ani de universităţi din Iaşi, Bucureşti, Cluj. Paradoxul consta în faptul că aceşti profesori, care vorbeau o perfectă limbă română literară, erau puşi în situaţia să ne înveţe normele ortografice şi ortoepice, pe de-a dreptul infecte, ale aşa-numitei limbi moldoveneşti. Ne era milă de bieţii noştri profesori (unii, cum am spus, cu studii liceale şi universitare româneşti), când vedeam cum se autoobligă ei, sărmanii, să ne ceară nouă, elevilor, să scriem şi să pronunţăm: aşela (= acela), ţavă (= ţeavă), mulţămesc (= mulţumesc), zâua (= ziua), săcară (= secară) etc. Cu pietate îmi amintesc de profesorii mei de limbă şi literatură: Boris Gurămultă, Bartolomeu Musteaţă, Vitalie Voitovschi, Bela Vinograd. În atmosfera lingvistică şi politică de atunci, extrem de tulbure şi presantă, ei reuşeau totuşi să insufle elevilor dragoste şi stimă faţă de slova maternă, faţă de logos, care, în viziunea profesorului Eugen Coşeriu, este „baza conştiinţei sau manifestarea conştiinţei morale a omului” (vezi E. Coşeriu. Politici lingvistice // Limbaje şi Comunicare, VI, Partea I, Editura Universităţii Suceava, 2001, p. 59).
Vocaţia pentru lingvistică am descoperit-o deja la Facultate. Mai corect spus, primul meu profesor universitar, actualmente acad. Nicolae Corlăteanu, a intuit că am înclinaţii spre studierea problemelor de limbă. Domnia sa m-a încurajat, m-a stimulat, îmi dădea însărcinări suplimentare, m-a îndrumat la scrierea tezelor de an şi a tezei de licenţă, ca, până la urmă, să-mi zică: Vade mecum –„mergi cu mine” în lumea ştiinţei lingvistice. Şi eu cu bucurie (dar nu şi fără anume frică) l-am urmat... Sub conducerea profesorului N. Corlăteanu am scris şi am susţinut cu brio prima mea teză de doctorat (1960), am publicat primele lucrări. Acad. Nicolae Corlăteanu a fost pentru mine „racheta de lansare” pe orbita ştiinţei filologice. Mă închin în faţa Dumnealui ca înaintea unui codru verde! Îi doresc ab immo pectore încă mulţi-mulţi ani de viaţă şi de activitate de creaţie!
A doua mare personalitate – care m-a făcut să înţeleg şi să mă descurc în multe probleme de lingvistică generală şi de gramatică, să-mi formez o concepţie lingvistică proprie, să observ şi să pricep „structurile de adâncime”, nu numai cele „de suprafaţă”, ale ştiinţei despre limbă, să însuşesc o metodologie lingvistică justă şi să aplic metode moderne de cercetare a faptelor de limbă – a fost dr. hab., prof. univ., membrul corespondent al A.Ş. din ex-Uniunea Sovietică, şeful Catedrei de Lingvistică Romanică a Universităţii „M. Lomonosov” din Moscova Ruben Budagov (1910-2001). A scris şi a publicat vreo 20 de monografii, unele dintre ele fiind traduse în mai multe limbi, inclusiv în româneşte, de către discipolul său Gheorghe Mihăilă, reputat slavist, membru corespondent al Academiei Române. Între anii 1970-1972 am avut norocul să fiu ataşat la Catedra profesorului R. Budagov pentru finalizarea, sub conducerea ilustrului pedagog şi om de ştiinţă, a tezei de doctor habilitat cu tema „Sintaxa verbelor semicopulative (analiză semantico-distributivă)”. Chiar şi după susţinerea tezei la Universitatea „M. Lomonosov” din Moscova, am întreţinut relaţii de lucru cu prof. R. Budagov şi Catedra lui, până la decesul celebrului savant.
– Prof. R. Budagov cunoştea limba română, era familiarizat cu situaţia lingvistică din fosta R.S.S.M....
