Evaluarea competenţelor de lectură ale elevilor prin intermediul testelor
Pentru tiparTESTUL nr.1
Argumentaţi într-un eseu, făcând referinţe la lirica poetului, afirmaţia: „În plan afectiv, legământul poetului Grigore Vieru cu Mama este o formă a iubirii; din punct de vedere psihologic, Ea (mama) polarizează toate sentimentele şi trăirile, generând specifica îngândurare a fiinţei şi potenţând neliniştile ontologice ale secolului nostru; din punct de vedere moral, este întruchiparea celor mai înalte calităţi; sub aspect filozofic, constituie principiul matern al întregului univers” (M. Cimpoi).
Cerinţe
I. Indicaţi titlurile a 4 volume de versuri ale poetului.
II. Relevaţi ipostazele mamei, stările lirice şi atitudinea poetului faţă de ea.
III. Comentaţi câteva simboluri ale maternităţii din lirica poetului.
Rezolvare
I. Grigore Vieru a publicat mai multe volume de versuri: Un verde ne vede, Taina care mă apără, Rădăcina de foc, Steaua de vineri, Acum şi în veac, Strigat-am către tine ş.a.
II. Tema mamei, dominantă în lirica poetului, este abordată într-un număr impresionant de poezii, printre acestea înscriindu-se şi următoarele: Sufletul mamei, Tăcerea mamei, Mamă, tu eşti, Mă rog de tine, Făptura mamei, Aer verde, matern, Sub stele trece apa ş.a.
Mitul matern, în lirica poetului, are semnificaţii profunde şi complexe. Din poeziile pentru copii desprindem imaginea unei mame de care este ataşat afectiv copilul („Copil, de fruntea mamei / Eu fruntea mi-o lipeam”), a unei fiinţe unice în univers, precum soarele („Soarele e unul / Mama una este”). Mama apare ca reazem moral, ea veghează, apără şi îi însufleţeşte copilăria („Această punte, Doamne, / De se va prăbuşi, / Întinde-s-or în locu-i / Mâini două-a maică-mi”), are capacitatea de a reface întregul, starea de echilibru („Această lună lină, / De nu va răsări, / În locu-i răsări-va / Lin chipul maică-mi”).
Într-un şir de poezii, mama reprezintă valoarea supremă („Câtă vreme rămân / Mamele jos, pe pământ, / Nicio ţară nu este săracă”), memoria noastră, izvorul din care ne tragem seva, neuitarea casei părinteşti, a locului unde ne-am constituit ca neam („Cu roua spicului sub pleoape / Mă-ntorc / Spre ce mi-e sfânt şi-aproape: / Spre chipul tău de aur, mamă /Şi-mi curge sufletul ca grâul”, Spre chipul tău!).
O altă ipostază a maternităţii este mama-natură, mama-cosmos. În acest caz, vorbim despre o identitate organică între mişcările sufleteşti materne şi cele cosmice. Ontologic, mama se identifică cu elementele naturii şi ale cosmosului. Astfel, tremurul frunzelor poamei este consubstanţial cu tremurul sufletului matern, întregul univers astral, transformat într-o cunună de lauri, este pus pe fruntea mamei. Steaua şi mama devin două entităţi inseparabile, lumina universală şi cea emanată de chipul matern sunt sinonime cu eternitatea, busuiocul şi floarea-soarelui seamănă cu chipul mamei („Dincolo de cerul ochilor tăi, mamă, – Valurile mării. Codrii de aramă, / Iar pe valuri – steaua. Şi pe frunza poamei – / Tremurândă umbra sufletului mamei”).
În viziunea poetului, mama şi patria sunt două noţiuni care se suprapun. Din poezia Mamă, tu eşti se desprinde imaginea cosmică a patriei ca mediu geografic, a baştinei, a plaiului, cărora li se dă viaţă prin fiinţa mamei. Caracteristicile chipului fizic al mamei sunt complementate de sugestii ale unor trăsături spirituale: mama e veşnică precum patria. Gândul e generat de asociaţia dintre vârful acoperit de nea al muntelui şi părul cărunt al mamei. Ochii mamei sunt ca nişte mări albastre care adună liniştea, frumuseţea şi zbuciumul vieţii, mâinile mamei, asemenea arăturii, sunt dătătoare de rod, respiraţia ei naşte ploi peste glie, insuflă viaţă pe tot cuprinsul patriei.
Indiferent de ipostaza în care apare mama (mama reală, mama-simbol, mama-valoare spirituală, mama-natură / cosmos etc.), înregistrăm legătura afectivă dintre ea şi fiu / eul liric. Neliniştea, dorul, regretul, tristeţea, bucuria de a fi alături de fiinţa dragă, îngândurarea sunt stările dominante desprinse din universul liric al creaţiei lui Grigore Vieru la tema maternităţii. Neliniştea poetului este de natură metafizică, provocată de curgerea timpului („Pe drum alb, înzăpezit, / Pleacă mama. / Pe drum verde, înverzit, / Vine draga” sau „Tot mai mititei, / Maică, ochii tăi / Soarele luceşte, / Cu greu îi găseşte”). Durerea vine din acelaşi sentiment al pierderii fiinţei dragi („Mă doare căsuţa, / Grădina ta verde, Toate / Câte-au rămas fără tine / Nu-mi mai e dor de nimeni, mamă, / Numai de tine mi-e dor”). Trăind sentimentul întregului, eul liric se regăseşte în chipul mamei ca într-un Altul superior, ideal.
