Abordări interdisciplinare la orele de română
Pentru tiparProblema interdisciplinarităţii îi preocupă în prezent pe mai mulţi cercetători. Termenul e recent, deşi conceptele vin din antichitate.
Încă în 1700 J.-J. Rousseau susţinea necesitatea unui curriculum bazat pe nevoile şi interesele individului, pornind de la experienţele vieţii cotidiene, dar curriculumul educaţional medieval rămânea strict delimitat şi monodisciplinar. Abia în secolul al XIX-lea, contele L. N. Tolstoi a încercat să pună în practică ideea, creând la moşia sa o „şcoală liberă”, centrată pe „viaţa celui care învaţă”, considerând că „singura metodă educativă este viaţa însăşi”. În secolul al XX-lea, s-au realizat primele încercări valoroase de depăşire a predării monodisciplinare. În acest scop, Ovide Decroly propunea un nou sistem şcolar numit de el „sistemul centrelor de interese”. Se creau centre de interes, unde temele şi problemele erau studiate din perspectiva mai multor discipline. Elemente de interdisciplinaritate presupune şi metoda proiectelor, propusă de Kilpatrick, în care materiile de studiu sunt înlocuite prin proiecte pe care elevii trebuie să le realizeze.
În prezent, la baza cercetărilor se propun câteva tipuri de învăţare, specifice unei abordări interdisciplinare: învăţare în baza inteligenţelor multiple, învăţarea bazată pe proiect, învăţarea bazată pe probleme, învăţarea – aventură, care ar fi o învăţare în afara sălilor de clasă.
Drept reper de cercetare ne-a servit monografia lui Lucian Ciolan, Învăţarea integrată, fundamente pentru un curriculum transdisciplinar.
În literatura de specialitate se operează cu termenii: monodisciplinaritate, multidisciplinaritate (pluridisciplinaritate), interdisciplinaritate, transdisciplinaritate. Astfel, monodisciplinaritatea se limitează la datele unei singure discipline. De exemplu, pentru o înţelegere profundă a motivului luminii în poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga, se analizează şi alte poezii pentru identificarea aceluiaşi motiv.
Multidisciplinaritatea înseamnă punerea alături a unor discipline, care nu sunt neapărat vecine, corelarea lor pentru a lămuri tema şi se realizează la nivel inferior de integrare a acesteia. De exemplu, basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte este una dintre puţinele poveşti care atestă relativitatea timpului – în Valea Plângerii nu există nici timp, nici memorie. În anul 1916, Einstein formulează ştiinţific noţiunea de relativitate a timpului – cu cât gravitaţia e mai mare, cu atât timpul va curge mai greu, iar la înălţimi timpul curge mai repede. Valea Plângerii e situată sus, în cer.
„Interdisciplinaritatea este o formă de cooperare între discipline diferite cu privire la o problematică, a cărei complexitate nu poate fi surprinsă decât printr-o convergenţă şi o conturare prudentă a mai multor puncte de vedere.” [3, p. 123].
„Interdisciplinaritatea presupune o intersectare a diferitor arii disciplinare, presupune interacţiunea deschisă dintre anumite competenţe sau conţinuturi interdependente dintre două sau mai multe discipline.” [2, p. 126]. Aparatul conceptual-metodologic este utilizat pentru a examina o temă / o problemă importantă. Este o cooperare între discipline, iar problema poate fi rezolvată din mai multe perspective. În abordare interdisciplinară, încep să fie ignorate limitele stricte ale disciplinelor, căutându-se teme comune pentru anumite obiecte de studiu, care pot duce la apariţia unei discipline noi (hibrid). Putem diferenţia interdisciplinaritatea care pune accent pe explorarea temei / problemei şi accentul poate trece de pe disciplină pe cel care învaţă. Tipul fundamental de învăţare se realizează în bază de probleme.
Transdisciplinaritatea este centrată pe „viaţa reală”, pe probleme importante, aşa cum apar ele în context cotidian şi cum afectează vieţile oamenilor. Se centrează pe principiul învăţării prin cercetare. Literatura de specialitate propune următoarele idei întru realizare: persoana-resursă care deţine informaţii, notele de teren etc. Îndrăznim să afirmăm că tipul de învăţare ar fi învăţarea-aventură.
Orele de literatură oferă numeroase ocazii de abordări interdisciplinare. Drept disciplină de reper în soluţionarea problemelor am ales psihologia, iar tipul de învăţare – învăţarea bazată pe probleme. Elevul e pus în situaţia să identifice problema şi s-o formuleze, să aleagă informaţiile de care are nevoie, să prezinte soluţii. Problemele, de obicei, oglindesc aspecte reale ale vieţii cotidiene, de aceea cadrul didactic va fi pus în situaţia de a identifica probleme adecvate şi relevante pentru elev.
În clasa a IX-a, pentru studierea nuvelei Toiagul păstoriei de Ion Druţă poate fi aplicată teoria biotipului, care reprezintă o paralelă între structura corpului şi psihologia omului.
