Păstorul mioritic Grigore Vieru şi invidia omenească
Pentru tipar
Din momentul publicării de Vasile Alecsandri, balada Mioriţa a fost interpretată din diverse perspective, enunţându-se valoroase şi originale puncte de vedere. Astfel, conform unor opinii, Mioriţa reprezintă „un document naţional sufletesc prin concepţia poporului despre viaţă şi moarte”, „unul dintre miturile fundamentale ale poporului român – mitul transhumanţei”, „dimensiunea spirituală fundamentală a poporului nostru”, „o poezie a naturii şi a circumscrierii fiinţei în cosmos”, „o expresie a unui spaţiu-matrice, cu toate implicaţiile arătate” etc. Ceea ce a suscitat mai puţin interesul cercetătorilor sau a fost abordată tangenţial e invidia ciobanilor ca dat / stare existenţial/ă uman/ă (să ne amintim de mitul biblic al lui Cain şi Abel). Criticul literar Zoe Dumitrescu-Buşulenga, referindu-se la Mioriţa, menţiona: „Cu această baladă atât de simplă intrăm în lumea cea mai veche a culturii noastre româneşti, la izvoarele viziunii păstoreşti asupra lumii, acolo unde omul comunică încă cu celelalte elemente ale cosmosului şi se simte înrudit de aproape cu ele”. Dar nu numai. Această baladă, credem, demonstrează că invidia a fost şi este una dintre trăsăturile noastre distinctive, chiar dacă nu vrem s-o recunoaştem, fie şi din demnitate naţională. Or, întreaga poveste a arhaicei balade Mioriţa se rezumă la următoarele: doi ciobani, un ungurean şi un vrâncean, se sfătuiesc, evident, din invidie, „...ca să mi-l omoare / pe cel moldovean, / că-i mai ortoman / ş-are oi mai multe, / mândre şi cornute, / şi cai învăţaţi, / şi câini mai bărbaţi”. Păstorul, blajin, modest, modelat de autorul anonim după imaginea arhetipală a Păstorului cel Bun din legenda biblică, lasă un testament spiritual, o luare aminte pentru cei care rămân, „în caz de omor”. Această istorie desprinsă din baladă şi care ar trebui să ne fie de învăţătură (omorul are un impact negativ asupra celor dragi: „oile vor plânge / cu lacrimi de sânge”, măicuţa bătrână din ochi lăcrămând îşi va căuta încontinuu feciorul, astfel suprapunându-se două dureri: a mamei şi a fiului) nu este unică, drama ciobănească persistând de-a lungul existenţei noastre. Ea se regăseşte şi la un sfârşit de secol XX şi început de secol XXI. Consecinţă a crimei (a atacurilor violente asupra omului Grigore Vieru), moartea poetului, deşi accidentală, este semnul aceleiaşi stări – invidia – a acelora care au pus la cale complotul. Motivele complotului au rămas aceleaşi ca şi în baladă: poezia lui Grigore Vieru „ne lasă speranţa sărbătorii” (Agnesa Roşca), lirica poetului, „organic legată de tradiţia eminesciană şi folclorică a literaturii noastre, dar nespus de sensibilă la neliniştile secolului, ne oferă generoasa posibilitate de a ne întoarce la izvoare şi, totodată, de a ne croi o cale sigură de comunicare cu formulele de trăire şi gândire artistică ale poeziei universale” (Mihai Cimpoi), „cartea lui de inimă pulsează şi îmi însufleţeşte versul plin de dor, de curata şi pura limpezime” (Nichita Stănescu). Însuşi poetul, „om cu merite ca şi noi, dar mai multe, om cu păcate ca şi noi, dar mai puţine” (Aureliu Busuioc), „se cuprinde în inima românilor ca Vârful cu Dor în Lumina Bucegilor, ca mireasma pelinului în câmpia Bărăganului, ca strugurii în câmpiile Moldovei întregi şi ca miraculoasa noapte a colindelor în fereastra copilăriei” (Fânuş Neagu), „el este mai mult decât un poet, el este un destin” (Nicolae Dabija). Tocmai toate acestea or fi / au dat naştere pizmei, nemulţumirilor, ranchiunei, obidelor. Incompatibile cu sacrul, cu ordinea firească a Firii, aceste stări distructive i-au fost străine poetului. Cu atât mai mult, cu cât autorul volumelor de versuri Taina care mă apără, Fiindcă iubesc, Acum şi în veac, Strigat-am către Tine ş.a., trăind dimensiunea sacrului, a sacralizat ploaia, mama, patria, limba, dragostea, firul de iarbă, lacrima, izvorul, piatra, casa părintească etc., având certitudinea că sacrul reprezintă mijlocul / soluţia de refacere a legăturii pierdute dintre om şi cosmos (or, pierderea acestei legături a omului cu divinul totdeauna are ca urmare înstrăinarea, împietrirea sufletului), de ieşire a lui de sub imperiul răului: „Cu roua spicului sub pleoape / Mă-ntorc / spre ce mi-e sfânt şi-aproape” („Spre chipul tău”).
Fire retrasă în sine, poate prea firav, Gr. Vieru şi-a asumat această grea povară: de a păstori, prin cuvântul poetic, dar şi prin cel publicistic, lumea, căci „grijile celea mari şi grele, care nu pot fi în niciun fel aruncate în mijlocul drumului, păi, trebuie doar ca cineva să le primească şi să le ţină pe umerii săi cât se vor nebuni şi veseli cei din jur” (Ion Druţă).
