Verbul pronominal în funcţie de verb semiauxiliar și semicopulativ
Pentru tiparÎn limba română, inventarul lexical tehnic al verbelor instrumentale (semiauxiliare şi semicopulative) se completează continuu pe baza gramaticalizării verbelor pronominale.
După cum se ştie, gramaticalizarea e un proces de generalizare şi de abstractizare a conţinutului lexical al cuvântului, făcându-l pe acesta să-şi piardă, total sau parţial, autonomia lexicală şi să apară frecvent cu funcţie instrumentală în diverse forme analitice. Procesului de gramaticalizare se pretează nu numai verbele „clasice”, dar şi cele pronominale, derivate de la verbele tranzitive omorizice cu ajutorul elementului se, care anulează caracterul tranzitiv al acestora şi le modifică semnificaţia.
Verbele pronominale gramaticalizate completează esenţial clasele instrumentale ale semiauxiliarelor şi ale semicopulativelor, generând, în cadrul opoziţiei pronominal / nonpronominal, următoarele relaţii gramaticale:
1.1. Relaţia predicativ – semiauxiliar
Verbele pronominale îndeplinesc şi funcţia de verbe semiauxiliare în componenţa unui predicat verbal compus. Este lucru cert că verbele pronominale echivalează, în acest caz, cu un verb semiauxiliar nepronominal: a se apuca – a începe, a se pune – a începe, a se pricepe – a şti, a se opri – a înceta, a se căzni – a căuta, a se necăji – a vrea, a se impune – a trebui etc. De exemplu: Hai du-te, Ştefănescule, că m-apuc de învăţat (I. Creangă, 154); Făcu un foc mare şi se puse a se odihni (P. Ispirescu, 307); Olarul se căznea să modeleze ceva (din presă); Nu se îndură să ridice sângeroasa-i lungă barbă (M. Eminescu, 233).
Exprimând nuanţe modale şi aspectuale, verbele pronominale, din cauza atenuării sensului lor iniţial, încetează să mai joace un rol de sine stătător şi formează, împreună cu verbul de bază, o singură unitate predicativă. Astfel, pronominalele semiauxiliare (cca 20 de verbe) marchează tipologic modalitatea acţiunii de bază din componenţa predicatului verbal compus: a se cere vizat, a se sili să vadă, a se necăji să spună etc.
După cum se susţine în literatura de specialitate, rolul primordial în cadrul predicatului verbal compus, din punct de vedere semantic, îl are elementul al doilea, iar din punct de vedere gramatical, verbul modal, care cuprinde / reflectă categoriile gramaticale de mod, timp, persoană.
În Gramatica Academiei nu se face distincţie între verbele predicative şi verbele semiauxiliare de mod şi de aspect, considerându-se construcţii formate din două unităţi sintactice în raport de subordonare [4, 98]1.
Analizând relaţia verbelor de aspect cu un supin, D. Irimia susţine că structura mă apuc de citit este alcătuită dintr-un verb regent, urmat de un complement indirect. În acelaşi timp, luând în considerare complexitatea planului semantic al predicaţiei, autorul îl structurează în două niveluri2: în primul, predicaţia enunţului Lumea, cum e lumea, s-a apucat să bârfească (I. L. Caragiale) este integrală (conţinutul funcţiei de predicat este descris de întreaga structură); iar în cel de-al doilea, ambele componente reprezintă două funcţii sintactice: s-a apucat (predicat) şi să bârfească (complementul indirect) [6, 372].
În aceeaşi ordine de idei, lingviştii compară structurile nu poate pleca şi nu se poate pleca (prima fiind personală, a doua impersonală). Infinitivul este transformat în conjunctiv (Nu se poate pleca → Nu se poate să se plece), constatând că a putea este impersonal şi în nu se poate pleca, lipseşte doar marca reflexiv-impersonală se. Aceasta nu se poate exprima decât o dată, ceea ce contează pentru ambele verbe. În acest sens, prezintă interes concluzia la care se ajunge: obţinem un nou argument în favoarea calităţii de verb (propriu-zis) a lui a putea, căci variaţia personal / impersonal caracterizează numai verbele pline, nu şi cele auxiliare.