– Da, prof. R. Budagov ştia foarte bine adevărul despre noi. Anume acest fapt l-a determinat să scrie, împreună cu un alt renumit lingvist S. Bernştein, încă în anii ’60 ai secolului trecut, un studiu intitulat „Cu privire la unitatea de limbă româno-moldovenească”. „Autorii acestor rânduri, la fel ca şi alţi mulţi lingvişti sovietici – se subliniază în studiu – au căzut într-un timp în greşeală, când se străduiau să depisteze o anumită „autonomie” a limbii moldoveneşti faţă de limba română. Ne-am străduit cât ne-am străduit, dar n-am reuşit să arătăm şi să demonstrăm – pe bază de fapte concrete şi edificatoare – deosebirile dintre limbile română şi moldovenească. Unitatea de limbă româno-moldovenească s-a cristalizat de foarte multă vreme, încă din perioada de formare a limbilor romanice. La ora actuală această teză este recunoscută de către toţi specialiştii care tratează problema în cauză. Teoria despre două limbi est-romanice... a adus mari prejudicii lingvisticii sovietice. S-au irosit multe forţe şi mult timp pentru a demonstra teza eronată cum că moldovenii şi românii vorbesc limbi romanice înrudite, dar diferite. Dovezi în favoarea acestor teze nu au existat şi nici nu pot exista” (vezi culegerea Povară sau tezaur sfânt?, Chişinău, 1989, p. 355-356 sau rev. Nistru, 1988, nr. 11). Comentariile sunt de prisos. Acesta a fost – să ştie cititorul de astăzi al revistei Limba Română – profesorul Budagov, de la care am avut de învăţat nu numai carte, ci şi faptul că un om de ştiinţă trebuie să aibă o poziţie civică distinctă, să fie principial, să se simtă obligat a spune lucrurile aşa cum sunt.
– Ce nu ştie cititorul revistei noastre despre începutul carierei dumneavoastră de pedagog şi de om de ştiinţă?
– Am început să „predau”, de pe când eram elev, în şcoala primară. Cum? Foarte simplu: învăţătorii mă obligau să-i ajut pe elevii mai slabi la carte, adică să le explic temele. Şi aceasta o făceam sau la şcoală după lecţii, sau acasă. O atare „misiune” aveam şi în clasele superioare, şi la Şcoala Pedagogică (Normală) şi chiar la facultate. În anii de doctorantură (1956-1959) eram invitat în fiecare vară la Şcoala „Boris Glavan” şi la Institutul Învăţătoresc din Bălţi, unde predam la secţia fără frecvenţă disciplinele: „Sintaxa”, „Literatura română veche”, „Limba latină”. Astfel, volens-nolens acumulam experienţa atât de necesară unui conferenţiar universitar. Ca om de ştiinţă, am început prin observarea şi comentarea faptelor de limbă, prin studierea şi conspectarea operelor unor somităţi lingvistice ca: Fr. Diez, W. Meyer-Lübke, O. Jespersen, A. Meillet, F. de Saussure, H. Schuchardt, I. Iordan, Ov. Densuşianu, Al. Philippide, Al. Graur, A. Potebnea, F. Fortunatov, V. Vinogradov, R. Budagov, Vl. Şişmariov, L. Şcerba şi mulţi alţii. Şi astăzi mai apelez, din când în când, la notiţele făcute în prima tinereţe. Şi mai e ceva. Pătrundeam în „tainele” limbii române prin filiera latinei şi francezei. Mă pasionau similitudinile şi divergenţele în vocabularul limbii române şi în structura ei gramaticală în comparaţie cu alte limbi. Acad. Iorgu Iordan scria că „pentru a cunoaşte mai bine o limbă, pentru a pătrunde puţin mai adânc în structura ei, este nevoie să o comparăm cu alte limbi, în primul rând cu acelea care fac parte din acelaşi grup genealogic, luându-se în consideraţie, înainte de toate, trăsăturile ei specifice, care o disting de celelalte limbi...” (I. Iordan. Scrieri alese, Bucureşti, 1968, p. 111). Pasiunea de a analiza limba română în contrast cu alte limbi (romanice şi neromanice) nu m-a părăsit nici până în prezent.
– Tânăra generaţie cunoaşte foarte puţin condiţiile în care funcţiona Facultatea de Litere a U.S.M. în primii ani de la fondarea ei. Referiţi-vă, vă rog, la această perioadă, la oamenii care au învăţat şi au muncit împreună cu dumneavoastră.
