Interpretări privind denumirile motivate ale lunilor anului
Pentru tiparCuvântul reflectă rezultatul capacităţii de gândire a individului şi, manifestându-se ca un element motivat, mai mult sau mai puţin evident, permite transmiterea experienţei atât a unor persoane aparte, cât şi a generaţiilor întregi, asigurând astfel dezvoltarea civilizaţiei materiale şi spirituale. În cazul utilizării frecvente a cuvântului, motivarea poate să „dispară”. În consecinţă, persoanele neiniţiate nu pot justifica alegerea complexului sonor în desemnarea respectivei noţiuni. Este şi cazul elementelor din câmpul lexico-semantic calendar.
Necesitatea oamenilor de a măsura şi de a împărţi timpul, preferenţial în scopuri practice, a dus la apariţia calendarului – locul interacţiunii religiei cu societatea. În Sfânta Scriptură, chiar de la crearea lumii, se stabileşte măsurarea timpului după mersul astrelor. Aşa a apărut anul astronomic (365 de zile întregi plus un sfert) şi anul calendaristic (egal cu anul astronomic minus fracţiunea de zi). Pentru a stabili o coincidenţă, s-au făcut, din timp în timp, unele corectări1.
Termenul CALENDAR provine din latinescul călendarium, care nu era altceva decât o agendă2 contabilă / comercială, unde se înregistrau sumele oferite cu dobândă, datele scadente şi profitul. Zilele de plată cădeau întotdeauna la calende3 – prima zi a lunii – când se făceau „actualizările”. Tot atunci, pontifii anunţau momentele importante ale lunii care începea. Ei „publicau”, de fapt, calendarul religios, agricol, politic etc. din perioada respectivă de timp. În limba rusă, termenul de origine latină e cunoscut de pe la sf. sec. al XVII-lea. Până atunci calendarul se chema месяцеслов.
Pe baza unor observări astronomice relativ simple, oamenii au învăţat că ceasul ceresc formează periodic un ciclu, căruia i-au dat nume convenţional în diferite limbi: în ebraică šānâ „schimbare, repetare”, în latină annus „inel”, semnificând viaţa în cerc, şi care a evoluat româneşte AN.
Urmărind periodicitatea fenomenelor, s-a mai observat că luna de pe cer descrie un ciclu complet în 29-30 de zile. Astfel a apărut LUNA (rus. месяц), iar primă fază a corpului ceresc urmărit (rom. luna nouă) era ştiută de evrei ca ḥóḏeš „înnoire”, iar de romani – kalendae4.
În antichitate s-a atestat o diversitate de calendare convenţionale. Până la instalarea lui Numa Pompilius la conducerea Romei, anul avea doar 10 luni: Martius – December. Legendarul rege-preot sabin a extins anul romulan, ca să-l potrivească cu anul solar, adăugându-i încă 2 unităţi: ianuarius şi februarius.
În capul anului (care până atunci începea cu martie) Numa l-a pus pe IANUARIE, „luna zeului Ianus”5 sau „luna porţii” (< lat. ianua6 „uşă”, prin extensie „intrare”). Ianus era întruchipat ca un bărbat cu două feţe, una care priveşte înainte şi cealaltă care priveşte înapoi, simbolizând un continuu dus-întors.
Lunile anului sunt cunoscute vorbitorilor cu denumirile lor oficiale, moştenite din latină şi, prin frecventa lor utilizare, puţini sunt cei care mai reflectă asupra motivării acestora. Termenii populari însă demonstrează, uneori chiar la suprafaţă, caracterul motivat al faptelor de limbă examinate. Astfel, ianuarie este botezată de popor gerar (motivat prin ger). B. P. Hasdeu crede că gerar este rezultatul unei încrucişări dintre ianuarie şi ger [1, p. 359].
Examinând fenomenul în limbile slave, constatăm uşor că, în cazul lunii ianuarie, este vorba de un împrumut. Astfel, lexemul din slava veche sěčьnь a fost preluat, cu adaptările fonetice respective, de către limbile rusă, ucraineană, croată, poloneză, bulgară. Cuvântul are explicaţie multiplă: a) ger, vifor şi vânturi tăioase, care biciuiau (rus. сечь „bici”) şi b) practica de a tăia copaci pentru lemne de foc sau pentru a curăţa terenurile de cioturi (rus. сеча).