Astfel, e necesar să precizăm că verbul a putea în cadrul unei atari structuri este unul semiauxiliar. Acesta nu doar imprimă o anumită nuanţă modală sau aspectuală acţiunii exprimate de cel de-al doilea element al predicatului, dar mai este şi purtătorul categoriilor gramaticale ale predicatului.
Sintagmele de felul celor examinate, credem, trebuie să fie considerate integrale, deoarece îndeplinesc aceeaşi funcţie gramaticală şi comportă acelaşi sens: verbul a se apuca nu are sensul de „a se prinde, a se agăţa, a se ţine”. Dimpotrivă, se apropie din punct de vedere semantic şi gramatical de verbul semiauxiliar a începe. De asemenea, structura nu se poate pleca include semiauxiliarul modal a (nu) se putea şi verbul de bază la infinitiv a pleca (fără morfemul a), comportându-se ca o unitate indestructibilă atât sub aspect lexical, cât şi sub aspect gramatical.
Poate fi invocată, în privinţa aceasta, aserțiunea lingviștilor I. Iordan şi Vl. Robu, care susţin că structurile date „nu sunt construcţii formate din două unităţi sintactice în raport de subordonare (predicat + complement), ci sintagme predicative care se prezintă ca o singură unitate atât din punct de vedere funcţional, cât şi din punct de vedere lexical” [5, 592].
De aceeaşi opinie sunt şi alţi lingvişti. Astfel, în manualul Limba moldovenească literară contemporană (Sintaxa) autorii afirmă că semiauxiliarul în cazul dat nu poate avea funcţie sintactică independentă. Cele două verbe exprimă o singură idee procesuală, desemnând numai o valoare temporală, modală şi aspectuală [7, 101]. Afară de aceasta, ei au încercat să distribuie verbele pronominale, alături de celelalte verbe, în mai multe grupe semantice care indică: necesitatea (a se cere, a se impune), dorinţa (a se îndura, a se necăji), capacitatea (a se dumeri, a se pricepe), încercarea (a se căzni), nesiguranţa (a se părea, a se arăta), simularea (a se face, a se preface), confirmarea (a se dovedi, a se arăta), îndrăzneala (a se încumeta, a se îndura) [ibidem, 102].
1.2. Relaţia predicativ-semicopulativ
Faptele de limbă cercetate confirmă că verbele pronominale îndeplinesc, de regulă, funcţia de verbe semicopulative în componenţa unui predicat nominal.
Verbele pronominale semicopulative formează un bloc predicativ comun cu numele, de aceea se deosebesc de omorizicele nonpronominale ce realizează funcţia de verb predicativ obişnuit. E vorba de verbe de tipul a se face, a se arăta, a se şti, a se considera, a se numi etc., care, desemantizându-se (parţial), prin incorporarea morfemului pronominal se, completează clasa verbelor semicopulative. Autorii unor manuale specifică: „un model de predicaţie nominală în cadrul căruia, în poziţie de verb, pot fi selectate verbe tranzitive, actualizate ca intranzitive prin marca se, de tipul: a se alege, a se arăta, a se considera etc.” [5, 444].
Să se compare predicatele nominale cu verbele respective în exemplele: Onache se simţea mândru de acest dar al său (I. Druţă, II, 149); Steaua Ciobanului se făcea albă, scădea şi fugea grăbită din calea soarelui (M. Sadoveanu, II, 428); Se arăta vesel în lume, dar sufletul era rănit de nu mai ştia cum să-l vindece (L. Rebreanu, 275); A avut o viaţă grea şi plină de trudă, dar s-a ţinut fruntaş (L. Rebreanu, 49).
După cum se poate observa, verbele a se arăta, a se face, a se simţi, a se ţine sunt semicopulative şi intră în componenţa predicatului nominal.