– U.S.M. a fost deschisă în toamna anului 1946. Eu am devenit student în 1951. M-a impresionat mult atunci frumuseţea blocului de studii (str. Kogălniceanu, 65), ordinea în exteriorul şi în interiorul clădirii, contingentul foarte variat al studenţilor (alături de cei de 17-19 ani stăteau în sălile de studiu demobilizaţi din armată, participanţi la război, invalizi, mulţi familişti). La facultăţi, cu excepţia celei de istorie şi filologie, aproape toate disciplinele se predau în limba rusă, ceea ce constituia un obstacol pentru fetele şi băieţii veniţi de la ţară, mai ales la facultăţile reale. Necunoscând limba, le era dificil a înţelege prelegerile profesorilor, a participa la discuţii, la seminare, la adunări etc. Se ştie că omul gândeşte în baza limbii, dar dacă nu posedă limba de instruire, nu poate să acumuleze informaţii şi să-şi redea gândirea. Încă Prosper Mérimée scria că „La langue a été donnée à l’homme pour exprimer sa pensée”. Noi, studenţii basarabeni, ne simţeam complexaţi din cauza barierei lingvistice. La Facultatea de Istorie şi Filologie (secţia „Limbă şi Literatură”) se ţineau în limba „moldovenească” unele discipline ca Literatura (veche, clasică şi contemporană), Limba (fonetica, morfologia, sintaxa, lexicul), Dialectologia, Introducerea în lingvistică, Istoria limbii, Folclorul, Lingvistica generală. Restul cursurilor (generale) erau predate în limba rusă. Colegi de grupă academică mi-au fost regretatul Gheorghe Malarciuc – prozator şi dramaturg; Ion Eţcu – doctor hab., profesor; Tudor Cotelnic – doctor hab., profesor ad-interim; Lazăr Ciobanu – cercetător ştiinţific la A.Ş.M., istoric literar; Ion Zaporojan – lexicograf la A.Ş.M., doctor în filologie; Boris Novac – lucrător de muzeu. Aceştia (în afară de Gh. Malarciuc) se mai află pe şantierul filologiei şi culturii naţionale. Sunt oameni oneşti, specialişti de performanţă, prietenoşi, sociabili şi militanţi activi pentru adevărul ştiinţific privind limba, cultura şi istoria neamului nostru. Câţiva colegi de grupă, care au funcţionat ca pedagogi, bibliotecari etc., s-au petrecut din viaţă: Pavel Ababii, Pavel Armaşu, Valeriu Zelinschi, V. Vişnevschi, Alexei Cudrineţki, Alexandru Anghelici, Dumitru Tăbăcaru. Să le fie ţărâna uşoară!
– Cine sunt profesorii, dascălii – în plan ştiinţific, dar şi pedagogic – care v-au marcat destinul?
– Dacă e să mă refer numai la destinul meu, un rol decisiv pe vremea studiilor universitare l-au jucat doi profesori: Nicolae Corlăteanu, care a îndrumat preocupările mele ştiinţifice (vezi supra), şi Ion Racul (decan, mai apoi prorector), care m-a salvat de trei ori, când mă aflam pe muchie de cuţit, fiind turnat „unde trebuia” pe motive extraştiinţifice. Înţelegând că mi se incriminează în mod exagerat unele lucruri de ordin politico-ideologic, profesorul meu de literatură şi prorectorul pentru activitatea didactică a U.S.M. Ion Racul mi-a luat apărarea, a pledat pentru cauza mea în faţa rectorului de atunci, Victor Cepurnov (probabil, şi în faţa altor demnitari) şi eu am fost lăsat în pace, să mă ocup de carte. Cât despre ceilalţi profesori, care mi-au predat pe vremea studenţiei, păstrez cu sfinţenie în memorie amintirea Fainei Cojuhari, a lui Ion Mocreac, Andrei Borşci, Boris Bâhov, Vasile Soloviov, a Claudiei Nicov (profesoară de limba latină), a lui Leonid Pancratiev (profesor de latină şi slavă veche). Un loc cu totul aparte îl ocupă profesorul Vasile Coroban (literat-enciclopedist, critic literar şi polemist temerar) şi profesorul Ion Osadcenco (mare sufletist, excelent specialist în domeniul literaturii clasice româneşti, un neîntrecut cunoscător de snoave, vorbe de duh şi versuri pe care le rostea pe dinafară în circumstanţele potrivite).
