Sensul numelui propriu în raport cu cel al numelui comun corespunzător
Pentru tiparNumele proprii s-au format de la cuvintele deja existente în limbă şi, la fel ca numele comune, îşi au propriile istorii [1, p. 174-175]. Apariţia toponimelor poate fi raportată la o anumită perioadă de timp, la spaţiul geografic concret, la activităţile specifice ale omului. Motivul apariţiei toponimelor este unul cât se poate de pragmatic: orientarea în spaţiul în care individul îşi desfășoară activitatea.
Toponimul este definit, unilateral şi succint, ca nume propriu, provenit dintr-un nume comun (apelativ) sau dintr-un alt nume propriu (nume de persoane sau nume de loc). În principiu, s-ar părea că fiecare cuvânt al limbii române, mai ales din categoria substantivelor şi a adjectivelor, folosit de o anumită colectivitate locală, ar fi potrivit pentru a denumi un loc oarecare. În practică însă lucrurile nu stau chiar aşa. Ca în mai toate domeniile de activitate, în toponimie, un grup de cuvinte s-a constituit într-un sistem terminologic, din care toponimia îşi selectează materialul necesar. „Foarte multe toponimice există ori au existat ca nume apelative în limba de toate zilele. Este clar că izvorul lor trebuie căutat totdeauna şi fără nicio şovăire în lexicul vorbirii curente. Prin urmare, indiferent de originea lingvistică, aceste numiri trebuie tratate la fel ca elementele lexicale propriu-zise, aşadar, ca nişte cuvinte româneşti cu sens strict. Căci numai după ce au ajuns să le întrebuinţeze cu valoare de nume apelative, au putut românii să le extindă uzul, folosindu-le, în aceeaşi vreme, cu ambele valori, de cuvinte obişnuite şi de toponimice. Singura interpretare justă care trebuie dată acestui fapt este că transformarea în toponimice a unor asemenea cuvinte este opera populaţiei majoritare din partea locului, aşa cum o cunoaştem din timpuri mai mult ori mai puţin apropiate de cele actuale” [2, p. 7].
Dintre clasele de cuvinte ale lexicului comun, un rol deosebit în procesul de constituire şi dezvoltare a sistemului toponimic îl au entopicele, pentru care, în literatura de specialitate, se utilizează şi sinonimele: termeni entopici, termeni geografici, termeni geografici populari, termeni geografici locali, apelative topice [3; 4]. Termenii apelativ şi entopic sunt numai parţial sinonime, căci, dacă prin apelativ se înţelege, prin opoziţie cu numele proprii, orice nume comun, prin entopic înţelegem numai „acele cuvinte, care sunt în legătură cu situaţia topografică, cu hidrografia locală, cu expunerea către soare, cu aşezările omeneşti şi cu alte fenomene geografice ale solului” [3, p. 67], anume acele cuvinte care desemnează – în toponimie şi topografie – înălţimi, coaste, culmi, creste, stânci, şiruri de înălţimi, adâncituri, trecători, locuri plane etc. Cu alte cuvinte, orice entopic este un apelativ, invers nefiind valabil [5, p. 210-212]. „Prin semnificaţia lor, aceste lexeme (entopicele – s.n.) sunt strâns legate sau foarte apropiate de obiectele geografice şi de particularităţile lor geomorfologice şi naturale. De aici rezultă importanţa lor pentru studiul toponimiei, la stabilirea originii numelor topice şi determinarea factorilor care au contribuit la apariţia onimelor” [4, p. 7].
Se consideră, în general, că numele proprii se comportă la fel ca toate cuvintele obişnuite din fondul lexical al limbii, servind drept mijloc de emisie şi receptare a unei informaţii în procesul comunicării. V. Taşiţkii susține că între toponim şi apelativ nu există deosebiri esenţiale [6]. În raport cu apelativele, toponimele reproduc originea cuvintelor de la care s-au format, utilizează aceleaşi mijloace şi procedee de derivare; şi unele şi altele exprimă un anumit conţinut, dispun, în fond, de aceleaşi forme flexionare, dar se atestă şi unele discordanţe. Diferenţele dintre cele două clase de cuvinte se manifestă pe mai multe planuri: lexical, semantic, gramatical, derivaţional, funcţional.