Problemă: Păstorul reprezintă tipul introvertitului sau al extravertitului? În rezolvarea problemei se utilizează teoria lui Jung pentru a identifica tipul personajului (introvertitul – energie direcţionată intern, pentru înţelegerea şi administrarea sinelui şi a experienţelor, extravertitul – energie direcţionată spre lume, pentru a influenţa factorii şi evenimentele din afară). Elevii primesc fişa de lucru, elaborată de profesor, pentru a o completa cu exemple din text:
|
E singuratic
|
Cuvântul „singur” utilizat de 10 ori
|
|
E meditativ, visător
|
„Rămâne dus pe gânduri cu privirea rătăcind pe acele dealuri fumurii.”
|
|
Face orice în felul său
|
„Îndărătnicul şi taciturnul din vârful dealului.”
|
|
Nu vorbeşte uşor cu cei din jur
|
„Se zice că e mult pre-zgârcit la vorbă şi atunci când nu vrea el, nu poţi scoate cu cleştele vorba dintr-însul.”
|
Concluzie: Pe lângă faptul că Păstorul reprezintă destinul creatorului, mai este şi tipul introvertitului, energia psihică e orientată spre interior, spre cunoaşterea sinelui şi experienţelor, are o anumită profunzime şi originalitate a gândirii.
În clasa a XI-a, la studierea nuvelei O făclie de Paşti de I. L. Caragiale poate fi aplicată noţiunea biotipului din perspectiva judecăţii omului după faţă sau conformaţia craniului, a corpului.
Problemă: Gheorghe e un criminal sau nu? Metode: conversaţia, lucrul pe text, descoperirea.
Conform teoriei lui Lombroso, criminalul are trăsături fizice distincte, transmise ereditar (capacitatea craniului mică, sinusurile frontale foarte dezvoltate, maxilare proeminente, orbite oblice, pielea pigmentată, părul des şi creţ, urechi mari). Criminalul perfect întruneşte 5-6 trăsături, cel imperfect – 3-4 trăsături, cei care au mai puţin de trei trăsături nu sunt criminali, dar au predispoziţii spre agresivitate şi violenţă.
Exemplu din text: „Criminalul luat ca tip, are braţele peste măsură de lungi şi picioarele prea scurte, fruntea îngustă şi turtită, occiputul tare dezvoltat. Cazul de reversie el îl cunoştea în carne şi oase, era portretul lui Gheorghe.”.
Concluzie: Sunt prezentate trei trăsături, deci Gheorghe nu este criminal, dar are predispoziţii spre agresivitate.
Critica literară menţionează noi teme şi abordări ale romanului Ciuleandra de L. Rebreanu: tema alienării individului, psihologia criminalităţii, investigarea stratului psihic abisal.
Problemă: Este Puiu Faranga nebun sau nu? Metode de lucru: observaţia, descoperirea, lucrul cu textul.
Elevii primesc tezele din psihologie care urmează a fi argumentate cu exemple din roman. Profesorul are fragmente din roman pentru fiecare teză, după discuţii se citeşte fragmentul.
Teza nr. 1. După Freud, cauzele bolii trebuie căutate în inconştient, în copilărie, incidentele din copilărie fiind refulate în inconştient. Freud analizează cazul unei fetiţe care refuza să bea apă din pahar. A constatat că, în copilărie, ea a văzut cum câinele bonei a băut din paharul ei.
Exemplu din operă: „Se vedea şi retrăia cu scârbă o clipă când a plâns amarnic, pentru că guvernanta l-a reţinut cu forţa să nu pună mâna pe găina decapitată.”.
Prin urmare, conflictele din copilărie, dacă nu au fost rezolvate, sunt cele mai periculoase.
Teza nr. 2. Integrarea corectă în meserie, convieţuirea paşnică în societate şi familie, puterea de iubire a oamenilor stau sub semnul sănătăţii. Lipsa de integrare în meserie, familie şi societate, precum şi continua indispoziţie, conjugate cu sentimente de răutate, sunt semne ale bolii.
Exemple: „Puiu ducea o viaţă mondenă lipsită de griji, îi este specific orgoliul ascendenţei nobiliare, nu este înţeles. Susţine doctoratul la Paris pentru a fi la înălţimea aspiraţiilor bătrânului, cartea nu i-a plăcut decât ca un stupefiant împotriva insomniei, în timpul războiului e sublocotenent într-un birou. În căsătoria cu Mădălina nu este fericit, ea adoptă faţă de el o atitudine blând-contemplativă”.
Aşadar, inadaptabilitatea, care afectează conservarea şi anulează dezvoltarea, provoacă, în schimb, nebunia.
Teza nr. 3. Sănătatea mintală este convieţuirea dintre instincte şi norme. Tirania instinctelor duce spre crimă. Tirania normelor duce la boală mintală.
Exemple: „Viaţa şi-o trăieşte conform normelor impuse de tata. Bătrânul are o teorie nostimă, zice că neamul e condamnat să se stingă, fiindcă de atâtea generaţii nu şi-a mai împrospătat sângele. Şi aşa, cum eram singurul Faranga, eu aveam datoria să mă însor cu o fată de la ţară.”.
