Repere teoretico-metodologice în abordarea stilului individual al scriitorului
Pentru tiparStilul – o problemă de extremă complexitate – este considerat „definitoriu pentru condiţia umană” [7, p. 33-34], iar predarea stilului individual al scriitorului în învăţământul preuniversitar obligă la un parcurs didactic modern, marcat de pluridisciplinaritate.
Paradigmele stilistice tradiţionale postulează integrarea autorilor în istorie, legându-i de tradiţiile literare, de preferinţa cu caracter sociologic, regional, naţional etc. Orientările moderne însă, ca, de pildă, studiul devierilor stilistice de la normă (Spitzer), cuplajele (Levin), cuvintele-cheie ale stilometriei şi cuvintele-temă (Terracini), caută, mai degrabă, definirea stilului individual [10, p. 144-145].
În literatura de specialitate se estimează, pe bună dreptate, că descrierea sistemului stilistic este mult mai dificilă decât a altor sisteme [10, p. 145]. Dificultăţile, explică Segre, ar rezulta din faptul că „sistemul stilistic al fiecărei opere constituie, în sine, un corpus lingvistic, retoric, metric etc., cu limite determinate, reprezentând, mai degrabă, o sumă de părţi de sisteme, decât o sumă de sisteme; elementele acestor părţi de sisteme, chiar dacă adesea pot fi definite in praesentia prin comparaţia cu alte elemente, se sustrag analizei in absentia, refuză proba comutaţiei stilistice” [10, p. 146].Reprezentând o structură reflexivă „etajată”, ce conjugă viziunea personală asupra lumii cu o reacţie umană, stilul este, în ultimă instanţă, produsul unui proces ce se desfăşoară pe două planuri: alegerea elementelor de pe axa paradigmatică şi combinarea acestora pe axa sintagmatică.
Repere teoretice
Actualmente se cunosc peste 200 de definiţii ale conceptului de stil. Acest număr impunător se datorează faptului că noţiunea în cauză este înţeleasă şi definită în mod diferit în trei planuri: „1. în teoria generală a artei / în semiotică; 2. în teoria generală a limbii; 3. în domeniul beletristicii” [8, p. 69].
Fişa 1. Definiţii ale stilului
|
STILUL
|
I. „ansamblul notaţiilor pe care el (scriitorul) le adaugă expresiilor sale tranzitive şi prin care comunicarea sa dobândeşte un fel de a fi subiectiv, împreună cu interesul ei propriu-zis artistic” [13, p. 35];
II. „organizare textuală rezultată din selecţia mijloacelor lingvistice aduse dintr-o stare semantică potenţială şi generală (nivelul paradigmatic) în stare de actualizare concretă şi individuală (nivelul sintagmatic) şi devenită formă a expresiei, solidară ca modalitate de existenţă şi manifestare cu forma conţinutului, conţinut exprimând o atitudine implicată în mesaj” [6, p. 38];
III. „accentuare (expresivă, afectivă sau estetică) a informaţiilor prin structură lingvală, fără nicio modificare a înţelesului” sau „ instrument prin care scriitorul sau «codatorul» de jargon lingval se asigură că «mesajul» său este «decodat» în aşa fel, încât cititorul nu numai că înţelege informaţiile redate, dar, în plus, este capabil să împărtăşească atitudinea scriitorului faţă de aceste informaţii” [4, p. 67];
IV. „termen ce serveşte pentru a desemna atitudinea pe care o ia scriitorul faţă de materia pe care viaţa i-o propune” [5, p. 10];
V. „aspectul şi calitatea ce rezultă din alegerea între mijloacele de expresie” [ibidem];
VI. „soluţie diversificată pe care o practică structurantă o acceptă în vederea obţinerii aceluiaşi rezultat sau obiect” [G. Granger, apud. 9, p. 15-16];
VII. „totalitatea particularităţilor lexicale, morfologice, sintactice, topice şi fonetice sau textuale, precum şi a procedeelor caracteristice modului de exprimare – orală şi scrisă – al unui individ, al unei categorii sau colectivităţi de vorbitori” [1, p. 21] etc.
|
Repere metodologice
Studierea stilului individual va urmări mai multe obiective:
• înţelegerea stilului individual ca „fapt global”1 [10, p. 145];
• relevarea faptului că elementele marcate stilistic colaborează în egală măsură cu elementele slab marcate sau nemarcate la crearea stilului;
• evitarea „erorilor de adaos” şi a celor de „omisiune” în reconstituirea valorilor stilistice2, cu referinţă la autorii din alte epoci;
• relevarea faptului că opţiunile stilistice ale autorilor se manifestă pe 3 niveluri [3, p. 193]:
nivelul extern – individualitatea stilistică a scriitorului (mărcile stilistice ale identităţii auctoriale în opoziţie cu ale celorlalţi scriitori);
nivelul intern de suprafaţă al operei – individualitatea stilistică a textului (mărcile stilistice determinate de gen, specie, curent literar, coordonate spaţio-temporale etc.) în opoziţie cu alte texte ale autorului: de exemplu, comediile lui I. L. Caragiale versus drama Năpasta etc.;
nivelul intern de adâncime al operei – individualitatea stilistică a personajelor (stilurile interne / alostiluri) în opoziţie cu altele şi cu planul naratorului [ibidem].