III. Un simbol al liricii vierene este lumina. Divină ca substanţa cosmică (Făptura mamei), mama este însăşi alba lumină („Albei tale lumine închina-mă-voi mult”), lumina fără margini („Lumină fără margini – Preasuflete al mumei”), alba stea, care luminează „faţa cestui vechi pământ”. Prefăcută într-o stea, mama poate fi găsită după lumina ce-o emană („Mamă, dacă-ai fi o stea-n cer lină, / Te-aş găsi după lumină”).
Apa, la Vieru, apare ca „expresie a comunicării între lucruri şi fiinţe, ca substanţă unificatoare a universului” (M. Cimpoi). Curgerea neîntreruptă a apei simbolizează curgerea sufletului mamei. Dezlănţuirile acvatice stihiale înseamnă autocontemplare, o privire întoarsă spre sine. Apa predispune eul liric la meditaţii asupra trecerii timpului şi asupra sorţii schimbătoare. Lacrima este apa sufletului, treapta de vârf a trăirii („Sub stele trece apa cu lacrima de-o seamă”). Totodată, apa este oglinda în care poţi vedea oricând ochii mamei (Ochii mamei).
Pasărea albastră, pasărea argintie, pasărea din ceruri (Cine-i pasărea?) simbolizează cele trei perioade ale vieţii umane: tinereţea, bătrâneţea şi moartea. În Pasărea ea e materializarea protestului spiritului matern împotriva morţii nefireşti, a devotamentului şi a marii iubiri faţă de copiii săi („I-a căutat / Pân-îi albise pana / Pân-când în cioc / Sămânţa a-ncolţit”).
TESTUL nr. 2
Să se comenteze sugestia elementelor de expresivitate din poezia Făptura mamei de Gr. Vieru:
„Uşoară, maică, uşoară,
C-ai putea să mergi călcând
Pe seminţele ce zboară
Între ceruri şi pământ.
În priviri c-un fel de teamă,
Fericită totuşi eşti
Iarba ştie cum te cheamă,
Steaua ştie ce gândeşti”.
Rezolvare
a) Un prim element de expresivitate îl constituie repetiţia. Adjectivul „uşoară”, însoţind cuvântul „maică”, creează o imagine cu semnificaţii profunde: mama reprezintă o făptură despovărată de materialitatea lumii; ea pare numai spirit; făptura ei este asemenea unei Sfinte Marii de pe zidurile bisericilor, care merge pe nori, fără a le simţi împotrivirea.
b) Simbolul „Seminţele ce zboară / între ceruri şi pământ” ar sugera hotarul dintre divinitate / spiritul universal şi existenţa terestră a oamenilor; razele de lumină sau însăşi lumina, pe care mama o aduce lumii; credinţa în bine şi frumos.
c) Forma verbului la condiţional-optativ („ai putea”), care exprimă o acţiune prezumtivă, accentuează ideea că totuşi mama nu este o fiinţă cerească, ci doar o asemănare cu aceasta. De aici rezultă şi neliniştea din priviri, care nu-i un semn al neîmplinirii rostului ei pe pământ, ci, mai degrabă, îngrijorarea, zbuciumul sufletesc, venit din adâncul inimii acestei fiinţe terestre („în priviri”: ochiul – fereastra sufletului).
d) Forma de plural a substantivului „cer” („ceruri”), are valoare stilistică, ea scoţând în relief ideea de spirit universal, la care poate fi raportată făptura mamei.
e) Personificările „Iarba ştie cum te cheamă / Steaua ştie ce gândeşti” sugerează atât ideea de potenţare a singurătăţii şi a durerilor mamei, cât şi cea de eliberare, prin însăşi stabilirea unei comuniuni, ca fiinţă pământească (iarba – element terestru) şi cosmos / universul spiritual al lumii întregi (steaua – element cosmic).
f) Adverbul „totuşi” anulează îngrijorarea, accentuând ideea că fericirea mamei nu poate fi eclipsată. Or, conştientizarea apartenenţei la cosmos şi, implicit, la sacru o face fericită.
g) Din punct de vedere prozodic, cele două strofe sunt catrene: rima – încrucişată, ritmul – troheu, cu excepţia primului vers, în care primul picior este alcătuit din 3 silabe (– I –), al doilea din 2 silabe (I –) şi al treilea din 3 silabe (– I –). La sfârşitul versurilor al doilea şi al patrulea din fiecare strofă este atestată cezura (lipsa unei silabe).
h) Specia literară – imn. Autorul venerează mama, exprimându-şi sentimentul de admiraţie, de elogiu.
TESTUL nr. 3
Să se comenteze titlul poeziei Făptura mamei de Gr. Vieru, în raport cu versul „Uşoară, maică, uşoară”.
Rezolvare
Titlul poeziei este alcătuit din două substantive, primul fiind un determinat la cazul nominativ, cel de-al doilea – un determinativ la genitiv. Sensurile de dicţionar ale substantivului „făptura” sunt: 1) creatură, fiinţă înzestrată cu facultatea de a simţi şi a se mişca; 2) înfăţişare fizică, aspect exterior, profil, structură a corpului; 3) mod de a fi; 4) divinitate, dumnezeu, idol.