„Trebuie să faci cum am hotărât eu. Căci în joc nu eşti numai tu şi persoana ta, ci sunt şi eu şi, împreună cu noi, toţi strămoşii noştri...”
„Tatăl a căutat să-l ferească de contactul cu prieteni violenţi, apoi îşi aminteşte cu câtă greutate i-a dat voie să se ocupe cu vânătoarea. La urma urmei, poate e mai bine să-ţi împlineşti pofta, împuşcând iepuri.”
Observăm că romanul ilustrează perfect această luptă dintre norme şi instincte.
Teza nr. 4. Frica devine principalul izvor al bolilor mintale, duce la distrugerea fiinţei înseşi, când întreci măsura devine boală.
Exemple: „De clipa aceasta i-a fost frică... Sufletul nu vedea nimic, de frică.
Un fior de spaimă... Spaima că a atins o viaţă omenească i se răsucea în suflet...”.
După Freud, frica şi mânia sunt două mecanisme de controlare a aşteptărilor şi ţin de instinctele morţii.
Modelele de lucru prezentate, considerăm, provoacă elevul la cercetare, analiză, comunicare mai eficientă.
O altă perspectivă de interpretare interdisciplinară o constituie abordările prin intermediul picturii. Atât pictura, cât şi literatura sunt forme de comunicare, dar fiecare apelează la un alt limbaj.
În clasa a V-a, pastelul Sfârşit de toamnă de V. Alecsandri poate fi interpretat prin prisma metodei pictura verbală. Iată un posibil scenariu:
• Elevii definesc cuvântul tablou.
• Profesorul prezintă tablourile unor pictori cunoscuţi, respectând structura: imagini de ansamblu, detalii, sentimente. De exemplu: Isaak Levitan Toamna de aur.
• Elevii observă cum sunt repartizate elementele, detaliile (în prim-plan – elemente definite clar, în planul secund, pe fundal – elemente vagi, care exprimă răceală).
• Elevii repartizează imaginile din pastel conform structurii: prim-plan, planul secund, fundalul, specificând culorile, atmosfera.
În clasa a XI-a tema „Realismul. Trăsăturile curentului literar” este tratată din perspectiva picturii. Parcurs:
• Elevii prezintă un scurt istoric al dezvoltării realismului în pictură (reprezentanţi – Gustave Courbet, Manet).
• Elevii deduc, în baza pânzelor Plimbarea cu barca, Bar la Folies-Bergere, de Manet, lipsa explicită de emoţie. Dacă romanticii valorifică din plin emoţia, drept reacţie la romantism, realismul mută accentul pe adevăr.
• Primesc o listă cu trăsături specifice artei realiste, cu referire la pânze reprezentative, cunoscute. Prin asociere, formulează trăsăturile curentului literar – realismul.
|
Prezintă oameni obişnuiţi.
|
Personaje tipice, în împrejurări tipice.
|
|
Au redat scene neidealizate ale vieţii şi muncii de la ţară.
|
Lipsa de idealizare.
|
|
Şi-au exprimat angajamentul faţă de adevăr.
|
Prezentare obiectivă.
|
|
Pun accent pe lumea naturală, tangibilă.
|
Reliefare veridică a societăţii.
|
|
Este prezentată viaţa ţăranilor şi provincialilor.
|
Tematică socială.
|
|
Critică lipsa de pudoare a societăţii.
|
Intenţia critică la adresa societăţii.
|
|
Au utilizat o gamă restrânsă a tonurilor de negru, maro, gri.
|
Stil sobru, clar, precis, obiectiv.
|
Abordarea transdisciplinară la orele de Literatura română dezvoltă abilităţi de comunicare, expunere liberă, interpretare, elevii îşi îmbogăţesc cultura generală prin informaţii din istoria artelor, formându-şi valori şi atitudini.
În baza analizelor de mai sus, se observă că în prezentările interdisciplinare nu sunt aplicate metodologii didactice sofisticate. În schimb, acestea oferă avantajul predării temelor în mod original şi oportunitatea de a elabora propriile modalităţi de lucru, într-o manieră flexibilă de realizare a lecţiei.
Bibliografie
1. Tatiana Cartaleanu, Olga Cosovan, Angela Grama-Tomiţa, Elena Cartaleanu, Limba şi literatura română: Ghid de implementare a curriculumului modernizat pentru treapta liceală, Editura Cartier, Chişinău, 2010.
2. Lucian Ciolan, Învăţarea integrată. Fundamente pentru un curriculum transdisciplinar, Editura Polirom, Iași, 2008.
3. Constantin Cucoş, Pedagogia, Editura Polirom, Iaşi, 1996.
4. Ioan Jinga, Elena Istrate, Manual de pedagogie, Editura ALL, Bucureşti, 2008.
5. Nicolae Margineanu, Psihologie şi literatură, Editura Dacia, Cluj, 1971.
6. Constantin Şchiopu, Metodica predării literaturii române, Centrul ed. al UASM, Chişinău, 2009.
7. Limba şi literatura română: Curriculum pentru cl. a 10-a – a 12-a, Î.E.P. Ştiinţa, Chişinău, 2010.