Descrierea eficientă a stilului individual este asigurată de cunoaşterea şi aplicarea principiilor şi metodelor de cercetare a stilului. Profesorii îşi vor propune, în cadrul unităţilor de studiu axate pe studierea stilului individual, ca elevii să înţeleagă / să cunoască şi să aplice aceste principii şi metode. În acest sens, profesorul va familiariza elevii şi cu principiile cercetării stilului elaborate de T. Vianu – fondatorul stilisticii literare în arealul ştiinţific românesc:
Fişa 2. Principiile cercetării stilului după T. Vianu
|
• necesitatea identificării şi intuirii valorilor expresive, pornind de la ideea că particularităţile de expresie sunt fapte de apreciere, valori;
|
|
• înţelegerea raporturilor scriitorului cu alte stiluri, cu limba, în general;
|
|
• determinarea modului în care valorile de stil ca sunete, lexic, morfologie, sintaxă grefează pe nucleul comunicării;
|
|
• studierea, în ordine, a faptelor de stilistică fonetică (distribuirea sunetelor, vecinătăţi, accent, intonaţie, simbolism fonetic, armonii imitative, grafie), a lexicului, a flexiunii, mai ales a substantivului şi verbului, a sintaxei (topică, structuri), a figurilor de stil;
|
|
• identificarea faptelor particulare de stil, cu ecou în propria sensibilitate, ce revin cu oarecare frecvenţă şi care presupun o anumită unitate;
|
|
• raportarea stilului scriitorului la premergători şi la urmaşi;
|
|
• raportarea şi integrarea operei literare în istoria literară [1, p. 100].
|
Ne vom limita în acest demers doar la analiza stilului la nivel lexico-semantic, deoarece comportă un grad înalt de complexitate şi, respectiv, dificultate pentru elevi. Este ştiut faptul că nivelul lexico-semantic constituie un segment de manifestare, prin excelenţă, a individualităţii creatoare a scriitorului, capabil să ofere rarisime „delicii” interpretative.
La analiza lexicului elevii vor fi ghidaţi de un algoritm de analiză bazat, preponderent, pe metoda statistică3 ce va urmări:
Fişa 3. Posibile repere pentru cercetarea stilistică la nivel lexico-semantic
|
• frecvenţa cuvintelor / construcţiilor dintr-o anumită categorie lexicală (neologisme, arhaisme, regionalisme etc.) – identificarea constantelor şi variabilelor;
|
|
• câmpurile lexico-semantice – relaţionarea lexicului folosit cu semnificaţia textuală globală;
|
|
• etimologia cuvintelor – relevanţa în planul efectelor stilistice la nivel textual;
|
|
• apartenenţa cuvintelor la fondul principal lexical sau la masa vocabularului;
|
|
• derivatele (diminutive, augmentative, peiorative etc.) – interpretarea valenţelor stilistice;
|
|
• schimbarea valorii gramaticale – relevarea efectului în plan semantico-stilistic.
|
La nivel semantic, predomină metodele analizei structurale şi globale, urmărindu-se astfel:
|
• polisemia cuvintelor utilizate – interpretarea sensurilor contextuale;
|
|
• sinonimia – analiza acumulărilor de sinonime, seriilor sinonimice etc.;
|
|
• antonimia – descrierea rolului relaţiilor semantice de opoziţie în obţinerea antitezei;
|
|
• omonimia şi paronimia – evidenţierea rolului acestora în crearea efectelor comice;
|
|
• figurile de stil – identificarea figurilor semantice şi decodarea lor.
|
Aplicaţii
Pentru formarea competenţelor de analiză stilistică la nivel lexico-semantic, cadrul didactic va propune exerciţii axate pe reperele de mai sus.
Mostră: Fişa 4. Figurile de stil
|
Explicaţi semnificaţia oximoronului eretic papă din textul dat:
„O mână rade licărul şi floarea
Pe-al depărtării spart iconostas.