Nume de localităţi, de ape, de forme de relief pozitive sau negative au la baza creării lor un entopic. Participarea entopicelor la formarea toponimelor este inegală în diferite compartimente. Cel mai mare procent se întâlneşte la oronime (nume ale formelor de relief) şi oiconime (nume ale aşezărilor umane), urmate de hidronime (nume ale apelor) cu un procent mult mai redus. Importanţa termenilor entopici pentru studiul toponimiei oricărei ţări a fost demult semnalată de către specialişti, îndeosebi lingvişti, geografi, deoarece se remarcase numeroase trăsături comune între graiurile şi toponimia unui anumit teritoriu. Datorită importanţei acestor termeni în comunicare, a luat o amploare deosebită cercetarea lor în plan ştiinţific: se fac serioase eforturi pentru organizarea şi unificarea terminologiei entopice, apar dicţionare speciale, nomenclatoare, glosare şi studii în care termenii sunt analizați, definiţi sistematic şi ordonaţi în serii corespunzătoare sistemelor denominatelor. „O importanţă mai mare o au apelativele topice de circulaţie restrânsă (regională, locală), cuvintele cu semnificaţii distincte de cele fixate în dicţionare, precum şi unităţile lexicale trecute în fondul pasiv al limbii (istorismele) sau cu totul dispărute, atestate doar în scrierile şi documentele vechi, în toponimia istorică” [4, p. 7]. Pentru cercetările toponimice este necesar să se cunoască în ansamblu şi în detaliu vocabularul dialectal, particularităţile fonetice şi morfologice ale graiurilor, ale vorbirii populare locale.
În articolul de faţă ne propunem să punem în discuţie câteva toponime entopice aparţinând ariei lingvistice româneşti, cu scopul de a scoate în evidenţă unele deosebiri privind raportul dintre sensul unui nume propriu şi cel al numelui comun corespunzător. Vom insista, mai ales, asupra cazurilor de neconcordanţă privind evoluţia semantică a celor două nume.
S-a afirmat în mai multe rânduri că numele proprii sunt lipsite de conţinut semantic, părere pentru care pledează şi cercetătoarea A. V. Kopâlova, susţinând că „numele proprii reprezintă nişte simboluri şi că ele sunt lipsite de orice conţinut semantic” [7, p. 12]. Credem că se poate admite, în cazul acesta, doar lipsa unui conţinut noţional, specific numelor comune, şi nu sensul referenţial onimic al numelor proprii, altfel ce rost ar mai avea utilizarea acestora în procesul comunicării. Unităţi lexicale fără conţinut semantic, noţional sau onimic, nu există. Fiecare cuvânt îşi are menirea sa în sistemul limbii, îndeplinind o anumită funcţie comunicativă, deci comportă o semnificaţie concretă. Chiar şi atunci când numele propriu este complet necunoscut, rolul şi semnificaţia lui se manifestă şi se realizează într-un anumit context (scris, verbal, situaţional). La numele proprii, aproape în toate cazurile, pentru manifestarea înţelesului, se impune contextul, întrucât în denotare termenii relaţiei dintre nume şi obiect sunt hotărâţi contextual, prin elemente situaţionale. În afară de context, adică în limbă, numele proprii nu au înţeles decât atunci când denumesc un singur obiect: America, Moldova, România, Ion, Maria. Numele comune, apelativele, de regulă, nu necesită un context anume pentru a fi înţelese.