Profesorul A. Ciobanu a stabilit că din cele 64 de verbe semicopulative, existente în limba română, 42 sunt pronominale [12, 54]. Aceste 42 de verbe pronominale fac parte din câteva grupe tematice: deveniendi: a se face (Ion s-a făcut medic), constandi: a se menţine (Ion se menţine şef), nominandi: a se numi (Ea se numeşte Maria),declarandi: a se declara (Ţara s-a declarat independentă),considerandi: a se considera (Ion se consideră deştept), hipotandi: a se părea (Ion se pare deştept), sentiendi: a se simţi (Maria se simte fericită),simulandi: a se preface (Ion se preface bolnav), transformandi: a se transforma (Totul se transformă în pulbere), nascendi: a se naşte( Nimeni nu se naşte soldat), existendi: a se afla (Ion se află bolnav), angajandi: a se angaja (Ion s-a angajat mecanic) [ibidem, 55].
Specific pentru aceste 42 semicopulative este faptul că se împreună cu verbul indică numai caracterul intranzitiv al acestuia. Are dreptate E. A. Реферовская, care consideră că „ataşarea morfemului se la verb fie că îi atribuie acestuia un caracter reflexiv, fie că accentuează caracterul intranzitiv, opunându-l verbului tranzitiv” [11, 178].
Verbele pronominale, în calitate de semicopulative, se comportă, din punct de vedere gramatical, ca şi nepredicativul a fi, dar diferă semantic de acesta, deoarece ori semnifică o stare în devenire (a se face harnic), ori exprimă stări marcate cu semul aparenţei (a se crede deştept, a se considera prietenă etc.).
Prin urmare, principala caracteristică a acestor verbe este că ele capătă un sens secundar, apropiat de cel al lui a fi copulativ, ceea ce nu le permite să formeze singure predicatul. Ele au doar funcţia de copulă între numele predicativ şi subiectul lui [10, 102].
Vom încerca, în continuare, să analizăm corelaţia gramaticală dintre categoria tranzitivităţii / intranzitivităţii şi verbele pronominale semicopulative.
Se ştie că morfemul se, fiind ataşat la verb, îl face, adeseori, intranzitiv. Deci, în propoziţiile cu verbe pronominale semicopulative, verbul, în majoritatea cazurilor, nu va putea intra în relaţie cu un complement direct. Ținând cont de acest fapt, prof. A. Ciobanu evidenţiază două grupe: verbe pronominale semicopulative intranzitive: a se supune, a se zice, a se trezi, a se părea, a se pomeni şi verbe pronominale semicopulative tranzitive, care ar admite, în baza unor transforme, trecerea acţiunii asupra unui obiect direct: a se face (S-a făcut inginer – L-au făcut inginer) [12, 76]. Autorul pune semnul egalităţii între transforme de tipul S-a prefăcut bolnav = L-au prefăcut bolnav. În cazul acesta, credem că a se face bolnav echivalează cu„simulează boala” şi nu poate fi pus în relaţie de echivalenţă cu L-au prefăcut bolnav: în enunţul Ion se preface bolnav verbul comportă o nuanţă reflexivă, pentru că Ion însuşi se preface bolnav, şi nu cineva îl preface bolnav.
După cum se ştie, verbele semicopulative nu îndeplinesc singure funcţia de predicat, ele având rol de copulă în structura predicatului nominal3.