În limba cehă şi slovacă ianuarie se mai numeşte leden, în bielorusă студзень, toate traducându-se româneşte ca „îngheţat”. În limba lituaniană i se zice sausis, de la sausu „uscat”, pentru că în Letonia (a se lua în calcul poziţia geografică) în această perioadă predomină zăpezile mari, uscate şi seci.
FEBRUARIE vine din latinescul februarius şi înseamnă „curăţare”7. Dat fiind faptul că marchează perioada când se purifica lumea, pământul, animalele şi oamenii de tot răul adunat peste an, această lună a fost închinată lui Februus – un străvechi patron al purificărilor şi stăpânul infernului.
Termenul februarie a pătruns în româneşte pe două căi: 1. a fost împrumutat în forma februarie şi 2. a fost moştenit, modificându-şi pronunţarea în făurar. Acesta e vechiul nume popular românesc, dar care, întâmplător, se aseamănă cu altul, rostit la fel, cu sens diferit – făurar (fierar, făuritor), derivat în româneşte de la vechiul cuvânt faur (e vorba deci de o pereche de omonime) [3; 1, p. 323]. Drept urmare şi explicaţia că această perioadă marca începutul pregătirilor pentru muncile agricole: „Acum e vremea fierarilor, a meşterilor care, cu gândul la primăvară şi la muncile câmpului, pregătesc cuţitele plugurilor. Acesta este şi motivul pentru care strămoşii i-au zis lui februarie făurar” [4]. O altă versiune (şi aici o etimologie populară) motivează făurar prin „gerul care făureşte poduri de gheaţă peste ape” [5].
Denumirea populară românească luna lupilor este legată de sărbătoarea latinilor Lupercaliile. În timpul ceremoniilor, fetele tinere se lăsau lovite de Luperci8 cu fâşii din piele de ţap (februa), pentru a se purifica.
În calendarul slavon februarie apare ca снежень (rus. снег „zăpadă”), вьюговей (rus. вьюгa „viscol”), ветродуй şi лютень (ucr. лютий, bel. люты, pol. luty, însemnând „groaznic, nemilos”), iar pentru că este între iarnă şi primăvară, i se mai zicea şi межень.
MARTIE, în latină martius, vine de la numele zeului Marte. Prin cuvântul rusesc берёза se explică în limbile cehă şi ucraineană березень, în bielorusă сакавік, de la „сок” (subînţelegându-se „de mesteacăn”). În limba croată – ožujak, probabil de la unitatea lexicală croată care înseamnă „minciună”, ceea ce sugerează faptul că timpul în perioada respectivă este amăgitor. Pasărea Corvus frugilegus (rom. graur, rus. грач) motivează termenul rusesc vechi – грачевник şi cel lituanian kovas, delimitând perioada când graurii revin la cuiburi. Martie era cunoscut slavilor ca пролетие, капельник şi протальник (desemnând perioada când începea a se topi zăpada şi a picura apa). Printre denumirile europene istorice ale lunii martie au fost atestate Rhed-Monat sau Hreth-monath (în cinstea zeiţei saxone Rhedam sau Hreth, căreia în această perioadă i se aduceau jertfe) şi Hyld-monath „luna furtunilor”. În România, martie este cunoscută şi ca mărţişor, germănar (considerată o creaţie a lui V. Alecsandri [1, p. 359]) sau încolţitor, care accentuează ideea de început, naştere.
APRILIE vine de la verbul latinesc aperire „a deschide”, deoarece în aprilie se desfac mugurii plantelor. În Evul Mediu a existat o perioadă când anul debuta pe 1 aprilie. Atunci se făceau daruri şi oamenii se felicitau reciproc cu ocazia începutului de an nou. Ulterior, când prima zi a anului a fost transferată pe 1 ianuarie, s-au mai păstrat destui uituci care făceau felicitări la începutul lui aprilie. În timp, obiceiul a evoluat, la această dată fiind expediate intenţionat înştiinţări false şi felicitări-păcăleli. De aici „Ziua păcălelilor” pe 1 prier – nume popular, datorat faptului că această perioadă este considerată una foarte prielnică.