Raportat la primul vers al poeziei, titlul îşi descoperă semnificaţia sa. Astfel, în viziunea poetului, mama, ca fiinţă / făptură seamănă cu o divinitate, cu o sfântă, care e plămădită din spirit, din lumină. Modul ei de a fi este acela de a aduce lumină (lumina este un substitut al eternităţii) din marea lumină. Acest fapt îi şi conferă statutul de idol.
TESTUL nr. 4
Comentaţi versurile:
„Mă rog de tine, ploaie,
Când zbori către planete,
Stropeşte gura mamei
Şi-o apără de sete.
Mă rog de tine, codru,
Căci anii tăi tot fi-vor!
Cuprinde-i cald fiinţa
Şi-o apără de vifor.
Mă rog de tine, iarbă,
Mângâie-i talpa goală
Şi sarea grea din oase
Şi-o apără de boală.
Mă rog de tine, munte,
Cât zboru-o să mă poarte
Sărută ochii mamei
Şi-i apără de moarte”
(Gr. Vieru, Mă rog de tine).
Cerinţe
I. Integraţi poezia respectivă în universul liric vierean.
II. Interpretaţi rolul invocaţiilor retorice, raportându-le la stările eului liric.
III. Raportaţi poezia la o altă operă a scriitorului, în care este abordată tema mamei, relevând asemănări şi deosebiri.
Rezolvare
I. Poezia Mă rog de tine, alături de alte opere ale lui Grigore Vieru, ilustrează plenar atât viziunea poetului asupra maternităţii, cât şi maniera lui artistică de abordare a temei respective. Această creaţie a fost inclusă, practic, în toate volumele scriitorului (Un verde ne vede, Fiindcă iubesc, Scrieri alese, Taina care mă apără ş.a.).
O scurtă trecere în revistă a creaţiei sale poetice, în care este abordată tema mamei, evidenţiază câteva trăsături definitorii:
a) tema respectivă este tratată prin intermediul mai multor motive semnificative, cum ar fi: moartea, iubita, patria, apa, izvorul, codrul, părul mamei, făptura mamei, tăcerea, războiul, casa părintească (Nu am, moarte, cu tine nimic, Tăcerea mamei, Cămăşile, Război, Izvorul mamei, Mamă, tu eşti, Făptura mamei, Acasă etc.);
b) nota majoră, axa acestor poezii este legământului afectiv, spiritual al fiului cu mama;
c) poeziile la tema mamei iau forma unor litanii (ciclul Litanii pentru orgă), imnuri (Imn, Făptura mamei), meditaţii (Floare a mamei, O, mamă), elegii (Cântecul mamei, Mama), poeme (Poem), balade (Cămăşile), cântece de leagăn (Cântec de leagăn pentru mama, De leagăn), naraţiuni lirice (Onomastică), de cele mai multe ori întrebarea retorică (Ghicitoare fără sfârşit), invocaţia retorică (Rugă), adresarea retorică (Mamă, de-ai fi o stea), repetiţia-laitmotiv (Părul mamei), dialogismul (Steaua mamei) fiind modalităţile artistice preferenţiale de exprimare a unei atitudini, a unor stări sau de creionare a unui portret / imagine al / a mamei. Poezia Mă rog de tine se înscrie perfect în acest context al universului liric vierean.
II. Din punct de vedere structural, poezia este alcătuită din patru catrene, relaţionate unitar atât prin anaforicele „mă rog de tine”, „şi-o apără”, cât şi prin cuvintele-cheie „ploaie”, „codru”, „iarbă”, „munte” (elemente ale naturii şi cosmosului) şi „fruntea”, „talpa”, „fiinţa”, „ochii” – metonimii ce desemnează maternitatea.
Atitudinea poetului faţă de mamă este scoasă în evidenţă de invocaţiile retorice, în baza cărora este organizat discursul liric. Retorismul comunică emoţie, tensiune, o relaţie puternică a eului cu fiinţa pe care vrea s-o apere de vicisitudinile vieţii şi, mai ales, de moarte. Tocmai din aceste considerente el invocă ploaia, codrul, iarba, muntele – simboluri, respectiv, ale frăgezimii, protecţiei / eternităţii, alinării şi statorniciei / nemuririi. S-ar putea spune că atmosfera versurilor este senină, răspândind în jur un copleşitor sentiment de gingăşie, cu uşoare note nostalgice. Totuşi senzaţia unei nelinişti, a durerii ascunse trăite de eul liric nu ne părăseşte la lectura poeziei. Trăirile respective vin din conştientizarea efemerităţii fiinţei, a sorţii schimbătoare, a existenţei fragile sau accidentate dramatic de destin şi de timp. În această ordine de idei, setea, viforul, sarea, boala, moartea reprezintă forţele ameninţătoare, distructive. Personificările „cuprinde-i cald fiinţa”, „mângâie-i talpa goală”, „sărută ochii mamei”, „şi-i apără de moarte” – părţi componente ale invocaţiilor retorice – sugerează iubirea filială faţă de mamă, ca formă desăvârşită a legăturii afective, iubire conjugată cu ideea de nemoarte, de veşnicie. Ideea respectivă este scoasă în evidenţă şi de titlul poeziei. Verbul „mă rog”, prin sensul direct şi prin forma lui gramaticală (indicativ prezent – exprimă o acţiune reală ce se realizează în momentul vorbirii), imprimă poeziei caracterul de rugă.
