Clipe de eternitate la Liceul Teoretic „Dante Alighieri”
Pentru tipar
Cuvânt înainte
Aşteptarea întâlnirii cu un scriitor transformă zilele în clipe speciale, cel puţin acesta este adevărul pentru elevii Liceului „Dante Alighieri”. Multele lansări de carte întâmplate în incinta instituţiei noastre i-au învăţat pe copii (i-au şi obişnuit deja) să trăiască aievea sentimentul cuvântului, să-l asculte. Aşa se explică emoţia aşteptării acestor clipe asemuite cu Miracolul de Crăciun sau cu Minunea de Paşti. Comunicarea cu scriitorul „în carne şi oase” lasă elevilor impresii puternice, ei obţin convingerea că dăinuirea în cuvânt (în sensul artistic) a celui care scrie şi a celui care citeşte e o stare sublimă.
Zilele care precedau data de 17 februarie 2006 s-au caracterizat printr-o febrilitate aparte. De această dată nu era vorba de întâlnirea cu un poet, cu ocazia unei noi lansări de carte. Aşteptarea era deosebită, pentru că sala de festivităţi urma să devină, pentru câteva ore, centrul universului poetic: venea însuşi maestrul Grigore Vieru.
Poetul în viziunea copilului
Ce înseamnă pentru un copil basarabean (dar acuma îmi dau seama că şi pentru maturul născut şi format în Basarabia) întâlnirea cu Poetul al cărui cuvânt i-a transformat copilăria în poezie, i-a adus la picioare Ţara Minunilor, i-a modelat fi-in-ţa? Ce contururi ar căpăta universul infantil fără „cântecul puiului de melc”? Răspunsul ar fi: „Cum nu o să vină mama? / Cum să cadă frunza?”.
Reverberaţiile verbului vierean
Că poezia lui Grigore Vieru place e prea puţin spus. Versul vierean, „mult” (vorba poetului) şi perpetuu suav, de o prospeţime capabilă să tot minuneze sufletul, iar emoţia savurării acestuia capabilă să te tot copleşească, ţi se aşază temelie în simţire. Pe măsură ce ne adâncim în ani, tot mai mult ne tulbură substanţa ingenuă a creaţiei sale. Şi dacă poezia dedicată copiilor are efectul tămăduitor al ploii dătătoare de viaţă, poemele pentru maturi se răsfrâng în noi greu şi grav, pentru că „arat pe timp de arşiţă într-un pământ uscat” este pentru poet creaţia.
Sensul decorului
Aşa cum orice acţiune din şcoală are menirea primordială a educaţiei, având un concept bine definit, astfel şi această manifestare a fost gândită vizând, întâi de toate, impactul asupra fiecărei persoane venite în sală. De aceea, şi aici, ca şi la lecţie, ca şi la spectacol, decorul nu este de neglijat. Ochii celor prezenţi puteau să desluşească, improvizat pe cortinele închise (s-a renunţat la scena propriu-zisă pentru a spori familiaritatea atmosferei), o hartă simbolică a lumii, cu centrul la Chişinău. Pe razele care unesc Chişinăul cu un şir întreg de capitale ale lumii, de la Paris şi până la Tokyo – titlurile volumelor, astfel înţelegându-se (în contextul creaţiei vierene): Chişinău – centrul universului poetic. Pe peretele opus scenei – vernisaj de desene cu genericul Poezia lui Grigore Vieru în viziunea copiilor, organizat de către profesoara de limba română Eudochia Ghedea.
Întâlnirea cu poetul
Evenimentul de onoare în istoria liceului nostru şi în viaţa celor prezenţi în sală a demarat la ora 12, când toată sala l-a întâmpinat cu aplauze, în picioare, pe Măria Sa, Poetul.
După alocuţiunea doamnei director Galina Carauş, care a valorificat momentul, îndemnând, pentru început, comunicarea cu poetul prin intermediul poeziei, în scenă a ieşit, emoţionat dar dezinvolt, un grup de pici. Sufletul de copil al Maestrului şi-a găsit expresia şi în aceşti frumoşi elevi dintr-a-ntâia, discipoli ai doamnei A. Corcinschi.
În continuare, locul lor a fost preluat de către adolescenţii dintr-a zecea şi a unsprezecea (profesoară – Tamara Gânga), care au prezentat în mod deosebit un recital de poezie şi o interpretare muzicală a piesei „Iartă-mă” din repertoriul lui Ion Aldea-Teodorovici. Trebuie menţionat aici că, deşi nu e cazul să comparăm cu originalul, interpretarea lui Alexandru Goncearuc dintr-a X-a „B” a răvăşit puternic publicul matur, sensibilizându-i şi pe cei mai mici.
Festivitatea a culminat prin prezentarea spectacolului cu genericul „Făgăduindu-mă iubirii” de către teatrul poetic al liceului. De ce a culminat? Este greu să ne imaginăm poezie jucată, nu declamată. Să cutezi a pune jocul poeziei în scenă e un act de mare curaj: e enorm riscul de a o profana. A reuşi să transmiţi emoţia, ideea, senzaţia, starea prin intermediul rostirii, ţinutei, gestului, ochilor şi al mişcării – toate conjugate în compoziţii inepuizabile de sens – înseamnă a face artă. Nu cred că e spus prea tare. Toate astea s-au întâmplat: şi cutezanţa, şi reuşita, şi succesul, şi triumful, pentru că a fost să fie sclipire măiestrită.