În calendarul slavon vechi aprilie apare ca квитень, preluat de ucraineni şi polonezi, traducându-se „înflorire”. Apa „este prezentă” într-un şir de apelative – снегогон, ручейник, водолей; mesteacănul stă la baza creării cuvintelor березень şi берёзозол (care are două variante de descifrare: 1. în luna березо + зол(ь) („mesteacăn + cenuşă”), conform tradiţiei, slavii hrăneau pământul cu cenuşa de la mesteceni şi doar după aceea însămânţau pământul (în limba finlandeză huhtikuu, adică „luna când se ard copacii”); 2. бере + зол (din rădăcinile ariene бер „urs” şi зол „rău”, adică „luna ursului rău, flămând, abia trezit din hibernare”) [6]. Aprilie este una dintre cele mai frumoase perioade (în bielorusă красавік), cu flori şi iarbă (în croată, macedoneană, bulgară травень).
MAI, în tradiţia latină, marca timpul dedicat zeiţei Maia. Numeşte perioada când natura înflorea şi înfrunzea din plin, fapt reflectat şi imortalizat în termenii populari româneşti florar (în limba cehă květen „cel înfloritor”) sau frunzar (în limba ucraineană травень).
Denumirile europene istorice includ semnificaţia Wonnemond (din germana veche wunnimanot „luna păşunilor”). În limba finlandeză toukokuu (touko „lucrări de primăvară, de câmp” + kuu „lună”) [7].
Una dintre plantele care înfloresc în luna mai este şi Cornus sanguinea (rom. sânger9, croată sviba); tot ea constituie elementul motivaţional pentru denumirea lunii mai în croată: svibanj, iar pasărea Cuculus canorus (în română cuc, în lituaniană gegutė) reprezintă elementul motivaţional pentru gegužė – numele lunii mai în limba lituaniană [8].
IUNIE provine din latinescul iunius. Poetul roman Ovidiu în opera sa Fastele propune 2 etimologii pentru acest lexem: 1. (recunoscută la moment) mensis Junonis – perioada zeiţei romane Iunona, protectoarea familiei şi a vieţii conjugale; 2. de la cuvântul latinesc iuniores, ceea ce înseamnă „juni, oameni tineri” (pentru comparaţie, maiores „stareţi”), în cinstea cărora, chipurile, ar fi numită luna mai [4].
În majoritatea limbilor slave iunie corespunde tradiţiei latine. Există însă şi abateri de la această regulă: изок „greieraş”, desemnând „luna greierilor” (denumire rămasă până azi în limba bulgară), разноцвет „de diferite culori”, хлеборост „când creşte pâinea”, светозар „răsărit luminos” etc.
În calendarul vechi slavon era prezent червен, preluat de ucraineană, bielorusă, poloneză, cehă, bulgară – termen ce are la bază insectonimul Dactylopius coccus (rus. червец). În iunie insecta era adunată şi supusă prelucrării, pentru a extrage din ea colorantul carmin. O altă versiune explică червен prin apariţia, în această perioadă, în peisajul naturii a culorii roşii (de la poamele coapte şi plantele înflorite).
Quintilis era, în calendarul roman, a cincea lună. După moartea lui Caius Iulius Caesar, consulul Marcus Antonius a emis o lege prin care, spre a cinsti memoria predecesorului, quintilis se înlocuieşte cu iulius, rom. IULIE. Denumirile istorice europene trimit la Heumonat („luna fânului” germana veche). Acelaşi element motivaţional este prezent şi în termenul rusesc сенозарник, finlandez heinäkuu, „luna ierbii”, croat – srpanj, de la серп „seceră”.
Rădăcina tei, copacul care înflorea în această perioadă (mai târziu decât ceilalţi copaci) se regăseşte în apelativele pentru iulie în limba lituaniană şi în unele limbi slave: ucraineană – липень, bielorusă – ліпень, poloneză – lipiec, lituaniană – liepa, croată – lipanj, toate de la vechiul cuvânt slavonesc липец („tei”).
În tradiţia populară românească iulie se mai cheamă şi cuptor, explicat prin faptul că (a) este cea mai fierbinte lună din an [9] şi (b) cu sensul „cel care coace, cocător”, fiindcă este perioada în care se coc grânele, fructele. În unele zone ale ţării i se mai zice şi snopar şi desemnează vremea secerişului, a făcutului de snopi [2, p. 29].