– În ultimul deceniu al secolului trecut aţi colaborat neîntrerupt cu Eugen Coşeriu. Cum l-aţi descoperit pe marele nostru profesor şi ce a însemnat prestanţa acestui savant pentru dumneavoastră?
– Indirect l-am cunoscut pe Eugen Coşeriu, lingvistul numărul 1 al secolului XX, prin lucrările ce i se traduceau, în ruseşte, la Moscova. Abia începând cu 1991, când savantul s-a decis să-şi viziteze baştina (după 51 de ani), am avut fericita ocazie să fac cunoştinţă cu el. M-am aflat în preajma „Colosului de la Tübingen” în septembrie 1991, când a fost propus pentru alegerea în calitate de Membru de Onoare al A.Ş.M.; în iulie 1993 – la Congresul al XVIII-lea al A.R.A. (Academia Româno-Americană), care şi-a desfăşurat lucrările la Chişinău. La 4 noiembrie 1993 Senatul U.S.M. i-a conferit titlul onorific de Doctor Honoris Causa şi eu am prezentat Laudatio. Nu mi-a fost uşor să pregătesc această conferinţă, pentru că, pe atunci, opera savantului, practic, absenta în bibliotecile din Chişinău. După aceasta, s-a legat între noi o strânsă prietenie. L-am însoţit ulterior (împreună cu alţi colegi) ori de câte ori venea în Republica Moldova, fiind oaspete dorit şi aşteptat la A.Ş.M., la Uniunea Scriitorilor, la Casa Limbii Române sau la redacţia revistei Limba Română, al cărei mare animator era, la Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi... Ultima mea revedere cu acad. Eugen Coşeriu s-a produs în octombrie 2001 la Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava, unde a fost organizat Colocviul Internaţional de Ştiinţe ale limbajului, In honorem Eugen Coşeriu. Am avut inspirata idee de a propune, la una din şedinţele Colocviului, candidatura ilustrului savant lingvist şi filozof Eugen Coşeriu la Premiul Nobel. Ideea a fost susţinută cu entuziasm de participanţii la Colocviu. Deşi suferind, profesorul E. Coşeriu a prezentat în plen un foarte original şi profund raport privind politicile lingvistice, tratând, în special, două probleme dificile: natura politică a limbajului şi limba moldovenească – „o fantomă lingvistică”. Referentul a demonstrat cu fapte peremptorii că două nume diferite pentru aceeaşi limbă (în cazul nostru: „moldovenească” şi română – n.n., A.C.) înseamnă dezbinarea, despărţirea comunităţii lingvistice, fapt care poate duce la masochism lingvistic, la autodistrugere a propriei identităţi istorice (vezi cartea Limbaje şi Comunicare, VI, Partea I, Suceava, 2001, p. 66-67). E de subliniat în mod expres că prof. E. Coşeriu a militat constant şi permanent pentru adevărul ştiinţific privind limba şi istoria neamului nostru. În studiul său capital Latinitatea orientală prof. E. Coşeriu concluziona: „A promova sub orice formă o limbă moldovenească, deosebită de limba română, este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic e o absurditate şi o utopie; din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi, deci, un act de genocid etnico-cultural” (vezi antologia Limba română este patria mea. Studii. Comunicări. Documente, Chişinău, 1996, p. 30-31). O mai adecvată definiţie a „moldovenismului primitiv şi anacronic” nici că se putea da!
– Valeriu Rusu este o altă distinsă personalitate a ştiinţei şi culturii noastre, un reprezentant marcant al Limbii Române în Franţa. În ce împrejurări l-aţi cunoscut pe domnul Valeriu Rusu?