Conceput în cheia zilele săptămâinii – etape ale vieţii, spectacolul a fost jucat de către discipolii dintr-a şaptea şi a douăsprezecea ai doamnei Larisa Solomon, profesoară de limba şi literatura română, mentorul Teatrului şi autorul spectacolului.
Larisa Solomon: „Ne-am simţit copii – luni şi copilandri – marţi în «ţara din poveste», în care fiecare este «împărat». Adolescenţa – miercuri, visătoare, îşi striga durerile şi neliniştile. Versurile «Şi tu, joie, mohorâtă, / Tinereţea mea pierdută» din poezia Steaua de vineri, care a constituit punctul de reper în ideea şi regizarea spectacolului, au luat forma «Joie, nu fi mohorâtă, / Tinereţea nu-i pierdută!», deoarece este timpul dulcelui fior ce dă sens existenţei. Moment emoţionant, conturând densitatea mesajului, a fost cel al zilei de vineri, când s-a rostit ruga: «Nu pleca, vinere, încă, / Stea matură şi adâncă! / Să nu vină sâmbăta / Cu rece suflarea sa...». Au fost auzite versuri ce exprimă înţelepciunea timpului de maturitate: «Trăieşte-ţi multul!». Fiecare elev s-a aflat în ipostaza poetului, rostind versuri profund interiorizat şi mişcător meditativ.
...Am încercat să dau o dimensiune sensibilităţii poetului şi n-am găsit alt cuvânt decât «iubire». Mă gândeam că genericul întâlnirii «Făgăduindu-mă iubirii» nu este doar titlul unei culegeri, e titlul vieţii înseşi”.
Despre „actorii” antrenaţi în spectacol se poate spune fără ezitări că au trăit cu adevărat poezia lui Gr. Vieru, atât de real le-a fost jocul. Iar despre omul din umbră, care a scos la lumină frumuseţea acestor copii, despre doamna profesoară Larisa Solomon, care le-a fost (aşa cum se şi obişnuieşte în şcoală) şi scenarist, şi regizor, şi spectator, şi critic de teatru, se poate spune că a fost, întâi de toate, sufletul a tot ce presupune îndrăzneaţa şi ampla idee a unui teatru poetic.
Grigore Vieru: „Cu greu am căutat să-mi ascund lacrima... Nu mi-am imaginat că o să văd lucruri atât de frumoase şi trăite cu atâta dragoste. Aceste clipe pe care mi le-aţi dăruit sunt foarte scumpe pentru mine. În 50 de ani, ceva mai tulburător nu am văzut nicăieri”.
Vorbeşte poetul
Timpul s-a oprit în loc, eternitatea a poposit în sala de festivităţi a Liceului „Dante Alighieri”. Vorbeşte Maestrul. „A asculta cu sufletul la gură” este expresia cea mai potrivită pentru acest context. Toate sufletele prezente s-au unit în unul mare şi hrăpăreţ de a sorbi cu nesaţ din simplitatea măreaţă a înţelepciunii, a bunătăţii, a bonomiei, a umorului şi sincerităţii maestrului Grigore Vieru.
Prin ce se explică dramatismul creaţiei sale? De unde vine idolatria pentru mama? Care ar fi unele dintre aspectele ritualului numit poezie? Ce ar însemna „taina care mă apără”? şi multe altele sunt întrebări formulate în atelierele de lectură ale elevilor şi care îşi aşteptau cu nerăbdare momentul sideral al rezolvării lor de către însuşi invitatul de onoare al zilei.
Vorba poetului epuiza răspunsurile la multe dintre întrebările care veneau să i se adreseze înainte ca acestea să se pronunţe. Alcătuit din istoriile propriei vieţi (mai cunoscute sau mai puţin cunoscute, dar inedite, pentru că le auzeam pe viu de la însuşi poetul), discursu-i părea dorit să se spună, iar, într-un moment surprinzător, chiar să se cânte (fenomen întâmplat, conform propriei mărturisiri, doar în mediul celor dragi). Şi noi aveam impresia că toate acestea s-au vrut, în mod exclusiv, pentru noi, profesorii şi elevii de la „Dante Alighieri”.
Apropo de cântec. Graiul meu cel românesc, interpretat într-o stare de înduioşare unică, avea, parcă, menirea unei proiecţii într-o dimensiune supra-temporală, în care poetul, cântecul şi graiul au fuzionat într-o singură substanţă spirituală. Personal, în aceste clipe, am avut sentimentul binecuvântării divine.