Cu referire la AUGUST, vom cita textul unui decret emis de Senatul roman: „Deoarece în luna sextilis împăratul Augustus a devenit pentru prima oară consul, şi-a sărbătorit de trei ori triumful la Roma, [...] pentru că sextilis s-a dovedit şi se dovedeşte foarte favorabilă imperiului nostru, Senatul hotărăşte ca pe viitor aceasta să poarte numele de august” (lat. augustus „luna lui Octavian Augustus”, literal „divin”) [4].
În calendarul popular slavon sunt înregistrate mai multe lexeme pentru august: a) legate de practicile de a face rezerve pentru iarnă (густоед, разносол, хлебосол, припасиха-собериха); b) menite să marcheze cununa verii, sfârşitul ei (венец лета); c) care indică hotarul dintre anotimpuri (межняк).
În finlandeză elokuu („luna pâinii”). Despre recoltare vorbesc şi echivalentele în ucraineană серпень, poloneză sierpień, cehă srpen (de la cuvântul серп „seceră”, de aici şi românescul secerar). În limba bielorusă жнівень, de la жать „a recolta”, în limba lituaniană rugpjūtis (din rugis „secară” şi pjūtis „recoltare”).
Gustar, denumirea populară românească, demonstrează fenomenul aşa-zisei etimologii populare. „Îi zice Gustar pentru că acum încep fructele să aibă gust”. De fapt, Gustar este August „tradus” de ţărani pe înţelesul lor [5].
SEPTEMBRIE (lat. septem) desemna, în calendarul roman, a şaptea lună. În slavona veche era вересень (moştenit în bielorusă, ucraineană, poloneză) şi provine de la Callúna vulgáris (rus. вереска, rom. iarbă-neagră), planta care înfloreşte la sfârşitul verii şi începutul toamnei.
Prima lună de toamnă slavii o ştiau ca листопад sau ревун (рюян la croaţi), fiindcă anume în septembrie începeau primele vânturi reci de toamnă, care duceau la căderea frunzelor. „...Cătră sfârşitul lui răpciune, s-au trezit din miază-noapte vânturile” [10]. Denumirea populară răpciune nu poate fi explicată clar, în Dicţionarul etimologic al limbii române menţionându-se originea îndoielnică. Se consideră reprezentant al lat. raptiōnem „şterpeleală”, interpretat drept „culesul viei” sau ca provenind din lat. *rapatiōnem „recoltă de ridichi”. Toate aceste explicaţii sunt considerate forţate [1, p. 654]. Septembrie mai are un nume popular – viniţel. De menţionat că practica recoltării strugurilor o atestăm în macedoneană гроздобер şi slovenă vinotok (valabile pentru octombrie).
OCTOMBRIE şi NOIEMBRIE erau a opta şi a noua lună în calendarul roman – Brumărel şi, respectiv, Brumar – cele care prevestesc iarna ce bate la uşă. Acum cade bruma (mai puţină în octombrie şi din abundenţă în noiembrie), apare promoroaca, iar vântul bate mai cu putere. Slavii operau cu denumirile листопад – termen atestat în bielorusă, în ucraineană, cehă, poloneză, croată, slovenă; în lituaniană lapkritis („frunză” + „a cădea”). Alte lexeme reflectă unele caracteristici ale perioadei: rus. грязник (e glod), cвадебник (se joacă nunţi), ucr. жовтень (frunzele îngălbenesc).
A zecea lună, lat. december, a evoluat în română DECEMBRIE. Slavonescul грудень reflectă timpul bolovanilor de pământ îngheţat (rus. грудa), împrumutat ulterior de către ucraineni, polonezi, sloveni, bulgari, lituanieni. În România, decembrie e cunoscută în popor ca undrea, îndrea sau andrea, în legătură cu sărbătoarea Sfântului Andrei [1, p. 818]. Există însă şi o explicaţie fantezistă: „acum gerul împunge ca o undrea (andrea)” [5].