III. Poezia respectivă poate fi raportată la majoritatea creaţiilor poetului, în care este abordată tema mamei. Una dintre acestea este Sub stele trece apa, operă din care desprindem aceeaşi legătură afectivă a fiului cu mama, relaţie sinonimă cu sentimentul de dor. Versul-epiforă „Mi-e dor de tine, mamă” (repetat la sfârşitul fiecărei strofe) accentuează ideea că întreaga lui fiinţă este consubstanţială cu dorul. Remarcăm în această ordine de idei că în Mă rog de tine acest rol îl au anaforicele „mă rog de tine”, „şi-o apără”. Metafora „a ochilor lumină” e o formaţie veche în sistemul de imagini al gândirii artistice a poporului nostru şi se întâlneşte mai des în bocete. Semnificaţia ei este viaţa – măicuţa i-a dat feciorului viaţă. Aceeaşi idee se desprinde şi din metafora „măicuţă – văzduhul gurii mele”. Şi în Sub stele trece apa, eul liric trăieşte intens starea de nelinişte, provocată de curgerea ireversibilă a timpului. Simbolurile „vânt hulpav”, „leul iernii cu vifore în coamă”, ca şi „setea”, „viforul”, „sarea”, „boala”, „moartea” din poezia Mă rog de tine sunt însemnele sorţii schimbătoare. Înregistrându-le, eul liric exclamă şi în acest caz nemoartea, veşnicia mamei: „Măicuţo, tu: vecie, nemuritoare carte / De dor şi omenie / Şi cântec fără moarte”. O deosebire esenţială între prima şi a doua poezie rezidă în faptul că în Sub stele trece apa feciorul / eul liric simte suflul îmbătrânirii şi al morţii („Sunt alb, bătrân aproape”, „O stea mi-atinge faţa / Ori poate-a ta năframă”), steaua simbolizând veşnicia, iar năframa mamei – o chemare de a urma aceeaşi cale.
Analizate din perspectiva structurii, ambele poezii au forma unor cercuri, ce se desprind unul din altul, datorită anaforei (în prima poezie) şi epiforei (în cea de-a doua), insistându-se astfel la evidenţierea crescendo a stărilor eului liric, exprimate simplu, ca şi sute de ani în urmă: „mă rog de tine” şi „mi-e dor de tine”.
TESTUL nr. 5
Alcătuiţi un eseu structurat pe tema „Particularităţi ale poeziei de dragoste a lui Grigore Vieru”, dezvoltând următorul plan de idei:
I. Motive dominante şi stări lirice atestate în poezia erotică a poetului.
II. Viziunea poetului asupra iubirii şi iubitei.
III. Modalităţi artistice atestate în poezia erotică a scriitorului.
Rezolvare
I. Poezia de dragoste participă într-o măsură foarte însemnată – şi nu numai prin numărul textelor – la constituirea integrităţii operei lui Grigore Vieru.
Tema respectivă este abordată într-un şir de poezii, cum ar fi: Cântec de femeie, Tu, Pădure, verde pădure, De dragoste, Vreau să te văd, Dor, Singuri, o, ca dorul, Iubitule, Blestem de dragoste, Leac divin ş.a. Însuşi volumul Fiindcă iubesc este reprezentativ pentru poezia de dragoste a lui Grigore Vieru.
Motivele dominante atestate în lirica erotică a poetului sunt: flacăra, lacrima, lumina, sărutul, inelul, soarele, dorul, neliniştea, pădurea, femeia, bărbatul etc.
Un motiv frecvent atestat este cel al dorului. În viziunea poetului, dorul rămâne starea molipsitoare, mistuire, ce adânceşte perspectivele trăirii. El vălură asemenea „râului roşiatic” ori asemenea ierbii dese şi nimeni nu-i poate opri vălurarea („Vălură dorul / Des ca o iarbă, / Parcă răspunde, / Parcă întreabă”, „Cine-i poate îngrădi / Vălurarea?”). După afirmaţia criticului literar M. Cimpoi, dorul vierean este „trăire care duce spre esenţă, spre taină şi deci spre revelaţia contopirii cu Totul cosmic” („M-am amestecat cu dorul / Ca sângele cu izvorul, / M-am amestecat cu tine / Ca ce-aşteptă cu ce vine”).
Un alt motiv este cel al lacrimii. Având valoare de metafora-simbol, lacrima înregistrează în poezia lui Vieru un întreg registru de trăiri. Fiind a timpului, ea pătrunde în lutul sufletesc, punându-l sub zodia dorului şi devenind astfel expresia acestui sentiment. Din această viziune rezultă şi imaginea „dorul – lacrimă, ce mai plânge o dată după ce a fost plânsă” (Dor). Totodată, lacrima înseamnă tensiune şi aşteptare, chin şi înălţare, leac divin („Iubire! Ram de rouă sfântă, / Cânt unic, o, ce mă adaşti! / Asupra-ngândurării mele / Tu nu plângi lacrima – o naşti”, Leac divin). Alte sensuri pe care le dobândeşte acest motiv-simbol sunt: lacrima – filtrul prin care se vede lumea / echilibrul durerii / semnul singurătăţii omului ca început al dramei sale existenţiale, eliberare de povara intensităţii / vrajă.