– În iarna lui 1996, cu susţinerea Fundaţiei SOROS (Moldova), am obţinut o delegaţie de 45 de zile la Universitatea din Aix-en-Provence – Marseille-1 (Franţa) la Departamentul „Lingvistica comparată şi limba română”. Înainte de a pleca la destinaţie, i-am telefonat profesorului Valeriu Rusu, care – spre plăcuta mea surprindere – m-a rugat să-i aduc de pe sfintele şi neuitatele locuri de baştină câteva crenguţe de măr şi o pungă de pământ. Ajuns în Franţa, am rămas totalmente vrăjit de Omul, Profesorul şi Savantul Valeriu Rusu. Chiar la prima lui prelegere, a prezentat studenţilor „trofeul” pe care i l-am adus şi m-a rugat să le vorbesc tinerilor francezi despre Republica Moldova, cu cât mai multe amănunte privind istoria, cultura, limba, obiceiurile, religia etc., lucru pe care l-am făcut cu mare plăcere. Timp de câteva săptămâni am admirat măiestria pedagogică, arta oratorică, harul cu care l-a înzestrat Dumnezeu pe compatriotul nostru Valeriu Rusu, o adevărată enciclopedie filologică şi istorică, modus-ul exprimandi care electrizează şi fascinează auditoriul studenţesc. Atunci, dar şi mai târziu – am fost în mai multe rânduri invitat la Aix – mi-am dat seama de ce studenţii francezi (posesori ai unei limbi internaţionale) se înscriu cu zecile şi sutele la specialitatea „Limba şi Literatura Română” în chiar ţara lor natală! Ei vin, în primul rând, să facă şcoală şi carte la profesorul, basarabean de origine, Valeriu Rusu, care a reuşit să fondeze la Aix un centru de cercetare ştiinţifică a filologiei române şi a obţinut dreptul de a pregăti doctoranzi şi de a le conferi titlul de doctor în filologie cu specialitatea „Limba şi Literatura Română”. Sub conducerea profesorului V. Rusu funcţionează un Seminar de traducere din limba română în limba franceză. Au fost publicate în ediţii bilingve zeci şi sute de poezii de-ale scriitorilor din România şi din Republica Moldova. Vom aminti aici numai unele dintre ele: Anthologie de la création poétique de Mihail Eminescu, réalisée sous la direction de Valeriu Rusu. Publication de l’Université de Provence, 1990, 500 p.; Echos poétiques de Bessarabie (Moldavie) – Ecouri poetice din Basarabia (Moldova), Chişinău, Editura Ştiinţa, 1998, 294 p.; Vasile Romanciuc. Un oeil – Un ochi, Ploieşti, 2000, 68 p. O muncă titanică a depus familia Rusu pentru a traduce şi a edita Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu (vezi cartea: Tsiganiada ou Le Campement des Tsiganes, traduction du roumain: Romaniţa, Aurelia et Valeriu Rusu. Bucureşti, Editura Biblioteca Bucureştilor, 2003, 454 p.) Elita intelectuală din R.M. întreţine relaţii strânse cu domnul Valeriu Rusu şi doamna Aurelia Rusu (recunoscut eminescolog şi editor al scriitorilor clasici români). Remarcabilii filologi şi fidelii noştri prieteni au publicat, pe parcursul anilor, o mulţime de studii în revista Limba Română, în hebdomadarul Literatura şi arta, au tradus şi continuă să traducă şi să publice în ediţii bilingve poezii, proză şi critică literară ale scriitorilor din R.M.
– Stimate domnule profesor, în anul curent se împlinesc 15 ani de la adoptarea Legislaţiei lingvistice. Dumneavoastră aţi fost unul dintre participanţii activi la evenimentele ştiinţifice şi culturale ce au precedat ziua de 31 august 1989, zi ce urma să fie una de demarcaţie în politica lingvistică de la noi. Care dintre acele întruniri le consideraţi decisive în procesul de restabilire a adevărului ştiinţific şi istoric?
– Că vorbim aceeaşi limbă cu fraţii de peste Prut, am ştiut, am simţit, am conştientizat din anii de şcoală primară, când învăţam pe dinafară poezii şi fragmente din clasici. Alta e că în perioada postbelică nu se mai putea afişa acest adevăr. Intelectualii basarabeni se revoltau în sinea lor, când auzeam spunându-se enormităţi despre limbă, dar, în fond, tăceau, dorind astfel să supravieţuiască. De fapt, nici nu prea avea cine să lupte pentru adevărul ştiinţific despre limba şi istoria neamului nostru, căci majoritatea oamenilor cărţii se refugiaseră în primăvara anului 1944 peste Prut de frica represaliilor staliniste. Iată un foarte incomplet, dar elocvent tablou privind cadrele din Basarabia:
|
Numărul de învăţători, profesori
şi alţi intelectuali în Basarabia
|
||
|
Nr.