În legătură cu problema în discuţie, vom invoca părerile unor lingvişti. Astfel, P. Diaconescu abordează o problemă interesantă privind rolul elementului verbal în componenţa predicatului nominal. Analizând, mai ales, problema altor verbe copulative decât a fi, autoarea ajunge la concluzia că, spre deosebire de copula verbală a fi (care nu participă cu conţinutul ei noţional la formarea predicatului, ci exprimă numai un raport gramatical), celelalte verbe contribuie la formarea predicatului prin sensul lor lexical. Astfel, cercetătoarea susţine: „Construcţia cu element verbal predicativ poate fi în propoziţie un predicat nominal-verbal (dacă verbul tranzitiv este la diateza reflexivă sau pasivă) sau un predicat verbal (dacă verbul este la diateza activă)” [2, 119]. Cele menţionate se exemplifică prin enunţuri în care se conţin predicate nominal-verbale de tipul: a se face ofiţer, a se face popă, a se alege un pungaş, a se crede deştept, a se chema Constantin etc. Din acest motiv, unii lingvişti vorbesc de existenţa predicatului nominal propriu-zis (a fi + nume predicativ) şi a celui verbal. Acesta din urmă este exprimat printr-o copulă lexico-gramaticală şi un nume predicativ [5, 443; 4, 113]. Bunăoară, în construcţiile a se socoti vrednic, a se crede capabil, a deveni profesor etc., elementul verbal îşi păstrează, cel puţin în parte sau chiar în întregime, autonomia semantică şi, împreună cu numele, formează în propoziţie un predicat nominal-verbal. Acest predicat semnifică permanenţa (mă cheamă Radu), păstrarea calităţii (se ţine mândru), echivalenţa (nu te numi duşman), obţinerea unei calităţi (mă fac popă) etc.
E important să precizăm că predicatul nominal-verbal era propriu încă limbii latine. Acest tip de predicat avea „în calitate de semicopulative verbe de tipul: haberi, putari, videri, creari etc. [3, 147]. Mai târziu, în limbile romanice, multe dintre aceste verbe au fost înlocuite prin altele. De exemplu, videri şi praebere au fost substituite prin parere şi se monstrare, verbe ce s-au păstrat în limbile romanice: fr. paraître şi se montrer, it. parere şi monstrarsi, sp. parecer şi monstrarse” [8, 445-446]. De asemenea, s-a menţinut şi verbul a se face, care e răspândit în toate limbile romanice: rom. se face doctor; it. si fa medico; fr. il se fait medicin; sp. se hace medico etc.
O categorie de verbe pronominale reflexive (despre care am amintit supra [12, 54]) au, aşadar, rolul de verbe semicopulative în cadrul unui predicat nominal-verbal.
În baza analizei materialului faptic, constatăm că unul şi acelaşi verb semicopulativ pronominal, în contexte diferite, e capabil să exprime nuanţe semantice variate, aparţinând la două sau mai multe grupe semantice. De exemplu, s-a observat că verbul a se face, în calitate de verb semicopulativ, indică, în primul rând, trecerea de la o stare la alta, făcând parte din grupa deveniendi (Ion s-a făcut profesor). Deşi acest verb intră în grupa deveniendi, el se poate referi şi la grupa simulandi. De exemplu, propoziţia Ion se face bolnav o putem echivala cu Ion simulează că e bolnav. În acelaşi timp, verbul a se face, în limba vorbită, poate avea şi sensul verbelor din grupa transformandi (Fata s-a făcut pasăre) [ibidem, 44]. Aşadar, sesizăm că verbul a se face, în procesul de funcţionare, comportă diverse nuanţe semantice, dintre care mai frecventă e cu sensul deveniendi.
În afară de aceasta, trebuie să subliniem că verbele semicopulative pronominale, a căror dominantă semantică este, mai mult sau mai puţin, identică, îndeplinesc aceleaşi funcţii gramaticale. În consecinţă, verbele pronominale fac parte din aceeaşi grupă tematică şi generează anumite polisemii.
Având în vedere cele spuse anterior, putem conchide că polisemia verbelor pronominale semicopulative nu creează dificultăţi în ceea ce priveşte funcţionarea lor în limbă. Drept exemplu poate servi polisemia verbelor considerandi: Ion se crede inteligent / Ion se socoate inteligent / Ion se numără inteligent / Ion se ţine inteligent / Ion se consideră inteligent etc. [ibidem, 47].