Pădurea, codrul, marea, spaţii ale reveriei romantice, în lirica lui Vieru devin simboluri ale înstrăinării de iubită („Nu mi-s dragi pe cer nici stele, / C-ai privit şi tu la ele. / Nici pădurea verde nu. / C-ai trecut prin ea şi tu”, Nu mi-s dragi), ale căutării şi uitării („Draga i-a fugit. Cu altul. / S-a ascuns în codru. Uuu! / El a smuls pădurea toată, / Însă n-a găsit-o, nu”, „A plecat pe mări, s-o uite. / Clătinat de ape-adânci”).
II. La nivelul trăirilor organice, iubirea – „leac divin”, „ram de rouă sfântă”, „cânt unic”, „vâlvătaie deasă, când se stinge, când se-aprinde” – e resimţită ca trăire unică şi eternă („Pe tine doar te am pe lume / Și nu voi alte veşnicii”). Ea este implorată mereu patetic („Iubeşte-mă, cât tânără mai sunt”, „Vreau să te văd, femeie / Sau vino să mă vezi”). Iubita e gândită şi aşteptată cu ardoare fie senzuală („Sărută-mă mereu, mereu”, „Te caută – eşti unde? – / A sânilor mei lapte /.../ Revino, tu! / Vino, hai, sau eu la tine viu / Cântă-mă, cât tânără mai sunt”), fie într-un spaţiu al arderii sacre. Sentimentul erotic este unul existenţial şi are o dimensiune absolută („Te-am iubit aşa de tare / Că-nverzea pădurea-n cale /.../ Și aşa de înainte / Mai departe de morminte”, Cântec; „Şi ne vom iubi atât de tare şi aproape, / că nici simţi-vom, din nou, la rădăcină / cum ne seceră aceeaşi grea lumină”, Cântec pentru femeie). Poetul caută sensul înalt al trăirii erotice, transpunându-se într-o sferă ideală, „nemernicul foc” fiind metafora cea mai sugestivă din întreaga lui lirică, iar „floarea focului” – expresia oximoronică ce „închide dialectica erosului, îmbinarea stranie de zeitate şi demonie” (M. Cimpoi). Sarea pizmei, presurată pe rănile sângerânde ale iubirii, este simbolul imposibilităţii identificării ideale („Egali pân’ dimineaţă / Vom fi eu şi tu, / Doamne, / Cum de-ncăpem în noapte, / Iar în lumină nu”). Eul liric rămâne de unul singur în sfera ideală, unde-şi mai aşteaptă iubita. El nu cade pradă amintirilor, ci continuă înverşunat să cunoască / să recunoască, în toată plinătatea ei, starea trăită.
Poezia de dragoste a lui Vieru este, în esenţă, un elogiu adus femeii, văzută ca o făptură eternă, nelumească („De unde-a coborât? / Făptură nelumească! / Rouă cerească / Pe gura uscată-a / Pământului / Stelele sus / Or fi urmele-i / Toate cuvintele / Se topesc / În numele ei”, „Iar tu, iubito,-mi vine / Să cred că eşti eternă”) sau ca „spic cosit” („Și-mi cădeai în braţe / Spic cosit, iubito”). Identificată cu o taină, iubita devine fiinţa sacră, ideală, unică. Astfel, ochii ei fac cerul mai tainic, părul ei, „înrourat ca busuiocul, / Sfinţeşte aerul de sus”, genele-i „sărută pasărea în zbor / Şi locul unde cântă” (Această ramură).
„Lumină stinsă în lumină”, consubstanţială cu natura, femeia se aseamănă până la confuzie cu vegetalul („Crezând că mângâi părul tău / Eu mângâi jilavele ierbi. / Crezând că ochii îţi sărut, / Sărut izvoarele-n amezi. / Crezând că ard la sânul tău, / A spicelor mă ard dogori. / Crezând că numele-ţi şoptesc, / Se-acopăr teii dulci de flori. / Și pretutindeni eşti doar tu, / Frumoasa mea, doar tu, doar tu – / Lumină stinsă în lumină”). Idila dintre cei doi înseamnă mai mult sărut şi privire. Sărutul are valoarea darului suprem („Sărută-mă pe lacrimi / Să-ţi nasc copii frumoşi”).
Într-un şir impresionant de poezii, iubita ocupă locul mamei, eul liric trăind profund teama îndepărtării / înstrăinării de femeia care i-a dat viaţă („Tu mereu ţineai capul / Spre umărul meu aplecat / Şi părul tău lung şi superb / Curgea negru între noi / Asemenea unei cascade / Şi nu mai era loc / Pentru mama, / Nu mai era loc”, Onomastică).