|
Până la 1944 erau
|
După 1944 au rămas
|
|
1.
|
Judeţul Bălţi - 2180
|
129
|
|
2.
|
Judeţul Cahul - 1286
|
10
|
|
3.
|
Judeţul Soroca - 980
|
18
|
|
4.
|
Judeţul Bălţi - 240
|
13
|
|
5.
|
Oraşul Chişinău - circa 500
|
70
|
– Evident, în situaţia unei crize totale de cadre calificate cine putea să formeze conştiinţa naţională a tineretului studios, să propage adevărul?
– E o întrebare ce conţine şi răspunsul. Abia în perioada gorbaciovistă, după 1985, când s-a mai liberalizat viaţa, când ni s-au mai descreţit frunţile, când au început treptat să se sfarme cătuşele fricii, oamenii de bună credinţă, în primul rând scriitorii, apoi savanţii, profesorii de toate gradele, ziariştii, lucrătorii de la radio şi televiziune, toţi intelectualii au ieşit în stradă, cerând să li se facă dreptate. S-au pus în mişcare şcolile, instituţiile de învăţământ superior şi mediu de specialitate, funcţionarii de la diferite ministere etc. Personal am participat singur sau cu studenţii la foarte multe întruniri de acest fel, organizate, în special, în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Am activat, de asemenea, în Comisia Interdepartamentală, care se ocupa de examinarea problemelor limbii, alături de Ion Borşevici, Silviu Berejan, Alexandru Dârul, Ion Dumeniuk, Nicolae Mătcaş, Anatol Eremia, Ion C. Ciobanu, Nicolae Dabija, Maria Cosniceanu şi mulţi alţii. Dezbaterile în şedinţele Comisiei erau foarte aprinse.
– O întrunire, la care aţi avut un cuvânt greu de spus, a fost cea din toamna anului 1988. Evocaţi, vă rog, acea zi.
– Institutul de Lingvistică al A.Ş.M. a invitat la Chişinău pe toţi membrii Sectorului de Limbi Romanice de la Institutul de Lingvistică al A.Ş. a fostei Uniuni Sovietice, pentru a discuta situaţia lingvistică de la noi. La întâlnirea cu moscoviţii a venit floarea intelectualităţii din Chişinău (şi nu numai). Sala mare a Academiei noastre era arhiplină, zeci de persoane stăteau în picioare. Lumea vroia să audă cuvântul decisiv al romaniştilor de la Centru. Mare ne-a fost surprinderea, când V. Solnţev, directorul Institutului de Lingvistică al A.Ş.U.S., membru corespondent al acestei instituţii, a declarat în alocuţiunea de deschidere că grupul de savanţi a sosit în Moldova nu pentru a lua decizii, ci doar pentru a face un schimb de opinii verbale. Sala s-a cutremurat de revoltă. Atunci m-am ridicat (din sală) şi am cerut insistent următoarele: 1) Romaniştii moscoviţi să-şi expună opiniile despre 3 probleme ce ne frământă – a) Recunoaşterea identităţii lingvistice moldo-române, b) Recunoaşterea limbii de stat şi c) Recunoaşterea alfabetului latin (român) în Moldova; 2) Să fie format ad-hoc un secretariat şi să se întocmească un proces-verbal al tuturor luărilor de cuvânt şi 3) La finalul şedinţei să fie adoptată o rezoluţie cu propuneri concrete pentru conducerea de vârf a republicii.
– Deşi prezidiul şedinţei nu era încântat de propunerea dumneavoastră, sub presiunea sălii entuziasmate şi nerăbdătoare, a acceptat-o totuşi.