Completarea verbelor semicopulative cu verbe noi, din clasa pronominalelor, continuă şi la etapa actuală, lista acestora rămânând deschisă. La cele mai vechi s-au adăugat, ulterior, pronominale ca a se numi „a avea nume”, „a se chema”: Mă numesc Radu Suliţă, sunt cărunt, am cărunţit în războaie, dar nu m-am dat (M. Sadoveanu, 405), a se preface „a da impresie falsă”: S-ar preface că pricepe (M. Eminescu, 127) etc.
Verbele pronominale, fiind unităţi lexicale independente şi comportând anumite valori semantice, pot îmbogăţi arsenalul tehnic al limbii, în parte, clasa verbelor semicopulative. Astfel, semicopulativele pronominale (cca 40 de verbe) sunt elemente de relaţie în componenţa predicatului nominal, reprezentând ipostaze calificative ale subiectului.
Note
1 E adevărat că în studiile ulterioare de gramatică se stabilesc anumite particularităţi gramaticale între verbele predicative şi cele de modalitate şi de aspect (numite semiauxiliare). Acestea sunt verbe predicative construite cu alt verb (de obicei, la conjunctiv sau infinitiv, unele (şi) cu participiul sau supinul), căruia îi imprimă sensuri modale (posibilitatea, necesitatea, dorinţa, iminenţa, irealitatea) sau aspectuale (începutul, continuarea, sfârşitul unei acţiuni) [3, 153].
2 Prin raportul dintre planul semantic al enunţului şi planul expresiei se realizează funcţia centrală a actului de comunicare lingvistică: predicaţia. Planul semantic presupune o unitate de sens între componenţii structurii date, iar planul structural – diferite funcţii sintactice între aceşti componenţi.
3 Am putea aminti, în acest sens, de „timiditatea” cu care se vorbeşte în Gramatica Academiei despre verbul semicopulativ a se naşte, care în enunţul O carte se naşte magistrală şi vie ca un prunc sănătos „este suficient pentru a alcătui singur predicatul” [4, 100]. A se vedea, în acest sens, şi [13, 126].
Referinţe bibliografice
1. P. Diaconescu, Rolul elementului verbal în componenţa predicatului nominal, în SG, vol. II, 1957, p. 105-120.
2. A. Ernout, Fr. Thomas, Sуntaxe latine,Klincksieck, Paris, 1964.
3. Gramatica limbii române. Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, vol. II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1966.
4. I. Iordan, Vl. Robu, Limba română contemporană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978.
5. D. Irimia, Gramatica limbii române, Editura Polirom, Iaşi, 1997.
6. Limba moldovenească literară contemporană. Sintaxa, sub red. prof. A. Ciobanu, Editura Lumina, Chişinău, 1987.
7. W. Meyer-Lübke, Grammaire des langues roumaines, Paris, 1900.
8. V. Şerban, Sintaxa limbii române, ed. a II-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970.
9. E. Реферовская, От грамматической формы к новому слову, în Уч. зап. ЛГУ, N. 299, Сер. Филол. Наук, Вып. 59: Романская филология, 1961, c. 177-184.
10. A. Чобану, Синтаксис полусвязочных глаголов в молдавском языке, în Опыт семантико-дистрибутивного анализа, часть I, Штиинца, Кишинев, 1976, 234 с.
11. A. Чобану, Синтаксис полусвязочных глаголов в молдавском языке, în Опыт семантико-дистрибутивного анализа, часть II, Штиинца, Кишинев, 1979, 182 c.
Literatura artistică
1. Petre Ispirescu, Legende sau basmele românilor, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1988.
2. Ion Creangă, Opere, Editura Minerva, Bucureşti, 1972.
3. Ion Druţă, Scrieri, vol. II, Editura Literatura Artistică, Chişinău, 1986.
4. Mihai Eminescu, Poezii, Editura Litera, Chişinău, 1996.
5. Liviu Rebreanu, Ion, Editura Cartier, Chişinău, 2001.
6. Mihail Sadoveanu, Opere, vol. II, Editura Minerva, Bucureşti, 1985.