III. Susţinută de o mare idee despre iubire, cântând femeia, poezia lui Vieru este în chip necesar solemnă, imnică, uneori gravă. Mai exact ea îşi găseşte formula, care nu este însă foarte stabilă, căci seninătatea, bucuria, extazul, senzualitatea se interpătrund cu neliniştea, tristeţea, acestea din urmă fiind determinate de obsesia curgerii timpului, a sorţii schimbătoare şi a morţii inevitabile. Astfel, în locul imnului apare elegia, care menţine gravitatea de ton şi de sentiment a poeziei imnice. Modulaţiile de rugă, acordurile solemne de imn, cele uşor-sentimentale de madrigal, tonalităţile elegiace, refrenele (Cântec), aliteraţiile şi asonanţele – toate se suprapun graţios într-un registru melodic.
Menţionăm şi dialogismul ca procedeu compoziţional, atestat la nivelul chemărilor, invitaţiilor galante (Iubitule), al îndemnurilor (Vreau să te văd, femeie), al şoaptelor, adresărilor (A, iubite, A), al interogaţiilor (Dor, Femeie frumoasă), al invocaţiilor (Rugă), al blestemelor (Blestem de dragoste). Autorul recurge şi la alte procedee de compoziţie, cel mai des întâlnite fiind inelul compoziţional (Rugă, Dor), repetiţia-laitmotiv(Tu, Ramule), paralelismul compoziţional (Ce tânără eşti!, Alb-albastru) şi antiteza compoziţională (Dacă).
Un rol important îl joacă interjecţia ca procedeu stilistic şi ca mod de exteriorizare a trăirilor copleşitoare, a pasiunii, care irump într-un anumit moment (Singuri, o, ca dorul).
Construindu-şi discursul său liric, în mare parte, cu ajutorul metaforelor-simbol, devenite motive sau laitmotive ale poeziilor, Grigore Vieru explorează mai multe câmpuri lexicale, cum ar fi: cel al intensităţii (dogoarea, flacăra, jarul, fulgerul, furtuna, arşiţa), al perspectivei (departele, aproapele, nesfârşitul, eternul, efemerul), al vegetalului (roua, frunzele, florile, iarba, trandafirul, râul, busuiocul), al cosmicului (cerul, soarele, stelele, luna, lumina, întunericul, aerul), al sacralităţii (pâinea, ploaia, muntele, marea), al permanenţei (vatra, codrul, pământul), al cromaticii (alb, verde, albastru) etc. În acest caz putem vorbi despre diversitatea imaginilor sinestezice atestate în lirica viereană: cromatice, auditive, tactile.
TESTUL nr. 6
Se propune textul:
„Iubire! Tu, cea ocrotită
De dulcele luminii mirt,
Ca miezul unei sfinte azimi
De coaja ei doar ocrotit.
Înconjurată de lumină,
Tu însăţi din lumină vii.
Pre tine doar te am pe lume
Şi nu voi alte veşnicii.
Iubire! Ram de rouă sfântă,
Cânt unic, o, ce mă adaşti!
Asupra-ngândurării mele
Tu nu plângi lacrima – o naşti”
(Gr. Vieru, Leac divin).
Sarcini
I. Identificaţi termenii cei mai sugestivi care fac parte dintr-un anumit câmp semantic. Formulaţi în baza acestora tema poeziei.
II. Comentaţi renunţarea poetului la „alte veşnicii” în numele iubirii. Comparaţi această viziune a lui Vieru cu cea eminesciană, desprinsă din următoarele versuri: „O oră să fi fost amici, / Să ne iubim cu dor, / S-ascult de glasul gurii mici / O oră şi să mor” (Mihai Eminescu).
III. Definiţi viziunea poetului asupra sentimentului iubirii, insistând şi asupra modului artistic de exprimare a acesteia în poezie.
IV. Comentaţi titlul poeziei din perspectiva mesajului şi al ideii ce sugerează că în creaţiile lirice populare, dar şi în cele culte, fata îndrăgostită, de obicei, caută un leac ce ar vindeca-o de stările provocate de iubire.
Rezolvare
I. În această poezie autorul abordează tema iubirii, scoasă în evidenţă de lexemele iubire, mirt, dulce, tu, lumină, ocrotită, cânt, sfântă.
II. Asemenea eului liric eminescian, care este gata să-şi sacrifice întreaga viaţă în numele unei dulci ore de iubire („Astfel de noapte bogată, / Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?”), Grigore Vieru identifică acest sentiment cu veşnicia, renunţând şi el la orice altă perspectivă. Or, consideră poetul, iubirea este eternă ca însăşi lumina.
III. Chiar în prima strofă a poeziei atestăm o comparaţie dezvoltată, care scoate în evidenţă un prim aspect al viziunii poetului asupra iubirii. Pornind de la sensul propriu şi de la semnificaţiile simbolice ale cuvântului „mirt” – un arbust decorativ, cu lemnul preţios, o emblemă a gloriei şi a castităţii – deducem că, pentru poet, iubirea reprezintă un sentiment dulce, pur, tandru, cast, sinonim cu lumina universală („tu însăţi din lumină vii”). Pe parcurs, această viziune a scriitorului este completată de cele două metafore: „iubire – ram de rouă sfântă” şi „cânt unic”. Astfel, iubirea devine, în concepţia scriitorului, o expresie a binecuvântării cereşti, graţia care însufleţeşte şi, totodată, oferă posibilitatea de a atinge nemurirea. Din această înţelegere rezultă şi refuzul „altor veşnicii”.