– Da, adevărat! Spre seara acelei zile istorice era deja elaborată o Rezoluţie favorabilă, cu opinii pozitive, despre limbă şi alfabet. Ea a constituit un argument forte în confruntarea noastră cu Puterea de atunci, ostilă mai ales alfabetului latin. (De altfel, în secretariatul acestei şedinţe au muncit aproape toată ziua [cât a durat întâlnirea], din proprie dorinţă, înflăcăraţii militanţi pentru reforma lingvistică, doctorii în filologie Constantin Tănase, Vasile Bahnaru, Emil Mândâcanu ş.a.) Tot în acea zi memorabilă, seara, în drum spre casă, mi s-a întâmplat un accident: am căzut şi mi-am fracturat mâna dreaptă. Un prim ajutor mi-au acordat tinerii şi bravii Constantin Tănase şi Vasile Bahnaru care m-au transportat la spital. Le rămân recunoscător şi acum, după ani şi ani trecuţi de atunci...
– Legislaţia de la 1989 a sensibilizat pentru un anumit timp interesul faţă de limba română. Totuşi lucrurile nu au evoluat în sensul creării de condiţii reale, pentru ca limba română să reintre definitiv şi deplin în drepturile sale fireşti, să întruchipeze calitatea de simbol şi de element definitoriu al statalităţii Republicii Moldova.
– Legislaţia lingvistică adoptată de Sovietul Suprem al R.S.S.M. la 31 august 1989 a fost, fireşte, una de compromis. Pe de o parte, în Preambul, se recunoaşte identitatea lingvistică moldo-română, iar pe de altă parte nu este acceptat glotonimul „limba română”. Pe de o parte, se afirmă că „limba moldovenească” este de stat (oficială), iar pe de altă parte, i se dă dreptul şi limbii ruse să fie utilizată în toate sferele vieţii economice, culturale, politice etc. Dacă nu ar fi fost alcătuite în felul acesta, legile despre limbă ar fi primit un vot de blam la şedinţa Sovietului Suprem. Acesta e tristul adevăr! Şi totuşi adoptarea celor trei legi în 1989 a fost o victorie, căci ne-au permis să scoatem din anonimat limba maternă, abandonând haina străină şi îmbrăcând-o în straiele ei tradiţionale, cu crinii latini. De aici şi până la Suveranitate, Independenţă, Tricolor şi Stema de Stat rămânea de făcut încă doi-trei paşi!
– Cum apreciaţi de pe poziţiile zilei de astăzi Legislaţia adoptată la 1989?
– Precizez: Legislaţia lingvistică adoptată în 1989 a fost un rău necesar. Pe atunci făceam parte din U.R.S.S., depindeam totalmente de politica antinaţională a P.C.U.S. O dată cu obţinerea Independenţei (27 august 1991), Parlamentul democratic trebuia, de urgenţă, să întreprindă acţiuni epocale pentru Moldova şi poporul ei: prima – să elaboreze o Nouă Constituţie a Republicii Moldova şi a doua – să rediscute şi să refacă Legislaţia lingvistică. Spre marele nostru regret, deputaţii de atunci nu au găsit limbaj comun în privinţa acestor două acţiuni de valoare primordială pentru neamul nostru. În consecinţă, am rămas cu covata spartă.
– Mai mult de 15 ani discutăm – în cadrul a diverse întruniri ştiinţifice desfăşurate în republică sau peste hotarele ei – despre identitatea limbii şi a poporului nostru. Problema rămâne „deschisă” atâta vreme, cât nu este adoptat un document oficial, de stat, care să legifereze adevărul ştiinţific. Domnule profesor, când, cum oare vom depăşi acest impas?
– Guvernanţii noştri au înţeles, în sfârşit, că nu există două limbi romanice de est, că noi şi cei din dreapta Prutului vorbim aceeaşi limbă. În Concepţia politicii naţionale de stat a Republicii Moldova se afirmă că „poporul moldovenesc şi poporul român folosesc o formă literară comună”. În acelaşi timp, însă, Concepţia... nu admite glotonimul „limba română” pentru R.M., subliniind: „Având originea comună, dispunând de un fond lexical de bază comun, limba naţională moldovenească şi limba naţională română îşi păstrează fiecare lingvonimul său ca însemn identificator al fiecărei naţiuni: moldovenească şi română”. Dar e de observat en passant că acelaşi glotonim, de exemplu, „limba spaniolă” deserveşte nu numai Spania, ci şi aproape toate ţările Americii Latine, că glotonimul „limba portugheză” e utilizat în Brazilia, Angola, Mozambic şi în alte ţări. Savanţii moscoviţi profesorii Ruben Budagov şi Samuil Bernştein, încă în 1961, scriau că „existenţa unei limbi unice pe cea mai mare parte a teritoriului României şi Moldovei nu poate leza nicidecum sentimentele naţionale ale poporului moldovenesc, după cum limba germană literară unică, răspândită atât în Germania cât şi în Austria, nu lezează sentimentele naţionale ale poporului austriac...”. Un alt lingvist rus de talie universală, Raymond Piotrowski, scrie, în această ordine de idei, următoarele: „Noi, romaniştii din Rusia, Ucraina, de nenumărate ori am spus sus şi tare că limba băştinaşilor din Basarabia este cea română... A susţine că există o limbă „moldovenească” este o „aberaţie politică” (E. Coşeriu), este o greşeală gravă şi o incultură lingvistică”. Cred că e de prisos să mai comentăm cele relatate supra. Vom ieşi din impasul lingvistic ruşinos şi ridicol, în care am ajuns, numai atunci, când în capul mesei se va afla ştiinţa eternă, şi nu politicul efemer.