În lingvistica contemporană, conţinutul cuvântului este conceput ca o totalitate de caracteristici semantice, un ansamblu semnificativ, denumit semantem, iar constituenţii lui distinctivi ca seme [8; 9; 10; 11]. Conţinutul apelativului aluniş, de exemplu, ar consta din semele „loc”, „(loc) cu aluni”, „(loc) în pădure (sau în afara pădurii)”, „(loc) lângă un sat” etc. Şi un alt exemplu: pietros – „loc”, „(loc) cu pietre (sau cu sol pietros)”, „(loc) în câmp (sau în raza unei aşezări umane)”, „loc” întins, de dimensiuni mari (sau restrâns, de dimensiuni mici) etc. În desemnarea realiilor respective a prevalat într-un caz semul„cu aluni”, iar în alt caz semul„cu pietre (cu sol pietros)”. Această structură o au apelativele aluniş, pietros, însă cu totul altă situaţie constatăm atunci când toponimele Aluniş şi Pietrosul denumesc obiecte de altă natură, aşezări omeneşti (sate). În acest caz oiconimele Aluniş şi Pietrosul exprimă cu totul alte semnificaţii. Pentru a putea stabili asemănări şi deosebiri între apelative şi oiconime, cercetătoarea Viorica Florea propune drept „condiţie necesară şi obligatorie” ca în plan semantic numele propriu să fie supus aceluiaşi procedeu de analiză ca şi apelativul [12, p. 216]. În cazul nostru, semantemul oiconimului Aluniş va însuma semele „sat”, „(sat) în raionul Râşcani”, „(sat) cu o populaţie de 1915 locuitori”, „(sat) situat la 35 km de or. Bălţi”, „(sat) situat la 20 km de centrul raional” etc. Sensul oiconimului Pietrosu va fi definit prin seme similare: „sat”, „(sat) în comuna Bocani, „(sat) în raionul Făleşti”, „(sat) mic”, „(sat) cu o populaţie de 793 de locuitori”, „(sat) situat la 56 km de or. Bălţi”, „(sat) situat la 27 km de centrul raional” etc. Descrierile respective au ca punct de plecare elementul sat. Anume semul „sat” a prevalat în procesul creării oiconimului Aluniş şi Pietrosul şi nu „loc cu aluni”, „loc cu pietre”. „La numele proprii, semantemul se organizează pe o dominantă (un sem relevant) care diferenţiazăobiectele între ele, le individualizează. La numele comune, organizarea semantemului se bazează pe o dominantă (sem comun) care apropieobiectele între ele în aşa fel, încât acestea se unesc în clase. Ca urmare, înţelesul este individual, în primul caz, general, în al doilea caz” [13, p. 404].
Iniţial oiconimele Aluniş şi Pietrosul au avut în structura lor semantică drept constituenţi relevanţi semele „loc cu aluni” şi „loc cu pietre”, evaluate la „satul de lângă locul cu aluni” şi „satul de lângă locul cu pietre”, dar pe parcurs le-au pierdut şi pe acestea, din cauze de ordin natural (au dispărut alunii, pietrele) sau social-economice (satul şi-a mutat locul de aşezare sau şi-a extins suprafaţa pe terenuri cu alte însuşiri şi calităţi). În procesul cercetării raportului dintre evoluţia conţinutul semantic al apelativului şi cel al toponimului respectiv, s-a observat că „la toponim se constată o diferenţiere semantică, ce poate fi mai pronunţată, dacă procesul de toponimizare este avansat. Toponimul nu mai are înţelesul numelui comun, ci apare „golit de sens” într-un anumit grad, rămânând doar cu funcţia de a desemna. Aşadar, motivaţia care a stat la baza creării denumirii respective iniţial, treptat-treptat nu mai este percepută de vorbitori” [14, p. 212].
În concordanţă cu cele stabilite mai sus, înţelesul lui Poiană, numele mai multor aşezări, poate fi compus din seme ca „sat în comuna X din raionul Y”, „sat în apropiere de satul Z”, „satul cel mai vechi din comuna X” etc. Chiar dacă am defini Poiana prin „sat în comuna X, raionul Y, aşezat într-o poiană” – partea a doua a definiţiei constituind o altă caracteristică a locului denumit –, toponimul nu are înţelesul de „poiană”; înţelesul lui, definit prin semele de mai sus, este altul decât al numelui comun corespunzător. Izvoarele, ca nume de sat, nu înseamnă „izvoare”, ci „sat cu anumite caracteristici, printre care şi aceea că este situat lângă izvoare”. Astfel, oiconimeleBudăi, Codru, Dumbrava, Izvoare, Poiana, careiniţial denumeau surse de apă (budăi, izvor),păduri sau locuri în pădure (codru, dumbravă, poiană),ulterior, prin transferul de nume, prezentând deja un grad avansat de toponimizare, au ajuns să denumească obiecte cu totul de altă natură – aşezări omeneşti. Astfel de toponime au sens numai pentru vorbitorii din regiunea în care au apărut.