Foarte potrivită a fost, la un moment dat, intervenţia doamnei L. Solomon. Era tocmai momentul când Grigore Vieru rememora întâlnirea cu Nichita Stănescu. Cu intenţia de a eterniza clipele în care ne aflam în preajma poetului, doamna profesoară ne-a îndemnat pe toţi să privim în ochii lui Grigore Vieru ca să-l vedem... (miracol!)... pe însuşi Eminescu: „...Am invitat elevii să privească profund, aşa cum simt ei, în ochii blânzi şi senini ai lui Gr. Vieru, care s-au uitat în ochii lui Stănescu, care, la rândul său, s-a uitat în ochii lui Arghezi, care l-a privit în ochi pe Eminescu. Iată cât de aproape este Eminescu de noi! În lumina poeziei lui Gr. Vieru, ne simţeam centrul lumii poetice, fiindcă aici, la «D. Alighieri», şi-au dat întâlnire Gr. Vieru, N. Stănescu, T. Arghezi şi M. Eminescu”.
Sublima revelaţie am avut-o şi noi, maturii.
Momente de înduioşare pentru Grigore Vieru le-au creat şi declamările propriilor dedicaţii de către picii dintr-a V-a. Iată una dintre ele: „Ochii mamei, romaniţă, dor de stea / Fac copilăria mea. / Un cuvânt, o poezie / Am cules cu bucurie! / Am aflat din cartea Ta / Unde-ncepe Patria. / Am vorbit cu iarba, steaua, / Am aflat ce cântă neaua. / Buburuza de pe floare / M-a chemat să stau la soare, / Să iubesc tot ce-i frumos, / Să aduc ţării folos, / Căci copilăria mea / Este-un colţişor de stea!” (Elena Anghelici, V „C”).
Aşa cum spectacolul de poezie „Făgăduindu-mă iubirii” conducea spre identificarea fiinţei poetului cu un pom înflorit (supranumele aparţinând scriitorului Ioan Alexandru), tot astfel, mai mult decât simbolic, cununa acelei superbe sărbători a cuvântului – întâlnirea cu Grigore Vieru – a constituit-o semnificativul dar oferit oaspetelui cu multă consideraţie din partea liceului de către doamna director Galina Carauş – un impresionant tablou cu imaginea unui pom înflorit, realizat de pictoriţa Eudochia Zavtur – întru frumoasă amintire a clipelor petrecute la Liceul „D. Alighieri”.
Nemila timpului real, care vrea să-şi spună şi aici sfârşitul, nu făcea decât să tot amâne despărţirea, atât de benefică pentru noi toţi a fost această comunicare. Seninul chipului şi lumina cuvântului vierean, simţite aievea, s-au impregnat adânc în amintire. Iar amintirea dăinuie. „Iarbă sunt. Mai simplu nu pot fi.” E micul-mare secret al răpunerii Timpului.
Dintre impresii
Natalia Ermicioi, clasa VII-a: „Mi-a făcut o deosebită plăcere să particip la această manifestare. Mai emoţionant a fost momentul când l-am văzut pe Grigore Vieru. În ciuda faptului că poartă pe umerii săi o vârstă înaintată, în ochii lui domneşte copilăria. Farmecul sufletesc, sinceritatea şi modestia poetului au cucerit inimile publicului. Prin ochii lui l-am văzut pe Eminescu”.
Andrei Catlabuga, clasa XII-a: „Întâlnirea cu Grigore Vieru rămâne a fi un eveniment care cu siguranţă ne-a marcat pe toţi, eveniment pe care îl vom purta cu noi prin viaţă. Mă bucur că poetul s-a simţit la noi în liceu ca printre prieteni, ceea ce înseamnă că ne-a reuşit ceea ce ne-am propus. Aş vrea să mulţumesc colegilor mei care au participat la spectacol şi, în special, profesoarei mele, doamnei Larisa Solomon. Peste ani, măreţia acestui eveniment va rămâne unică”.
Daniela Găitan, clasa IX-a: „Întâlnirea cu Grigore Vieru a fost o irepetabilă ocazie de a trăi poezia împreună. În lumina celor întâmplate, am citit şi o reflectare a istoriei, a istoriei neamului nostru”.
Elena Ciobanu, clasa IX-a: „Am contopit în sufletul meu emoţia provocată de spectacol şi starea creată de comunicarea cu însuşi poetul şi am simţit veşnicia transmiţându-se de la Luceafăr la celelalte stele. Ascultându-l, mi-am dat seama că niciodată până atunci nu pătrunsesem atât de adânc în sufletul unui creator, aşa cum s-a întâmplat de această dată”.
În loc de epilog – prolog
Frumoasele izbânde vin doar în urma unor frumoase iniţiative. Inspirata idee de a-l invita pe Grigore Vieru la liceu îi aparţine doamnei Galina Carauş, directorul liceului. Aflându-se sub impresia spectacolului jubiliar de la Palatul Naţional, dedicat poetului, doamna director şi-a chemat colegele de la Catedra de limba română şi, asigurându-se de susţinerea lor, a ridicat receptorul că să formeze numărul de telefon al Maestrului.
Îi suntem recunoscători doamnei G. Carauş că nu a lăsat rutina cotidiană să spulbere momentul acela de inspiraţie, care venea, de fapt, să aducă la realizare un vis mai de demult.
Februarie 2006