– Într-un tulburător articol publicat recent în revista noastră afirmaţi că limba este un factor decisiv în politica naţională a statului. În R. Moldova nu sunt create condiţii propice pentru buna funcţionare a limbii oficiale. Să nu ştie oare guvernanţii că tergiversarea, amânarea rezolvării echitabile a complicatei şi delicatei probleme poate avea consecinţe negative asupra climatului lingvistic, asupra esenţei şi integrităţii identităţii noastre naţionale?
– Opinia mea este că mulţi dintre guvernanţii noştri actuali îşi dau prea bine seama de situaţia nostimă (ca să nu spun mai mult) în care s-a ajuns cu „politica lingvistică” din R.M. Societatea civilă e tensionată, se înmulţesc disensiunile pe motiv lingvistic între populaţia majoritară şi etniile minoritare ce nu-şi dau osteneala să însuşească limba de stat, ci vorbesc şi continuă, în bună parte, să-şi instruiască odraslele în şcolile cu limba de predare rusă. Nu e greu de imaginat ce reacţie negativă se va produce în instituţiile de învăţământ de toate gradele, când de la 1 septembrie se va încerca a introduce cu forţa aşa-zisa limbă moldovenească în locul celei române, care s-a predat deja 14-15 ani. Cine va câştiga din eventualele scandaluri cu manualele de limbă moldovenească, literatură moldovenească, cu rebotezarea liceelor, şcolilor etc.? Cauza? Nici de cum! Orice guvern care se respectă, orice parlament care emite legi, orice şef de stat – toţi in corpore doresc să fie linişte în ţară, poporul să lucreze cu tragere de inimă, să-şi iubească pământul natal, să contribuie la înflorirea şi prosperarea neamului. Dar pentru aceasta trebuie lichidate disensiunile de ordin lingvistic, create absolut artificial şi arbitrar. Practica internaţională demonstrează că în toate ţările (cu mai multe sau mai puţine etnii naţionale) există o singură limbă de stat (oficială), pe care trebuie s-o cunoască toţi cetăţenii acelei ţări. Minorităţilor însă li se creează condiţii favorabile pentru a-şi păstra limba, cultura, tradiţiile, religia. În nici un caz însă limba unui grup minoritar nu poate pretinde a fi limbă de stat (oficială), după cum se întâmplă la noi, de pildă, cu limba rusă (în acest sens a se vedea Carta limbilor regionale sau minoritare). Pentru a evita consecinţele negative generate de climatul general din R.M. şi de cel lingvistic, în mod particular, guvernanţii noştri ar trebui să găsească, în sfârşit, voinţa politică de a se conforma adevărului ştiinţific privind identitatea şi integritatea noastră lingvistică, istorică şi de neam. În cazul în care această voinţă politică încă nu s-a „copt”, propun să fie declarat un Moratoriu asupra problemelor de limbă, pe un termen de 6 ani, răstimp în care, să sperăm, situaţia lingvistică din R.M. se va limpezi. Trebuie să încetăm războiul lingvistic şi să ne îngrijim la modul concret de promovarea limbii de stat a republicii.
– Domnule profesor, să vă audă şi să vă urmeze îndemnul toată lumea. Iar dumneavoastră vă dorim sănătate, putere de muncă şi mulţi, mulţi ani!