Neconcordanţa între evoluţia apelativelor şi a toponimelor poate apărea în urma pierderii legăturii semantice cu apelativele de la care au provenit. În multe situaţii s-a întâmplat ca etimonul care a stat la baza numelui să fi suferit un proces de arhaizare şi să iasă din vocabularul activ, rămânând ca nume în uz, fără a i se cunoaşte sensul (cf. oiconimele Parcan „întăritură rudimentară, făcută din pari, scânduri, împletituri de nuiele”; Palanca „construcţie din lemn şi pământ, servind ca loc de apărare; întăritură”; Troian „întăritură străveche constând dintr-un val lung de pământ şi un şanţ de apărare”; Dubăsari < dubas „pod plutitor montat pe ambarcaţiuni; bărci” etc.). Astfel, toponimul exclude posibilitatea de a numi mai multe obiecte diferite şi se rezumă la denumirea unui obiect individual determinat. Prin urmare, un astfel de toponim începe să fie cunoscut de mai puţini vorbitori, iar numărul celor care pot face asocieri cu apelativul de la care a provenit este mult mai mic. Cu timpul se ajunge să nu mai fie recunoscută niciun fel de relaţie între numele propriu şi cel comun. Şi fiindcă toponimul nu mai poate participa la modificările care au loc în limbă, el se desemantizează şi, cu timpul, se cristalizează în forma respectivă, devenind similar unei etichete aplicate localităţii. În acest fel, sensul toponimelor s-a îndepărtat sau a devenit altul decât cel al apelativelor corespunzătoare. După acumularea de noi caracteristici semantice, subliniază Viorica Florea, „se produce saltul calitativ, adică mutarea totală a semnificaţiei în plan toponimic” [12, p. 220]. Prin urmare, toponimele sunt nume care apar şi funcţionează ca un fenomen social fără a fi o componentă a obiectului denumit şi fără a face parte din acesta [15, p. 3]. Jerzy Kuriłowicz, în expunerea lui Emilian Bureţea, remarcă: „Spre deosebire de apelativ, care totdeauna are un sens bine precizat, toponimul pierde cu timpul înţelesul iniţial, ajungând, la un moment dat, fără sens lexical, singura funcţie care-i rămâne fiind aceea de identificare a unei anumite realităţi teritoriale sau, cu alte cuvinte, cea de desemnare” [14, p. 214].
În această privinţă, dicţionarele de nume proprii resimt încă insuficienta clarificare semantică a acestei clase de semne. Dacă în dicţionarele explicative sensul numelor comune este descris printr-o expresie sau propoziţie sinonimică, atunci explicaţia numelui propriu, din punct de vedere lexicografic, nu se poate limita la simpla indicare a obiectului denotat (prin apelativul corespunzător), fals identificat în unele teorii cu sensul numelui, de tipul: X (toponim): 1. munte; 2. pârâu; 3. sat. Explicaţia mai trebuie să cuprindă o serie de informaţii suplimentare, care înlesnesc întregirea sensului numelui propriu prin intermediul denotatului. Spre regret, imperfecţiunea definiţiilor în lexicografia onomastică se datorează imposibilităţii de a surprinde într-o singură explicaţie multitudinea de relaţii, de semnificaţii virtuale ale numelui. Căci, dacă în cazul numelor comune contextul nuanţează,prin precizări semantice suplimentare, o semnificaţie dată, la numele proprii contextul creeazăsensul numelui atât ca relaţie directă între un obiect şi un denotat, cât şi ca relaţie intenţională, adică funcţională.