Asemenea ciobanului din baladă, care roagă să fie îngropat, în caz de va muri, „în strunga de oi”, „în dosul stânii”, să i se pună la cap „fluieraş de soc”, „fluieraş de fag”, „fluieraş de os” (fluieraşele având funcţie cathartică), el exprimându-şi astfel ataşamentul pentru cei dragi, dar şi convingerea că trupul i se dezmărgineşte, că preia ritmurile cosmice, poetul Grigore Vieru doreşte să i se aşeze în ceasul din urmă, în loc de pernă, Marea Carte a lui Eminescu (cartea îndeplinind în acest moment aceeaşi funcţie cathartică, dar încărcată şi cu alte semnificaţii simbolice), asupra căreia a stat aplecat întreaga-i viaţă („Aşezaţi-mi-o ca pernă / Cu toţi codrii ei în zbucium”), încredinţat fiind că fericit e cel „care se mulţumeşte / c-o pâine / muiată-n uleiul liniştii” (Cântec de dragoste). Ambele testamente sunt, de fapt, o replică adusă invidiei celor doi păstori din baladă şi, respectiv, pizmaşilor poetului, seci şi serbezi. Ele confirmă un mod de a reacţiona, al vinovaţilor fără de vină, la răul din jur. În Mioriţa ciobanul, prin nunta cosmică, are sentimentul că învinge frica de moarte. Grigore Vieru a avut conştiinţa valorii imense a operei lui Eminescu, a binelui, a armoniei cu întreaga Fire. Fiind „un om al nemâniei”, pe el îl înspăimânta nu gândul morţii, dar, mai mult decât suferinţa mamei („De moarte nu mă tem / Mă tem de suferinţa mamei, / De va vedea că nu-s”) şi în cea mai mare măsură, răutatea şi indiferenţa omenească. Nici păstorul moldovean şi nici poetul nu s-au resemnat, nu s-au împăcat cu starea de lucruri existentă. Au iubit nespus viaţa. Grigore Vieru a cântat-o şi s-a cântat, purificându-se în mijlocul acestei lumi. Aici, frunza de aur a toamnei, ramura verdelui tei, floarea cea de răsărită, mierla, puii golaşi din cuiburi, munţii cu brazi, pelinul – busuioc sălbatic – toate i-au prevestit Înălţarea.
„Sunt mai trist decât par”, afirma Gr. Vieru într-un aforism. Tristeţea poetului („se tot uită-n ochii mei / Suferinţa”), spre deosebire de cea a păstorului mioritic sau de tristeţea metafizică a lui L. Blaga – stare firească, provocată de sentimentul curgerii timpului şi al sorţii schimbătoare – venea din conştiinţa faptului că valorile neamului sunt desfiinţate. Poetul nu a avut decât speranţa reîntoarcerii, revenirii noastre la izvoare, implicându-se total în această luptă, asumându-şi tot greul şi responsabilităţile. De altfel, acesta i-a şi fost crezul de-o viaţă, atât cetăţenesc, cât şi artistic. În această ordine de idei, Adrian Păunescu sublinia: „Poezia lui Grigore Vieru a făcut mai mult pentru unitatea naţională a tuturor românilor decât toţi politicienii şi decât toate armatele la un loc”.
Referindu-se la nuvela Toiagul păstoriei de Ion Druţă şi în special la remarca din final „dac-o fost cioban şi-o ţinut oi...”, Grigore Vieru îi dădea următoarea semnificaţie: „Nu păstorul va reînvia, ca mire cosmic, prin natura naturii, prin natura umană a spaţiului natal, ci însuşi spaţiul natal va renaşte prin moartea păstorului”. Să avem şi noi această convingere: prin moartea sa Grigore Vieru a păşit dincolo de om şi a intrat în eternitate pentru noi („Nu există moarte! / Pur şi simplu cad frunzele / Spre a ne vedea mai bine / Când suntem departe”). Proiectându-se în cosmos, ca şi arhetipul său mioritic, el a intrat în ritmurile acestuia, oglindindu-se „în răsăritul întreg, / în toată lumina neîncepută a lumii” (Bună dimineaţa), luminând deodată: „Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi”. Legată de teluric, invidia (şi invidioşii) nu va cunoaşte niciodată înălţarea, lumina divină. Totuşi „seminţele ce zboară între ceruri şi pământ” sunt puntea, şansa de revenire la matricea noastră spirituală a omului rătăcit, cu suflet hain, a celor împrăştiaţi, pentru că, zice Grigore Vieru, „Dacă adevărul este la fel de mirositor şi des ca iarba, face să mori pentru el”.
Post-scriptum
Într-o poezie de-a sa, care nu are titlu, Grigore Vieru rosteşte / imploră: „Lăsaţi morţii / Să doarmă în pace / Lângă roza cea albă-a/ Izvorului, / Sub cerul de frunze / Al pomului. / Morţii sunt / Ca nişte copii / Şi fiecare / Îşi are morţii lui”.
Să reţinem această invocaţie a poetului nu hulindu-l din invidie în continuare, ci „sărutându-i fruntea”, veghind asupra „leagănului de lut” în care doarme. Să luăm aceste spuse ca pe o normă de conduită şi atitudine, transformându-le într-un crez al fiecăruia dintre noi. Numai astfel vom putea demonstra lumii că invidia este o stare de moment a noastră, care poate fi depăşită, şi nu una genetică.