Denumirile contemporane ale lunilor reflectă diferite epoci şi influenţe culturale, în special particularităţi ale sistemului calendaristic din Roma Antică. Odată cu calendarul, strămoşii noştri au împrumutat şi variantele latineşti ale acestora, care duc cu gândul la zeităţi, împăraţi şi conducători de oşti, altele amintesc simpla înşiruire aritmetică de cândva.
Denumirile populare ale lunilor, în limbile examinate, demonstrează intenţia vorbitorilor de a atribui unei perioade concrete de timp un termen foarte expresiv, care reflectă cel mai bine fie specificul climei, fie ciclul vegetativ, fie sărbătorile religioase şi laice.
Note
1 În anul 46 î.Hr., astronomul Sosigene, pe vremea împăratului roman Iulius Caesar (de aici denumirea de calendar iulian) a adăugat o zi fiecărui al patrulea an, numit bisect (lat. bissextilius). Diferenţă neînsemnată de 11 minute şi 14-16 secunde per an a ajuns în sec. XVI la 10 zile. În 1582, prin reforma gregoriană (sub papa Grigore al XIII-lea), 5 octombrie a devenit automat 15 octombrie, suprimându-se iarăși diferenţa. Treptat, calendarul gregorian a fost adoptat de toate bisericile şi statele catolice şi protestante din Apus. Bisericile ortodoxe de răsărit au menţinut însă calendarul iulian, numit şi de stil vechi sau ortodox, prin opoziţie cu cel gregorian, numit şi de stil nou sau catolic, iar din 1582 până prin 1900, diferenţa dintre cele două calendare a ajuns la 13 zile. În 1923, la un Congres internaţional, s-a făcut o nouă corectare a calendarului, suprimându-se şi diferenţa de 13 zile.
2 Agenda vine din latină, este un plural şi înseamnă „lucrurile care trebuie făcute/sunt de făcut”.
3 Lat. calendae dies „zilele strigării” din calo, -are „a anunţa, a striga un anunţ, a vesti”.
4 Calendele lui ianuarie au ajuns la noi colindele de Anul Nou: binecuvântări menite să „cheme” belşugul şi lucrurile bune ale vieţii. Ceva mai târziu, tot colinde s-au numit la români şi cântecele de Crăciun: fr. chants de Noël sau, simplu, noëls; it. canti Natalizi; port. cantigas de Natal. Toate aceste forme provin din latina medievală cantiones natalitiae „Cântările Naşterii”.
5 În inscripţiile etrusceCulsans (probabil „paznicul porţii”, de la culs care în etruscă însemna „poartă”).
6 Ianus şi ianua sunt două foste adjective – *ianus (masculin) şi *ianua (feminin) – care însemnau: „locul pe unde se merge, se trece, se iese sau se intră”, denumind orice loc de trecere, de regulă un pasaj în formă de arc. Ianua era adjectivul lui foris, uşa, poarta casei care dă afară. Cu timpul, foris nu s-a mai rostit, din economie de cuvinte, şi a rămas ca ianuasă însemne „uşa de la intrare, poarta principală a casei”.
7 N-ar fi exclusă nici o asociere a lui februa cu încercarea de a ţine la distanţă febra, -is „frigurile” mlaştinilor, care nu lipseau în patria latinilor.
8 Lupercus (din lupus şiarceo „a ţine departe, la distanţă, a îndepărta, a împiedica, a goni şi, poate, a vâna”) era zeul ce ţinea lupii departe de turme; vânătorul de lupi.
9 Luna mai, zis și „foc de iarnă”, deoarece frunzele se colorează în portocaliu-galben toamna și apoi, după ce cad, se colorează în roșu.
Bibliografie
1. Alexandru Ciorănescu, Dicționarul etimologic al limbii române, Editura SAECULUM I.O., București, 2002.
2. Ioan Sabău, Caracterul arbitrar şi nonarbitrar al semnului lingvistic (pe material faptic românesc), Teză de doctor, Chișinău, 2001.
3. Sorin Stati, Cuvinte româneşti. O poveste a vorbelor, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1964.
4. www.tribuna.ro
5. www.forum.softpedia.org
6. www.dazzle.ru/spec/r-mounth.shtml
7. www.finnish.ru/course/routine
8. www.langs.ru/lt
9. www.robbybubble.ro/articles/lunile-anului-in-traditia-populara.php
10. Mihail Sadoveanu, Țara de dincolo de negură, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987.