Cu luarea în calcul a celor menţionate, putem concluziona că elementele lexicale din vorbirea curentă sunt o sursă de bază în procesul de formare a numelor proprii, toponimelor, asigurându-i acestui domeniu lexical o stabilitate pe care niciun alt domeniu nu o cunoaşte în aceeaşi măsură. Odată fixate în toponimie, cuvintele în discuţie pot fi mai uşor reperate, atât în plan sincronic, cât şi diacronic. Cu toate acestea, trebuie să ţinem seama de faptul că toponimele, chiar dacă sunt elemente ale lexicului, nu se pot totuşi confunda cu numele comune corespunzătoare, deoarece numele comune desemnează clase de obiecte (lucruri, fiinţe), pe când numele proprii (toponimele, antroponimele) denumesc obiecte unice (locuri, fiinţe: Orhei, Soroca, Doina, Ionuţ) sau clase reprezentate de un singur obiect (lucru, loc, fiinţă) [16, p. 245]. Astfel, „numele proprii individualizează riguros obiectul denumit, distingându-l de alte obiecte din aceeaşi clasă sau din clase deosebite, în vreme ce numele comune indică o diferenţiere doar de la clasă la clasă” [17, p. 3-4]. Cu alte cuvinte, numele comune sunt la maximum noţionale, iar numele proprii – la maximum – nominaţionale. Înţelesul celor două nume nu pot fi identice. Iniţial numele comun, pe care îl reprezintă numele propriu, desemnează una dintre caracteristicile obiectului. Această caracteristică funcţionează ca semul cel mai relevant al ansamblului semnificativ al toponimului. Cu timpul, caracteristica în discuţie poate deveni lipsită de importanţă, ea nu mai concurează, ca sem relevant, la definirea înţelesului toponimic sau poate menţine valoarea distinctivă, funcţia de sem relevant. Numele propriu ia o formă individuală a semnificaţiei, ca urmare a unei utilizări specializate.
Cu toate deosebirile dintre ele, numele comune şi numele proprii nu se contrapun ca unităţi lexicale, nu se exclud, ci se presupun reciproc, îndeplinind în limbă aceeaşi funcţie comunicativă. Ele sunt purtătoare de informaţii, servesc drept mijloace de exprimare a unor idei, opţiuni. Mai mult, clasele de cuvinte respective se întrepătrund, se completează şi se îmbogăţesc reciproc în plan cantitativ şi calitativ. Cercetarea raportului dintre evoluţia înţelesului numelor comune şi cel al toponimelor aduce reale foloase nu numai lingvistului.
Bibliografie
1. Iorgu Iordan, Lingvistica romanică. Evoluţie. Curente. Metode,Editura Academiei, Bucureşti, 1962.
2. Iorgu Iordan, Toponimia românească,Editura Academiei, Bucureşti, 1963.
3. Gheorghe Bolocan, Elena Sodolescu-Silvestru, Dicţionarul entopic al limbii române,în „Studii şi cercetări de onomastică”, Craiova, anul I, nr. 1, 1995, p. 67-185.
4. Anatol Eremia, Dicţionar explicativ şi etimologic de termeni geografici, Ştiinţa, Chişinău, 2006.
5. Victor Vascenco, Studii de onomastică, în „Studii şi cercetări lingvistice”, Bucureşti, nr. 2, 1977, p. 210-212.
6. В. Тащицкий, Место ономастики среди других гуманитарных наук, în „Вопрoсы языкознания”, nr. 2, 1961, p. 3-11.
7. A. V. Копылова, В мире слов и названий,Омск, 1998.
8. Angela Bidu, Mihai Mitu, Sensul cuvântului în lingvistica contemporană, în „Limba Română”, Bucureşti, nr. 3, 1965, p. 301-315.
9. Adam Schaff, Introducere în semantică (traducere din limba polonă), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966.
10. Emanuel Vasiliu, Elemente de teorie semantică a limbilor naturale,Editura Academiei R.S. România, Bucureşti, 1970.
11. M. Bucă, I. Ivseev, Probleme de semasiologie,Editura Facla, Timişoara, 1976.
12. Viorica Florea, Raportul dintre înţelesul numelor de locuri şi cel al numelor comune corespunzătoare,în „Limba Română”, nr. 3, 1975, p. 215-220.
13. Viorica Florea, Contribuţii la înţelesul numelor proprii,în „Limba română”, nr. 5, 1974, p. 403-408.
14. Emilian N. Bureţea, Unele aspecte ale relaţiei dintre toponimic şi apelativ în toponimia din Oltenia,în „Limba Română”, nr. 3, 1975, p. 207-214.
15. Vasile Bogrea, Pagini istorico-filologice, Editura Dacia, Cluj, 1971.
16. George Braşoveanu, Anatol Eremia. Dicţionar explicativ şi etimologic de termeni geografici, 7-9, 2007, p. 244-246.
17. Elena Şodolescu-Silvestru, Toponimie românească. Modele derivaţionale,Editura Gunivas, Chişinău, 2001.