Eretic papă, soarele-a rămas
Sărac în mir, să drămuie culoarea”
(Şt. Aug. Doinaş, Toamna).
|
|
Model: Mecanismul oximoronului dat se bazează pe negarea semului nuclear al lexemului eretic [+ susţinător al unei doctrine sau credinţe religioase, care se abate de la dogmele consacrate] de către semul celuilalt lexem papă [+ susţinător şi supraveghetor al cultului religios consacrat], adică primul exprimă opoziţia faţă de biserică, iar ultimul adeziunea şi propovăduirea valorilor bisericii. Să nu uităm însă că soarele este cel investit de poet cu funcţia de eretic papă, rămas sărac în mir. Elementele se intersectează metaforic la nivel conceptual: soarele, prin importanţa sa în sistemul planetar, evocă importanţa pontifului în lumea creştinătăţii. Echivalenţa lexemelor pe axa sintagmatică este mediată deci de semul comun [+ importanţă capitală într-un segment al realităţii]. Prin sintagma oximoronică eretic papă se realizează transferul sememului soare din registrul inanimatului în cel al animatului, al umanului. Soarele, simbol primordial al vieţii (sursă a vieţii), aflat într-un anotimp crepuscular – toamna, nu mai are aceeaşi intensitate, nu mai „susţine atât de ardent cultul luminii” (sărac în mir), prin aceasta comiţând, în viziunea poetului, o erezie. În structura de adâncime a textului, această erezie echivalează cu declinul (toamna) vieţii umane, care angajează, în mod firesc, prin sentimentul morţii, conştiinţa individului la un nivel spiritual superior.
|
Analizând şi cercetând stilul individual al scriitorilor, elevii vor conştientiză că particularităţile stilistice sunt determinate de caracteristicile psihoindividuale ale Eului creator al scriitorului (percepţia, sensibilitatea estetică, imaginaţia şi intuiţia artistică, structura cognitivă şi afectiv-socială, libertatea totală a opţiunii stilistice, posibilitatea inovaţiei etc.). De asemenea, elevii vor înţelege că preocupată de relaţia subiectivă în limbaj, stilistica rămâne a fi o „ştiinţă a creativităţii, prin excelenţă” [8, p. 25].
Note
1 Precizând că stilul reprezintă un fapt global, Cesar Segre arată că „o trăsătură stilistică luată separat nu e aproape niciodată univocă: funcţia ei precisă nu rezultă decât din comparaţia cu celelalte trăsături stilistice, concomitente sau concurente deci din identificarea unei serii de constante” [10, p. 145].
2 Stephen Ulmann insistă asupra dificultăţilor legate de reconstituirea valorilor stilistice în studierea literaturii trecutului, prin „erorile de adaos” având în vedere greşeala de a proiecta în text propriile noastre reacţii moderne şi de a descoperi în cuprinsul textului efecte stilistice care nu existau încă în perioadele respective” [Ulmann, p. 105-110, Lexic, gramatica]; „erorile de omisiune” ar rezulta din necunoaşterea unor valori stilistice care au existat în trecut, dar, ulterior, au dispărut [idem, p. 110-119].
3 Pentru detalii în ceea ce priveşte reperele analizei lexicului a se vedea [1, p. 124-125].
Referinţe bibliografice
1. Georgeta Corniţă, Manual de stilistică, Editura Umbria, Baia Mare, 1995.
2. Ştefan Augustin Doinaş, Voluptatea limitelor, Editura Litera, Chişinău, 1997.
3. Dumitru Irimia, Introducere în stilistică, Editura Polirom, Iaşi, 1999.
4. David Lodge, Limbajul romanului, Editura Univers, Bucureşti, 1998.
5. Jules Marouzeau, Delimitation de quelques notions stylistiques de base // Stylistique française. Recueil de textes, Изд-во Просвещение, Mocква, 1986.
6. Ştefan Munteanu, Introducere în stilistica operei literare, Editura de Vest, Timişoara, 1995.
7. Ileana Oancea, Semiostilistica, Editura Excelsior, Timişoara, 1998.
8. Emilia Parpală, Introducere în stilistică, ed. a 2-a, revizuită şi adăugită, Editura Paralela 45, Piteşti, 2005.
9. Iulian Popescu, Stil şi mentalităţi, Editura Pontica, Constanţa, 1991.
10. Cesar Segre, Sinteza stilistică // Poetică şi stilistică. Orientări moderne, Editura Univers, Bucureşti, 1970.
11. Benvenuto Terracini, Metodele stilisticii şi teoria criticii. Istoricitatea semnului. Poetică şi stilistică. Orientări moderne, Editura Univers, Bucureşti, 1970.
12. Tzvetan Todorov, Style // Stylistique française. Recueil de textes, Изд-во Просвещение, Mocква, 1986.
13. Tudor Vianu, Studii de stilistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1968.