IV. Titlul poeziei este destul de sugestiv, mai ales, dacă îl raportăm atât la mesajul operei, cât şi la afirmaţia din item. Or, dacă în poezia populară eul liric (de regulă, fata) caută / doreşte un leac pentru a se vindeca de dor, întrucât acesta îi provoacă şi durere, în opera viereană iubirea – sentiment sacru (adjectivul „divin”) – este dorită, ocrotită, impactul ei asupra eului fiind unul tămăduitor.
TESTUL nr. 7
Comentaţi versurile:
„Pe ramul verde tace
O pasăre măiastră,
Cu drag şi cu mirare
Ascultă limba noastră.
De-ar spune şi cuvinte
Când cântă la fereastră,
Ea le-ar lua, ştiu bine,
Din sfânta limba noastră”
(Gr. Vieru, Frumoasă-i limba noastră).
Cerinţe
I. Comentaţi poezia, insistând asupra:
– viziunii poetului privind limba română;
– sugestiei figurilor de stil atestate;
– titlului, raportat la mesajul global.
Rezolvare
În prefața volumului de poezii Taina care mă apără, încercând să definească limba română, Grigore Vieru o compară cu o „oglindă, în care, ca o vie şi roşie frunză, se vede sufletul nostru”, cu un „cristal incandescent”, cu un „diamant şlefuind asprimile zilei”, cu „o punte bătută cu mărgăritare peste vârtejurile vremii, cu „un murmur astral”. Astfel, asemenea mamei, pământului, patriei, iubirii, limba este „o stea fixă a universului liric al poetului, din centrul căruia se desprinde o pulbere fosforescentă, care e a scripturilor bătrâne, a tinereţii naive, a stilului cronicăresc” (M. Cimpoi). Aşadar, alături de alte poezii (În limba ta, Graiul), Frumoasă-i limba noastră se înscrie perfect în acest univers al creaţiei scriitorului.
În poezia propusă, poetul elogiază limba maternă, recurgând la motivul păsării măiestre, care, în mitologia românească, este considerată regina păsărilor, mesagerul zânelor, ea fiind de rang regal. Foarte scumpă la vedere, pasărea măiastră are puteri magice. Trimiterea la acest simbol nu este întâmplătoare. Or, în viziunea lui Grigore Vieru, limba română este atât de sclipitoare, încât şi personajul mitologic pare fascinat de armoniile ei. Ea, limba română, asemenea păsării măiestre, are puterea de a vrăji, de a fascina ascultătorul. Ideea este sugerată de personificarea „Cu drag şi cu mirare / Ascultă limba noastră”. Cuvintele „cu mirare” accentuează şi mai mult aceste calităţi ale limbii. Cea de-a doua personificare atestată în poezie („Ea le-ar lua, ştiu bine / Din sfânta limba noastră”) sugerează ideea de armonie ca trăsătură a limbii române. Astfel, eul liric / poetul rămâne fidel ideii că limba română farmecă prin sonoritatea ei, fiind consubstanţială cu cântecul păsării măiestre. Menţionăm şi rolul epitetului „sfânta”, care scoate în evidenţă caracterul sacru al limbii, dat al poporului nostru.
Titlul poeziei este alcătuit dintr-o propoziţie enunţiativă, afirmativă, în care rolul primordial îl deţine adjectivul „frumoasă”, parte componentă a predicatului nominal, plasat înaintea subiectului şi verbului copulativ. Abaterea de la topică / inversiunea respectivă accentuează calitatea limbii române – frumuseţea, idee desprinsă din întreg textul operei. În acelaşi timp, titlul accentuează şi viziunea poetului asupra limbii române.
TESTUL nr. 8
Se propun versurile:
„Un grai e-un strop de sunet
Topit ca într-o mare
În zvonul veşniciei,
În muzica cea mare.
Ci în cuprinsu-i rodnic,
Cu cele vechi şi nouă,
Noi încăpem cu toţii
Şi nu ni-e frig când plouă.
Mă-trebi de unde vine
Cu spicul lui şi apa
Arzându-mi, umezindu-mi
Şi fruntea, şi pleoapa?
Din munţii omeniei,
De-acolo curge râul
Şi nu-i cântar să poată
Să-i cântărească grâul”
(Gr. Vieru, Graiul).
Sarcini
I. Stabiliţi locul acestui fragment în poem şi comentaţi succint ideile lui.
II. Comentaţi metafora subliniată.
III. Stabiliţi şi motivaţi specia literară în care se încadrează acest fragment.
Rezolvare
I. Fragmentul propus se cuprinde în prima parte a poeziei Graiul, operă în care poetul, folosind o serie de metafore, dă o definiţie laconică şi expresivă limbii române („Un grai e-un strop de sunet / Topit ca într-o mare / În zvonul veşniciei, / În muzica cea mare”),demonstrându-i calităţile, în primul rând muzicalitatea şi unicitatea ei. Această definiţie este o teză de program şi totodată o viziune, ce îndeamnă la reflecţie. Legământul prin limbă al poetului se revelează ca hrană spirituală („...de unde vine / Cu spicul lui şi apa?”). După Grigore Vieru, graiul / limba maternă este asemenea unui fluviu ce curge din tainele sufletului neamului, din adâncuri străvechi de istorie, irigând şi fertilizând prezentul şi viitorul ei („Din munţii omeniei, / De-acolo curge râul”). Valoarea limbii noastre este incontestabilă şi fără de preţ („Şi nu-i cântar să poată / Să-i cântărească grâul”). Limba este pentru Vieru acel „şirag de piatră rară”, cum o definea A. Mateevici.
II. Metafora „în cuprinsu-i rodnic, noi încăpem cu toţii” sugerează ideea că limba ne poate adună grămăjoară ca neam, că prin ea şi sub constelaţia ei noi dăinuim ca popor, ca naţiune. Rodnicia limbii va fi sesizabilă de fiecare dintre noi din momentul valorificării ei.
III. Poezia este o odă, deoarece autorul proslăveşte limba maternă („Un grai e-un strop de sunet...”), exprimându-şi în acelaşi timp sentimentul de admiraţie („un grai e-un strop de sunet”, „cuprinsu-i rodnic”).
TESTUL nr. 9
Se propun versurile:
„Ştiu: cândva, la miez de noapte,
Ori la răsărit de soare,
Stinge-mi-s-or ochii mie
Tot deasupra cărţii Sale.
Am s-ajung atunce, poate,
La mijlocul ei aproape,
Ci să nu închideţi cartea
Ca pe recile-mi pleoape.
S-o lăsaţi aşa, deschisă,
Ca băiatul meu ori fata
Să citească mai departe
Ce n-a dovedit nici tata.
Iar de n-au s-auză dânşii
Al străvechii slove bucium,
Aşezaţi-mi-o ca pernă
Cu toţi codrii ei în zbucium”
(Gr. Vieru, Legământ).
Cerinţe
I. Demonstraţi că „Legământ este una dintre cele mai profunde elogii ale infinitului eminescian” (Fănuş Băileşteanu).
II. Explicaţi titlul poeziei.
III. Demonstraţi caracterul testamentar al poeziei.
Rezolvare
I. Poezia Legământ este o operă cu multe valenţe artistice, toate ajustate pe pilonul viziunii lui Grigore Vieru vizavi de creaţia literară şi personalitatea lui Eminescu. Creaţia eminesciană, sugerată de metonimia „cartea Sa” (sintagma deţine o poziţie privilegiată în text), reprezintă pentru Vieru valoarea supremă, sub a cărei constelaţii el îşi recunoaşte, cu plenitudine, statutul de poet: „Stinge-mi-s-or ochii mie / Tot deasupra cărţii Sale”. Afirmaţia este accentuată şi de adjectivul pronominal posesiv „Sa” scris cu majusculă. Adverbul „tot” evidenţiază în mod deosebit ideea de lectură continuă, permanentă în timp, a operei lui Eminescu. Versurile „Am s-ajung atunce, poate, / La mijlocul ei aproape” denotă dimensiunea creaţiei eminesciene, pe care eul liric / poetul doreşte să o valorifice, conştient însă de faptul că „Eminescu este o cetate cu o singură intrare şi cu o sută de ieşiri” (Grigore Vieru). Această idee justifică prezenţa simbolului „carte deschisă”, care scoate în evidenţă motivul legăturii dintre generaţii. Or, această relaţie, în cazul poeziei respective, se realizează graţie literaturii, implicit, cărţii eminesciene, purtătoare de valori şi de spiritualitate: „...Ca băiatul meu sau fata / Să citească mai departe / Ce n-a reuşit nici tata”. Însăşi viaţa poetului Vieru, sensul ei suprem se contopește cu cartea Măriei sale, pe care urmează s-o citească feciorul sau fiica (cititorul, fiecare dintre noi). Cartea aceasta ne orientează spre esenţele neamului. Prin cartea Sa noi ne perpetuăm, urmăm atitudini morale, din care cauză devine de căpătâi, sprijin spiritual („Aşezaţi-mi-o ca pernă”).
II. Raportat la întreaga poezie, titlul semnifică, pe de o parte, legătura indisolubilă a eului liric / a poetului cu opera eminesciană şi, pe de altă parte, angajamentul lui de a transmite Cartea generaţiilor care vin.
IV. Sentimentul de existenţă efemeră trăit de eul liric („Ştiu: cândva (...) / Stinge-mi-s-or ochii mie”) îl determină să lase urmaşilor săi un testament spiritual, idee atestată, în mod special, în versurile 7-16. Dacă în secvenţa întâia a poeziei (versurile 1-6) accentul predicativ cade pe două verbe la indicativ, viitor („stinge-mi-s-or”, „am s-ajung”), care scot în evidenţă confesiunea, atunci în partea a doua se recurge la o succesiune de verbe la modul conjunctiv („să nu închideţi”, „să lăsaţi”, „să citească”) şi unul la imperativ („aşezaţi-mi-o”), acestea accentuând dorinţa-testament a eului liric. Obiectul acestui testament spiritual îl constituie „cartea Sa” – creaţie artistică, cod de legi, sprijin, mijloc de legătură între generaţii. Atestăm şi o umbră de îndoială a eului liric în ceea ce priveşte disponibilitatea / capacitatea / dorinţa tinerei generaţii de a prelua această moştenire. Pentru a convinge, autorul revine în finalul poeziei la ideea de carte-reper, treaptă, suport (metafora „pernă”).