„Sunt omul dreptei cumpene româneşti”
Pentru tipar– Stimate domnule academician! Într-un tulburător răvaş trimis pe adresa redacţiei revistei „Limba Română”, după apariţia ediţiei speciale dedicate Chişinăului, profesoara Nadea Pruteanu din Bravicea, Călăraşi, referindu-se la rolul actual al Uniunii Scriitorilor, accentua: Sarcina urgentă a US (iertată să-mi fie îndrăzneala!) e să-şi reia cu totală responsabilitatea indiscutabilul rol de hegemon. Al proletariatului?... Nu, al maselor largi.
Acum, când partiduţele dispersează poporul, reveniţi la unire şi concentraţi-vă asupra unor obiective comune. Nu pot vedea o altă cale, nu cred că există alt drum al mântuirii noastre. Vă scriu chinuită de marea alarmare şi derută din rândurile maselor. Nu judec, nu învinuiesc, sunt foarte îngrijorată, Vă cer ajutorul. Interveniţi unde socotiţi că e necesar şi nu uitaţi de suferinţa maselor largi. Ce crede academicianul Mihai Cimpoi despre misiunea actuală a instituţiei pe care o conduce? Mai e capabilă Uniunea Scriitorilor să unească sub acelaşi stindard (toată) intelectualitatea din Republica Moldova?
– Asemenea răvaşe, telefoane, faxuri sunt foarte multe, fiind dovada documentară a prestigiului Uniunii Scriitorilor şi a rolului deosebit pe care îl are în procesul renaşterii naţionale basarabene, începând cu anii 1986-1987. Oricât ar încerca unii să minimalizeze, să conteste sau să găsească motive pentru a o acuza de o implicare păgubitoare – pentru ea şi pentru societate – sau de faptul că nu este Uniunea de altădată, oricare ar fi forţa ei de acum, rămâne un „hegemon... al maselor largi”, după cum o defineşte doamna profesoară Nadea Pruteanu. Este adevărat că ne marchează experienţa amară a „arenei iluziilor” (Ion Hadârcă), rătăcirile lui Druţă, polarizarea intereselor partizane în cadrul Uniunii înseşi, dar, vorba poetului: „Iar noi locului ne ţinem / Cum am fost aşa rămânem”. Misiunea actuală e cea de totdeauna, deoarece noi am reluat lupta pentru fiinţă, limbă, democraţie. Mă întrebaţi dacă putem uni toată intelectualitatea. Cred că da! Ţin să vă mărturisesc că la ora aceasta suntem preocupaţi de constituirea unei Alianţe a tuturor uniunilor de creaţie.
– Care este cea mai mare eroare comisă de politicienii noştri după 1989? De ce s-a împotmolit trăsura celor de pe dreapta eşichierului politic?
– Neunirea. Alianţele, în sensul larg al cuvântului, nu se fac nici după lecţiile date de alegerile parlamentare şi cele locale. Trăsura oamenilor politici de dreapta continuă să se identifice cu autoturismul gândit de olteni şi care urma să fie construit (într-un banc) fără bancheta din spate, adică în aşa fel ca toţi oltenii să meargă în faţă. Suntem şi noi olteni, ce mai?
– Aveţi perfectă dreptate: tabăra „democraţilor” a fost întotdeauna ne-unită, ca să nu zic dezbinată, din care motiv am cules (culegem) roadele. Există o cale spre împăcare? În ce mod partidele (partiduţele) ar avea şansa să recucerească încrederea electoratului pentru a accede la putere, putere echivalentă cu responsabilitatea de a decide viitorul destin al Republicii Moldova?
– Din păcate, dacă analizăm lucid situaţia din ultimul timp şi reacţiile partidelor la îndemnurile Uniunii Scriitorilor de a se unifica, o asemenea „împăcare” este irealizabilă. În atare condiţii, mişcarea „Moldova noastră” poate miza pe ea însăşi şi pe imaginea domnului primar general al capitalei Serafim Urecheanu, care va avea de înfruntat, însă, blocajul politic şi moral fără precedent al autorităţilor comuniste şi nu numai.
– Aţi fost în fruntea celor care au militat pentru revenirea la alfabetul latin, conferirea statutului de limbă de stat şi extinderea ariei de utilizare a limbii române în toate sferele vieţii R. Moldova. Cum apreciaţi impactul real al legilor în cauză asupra situaţiei lingvistice de la noi?
– Nici măcar nişte legi perfecte (există oare legi perfecte?) nu pot crea o situaţie lingvistică normală în condiţiile noastre. Cei care sunt la guvernare acum încalcă orice legi, inclusiv cele privind statutul de limbă oficială al limbii române. Se face tot posibilul ca să se păstreze un status quo pentru limba rusă care, pur şi simplu, poluează spaţiul nostru teleradiofonic şi se impune ca prioritară în domeniul publicităţii şi rolul de Cenuşăreasă pentru limba română. Însuşi preşedintele Voronin îşi grafiază în continuare semnătura cu chirilice, încălcând prevederile Constituţiei.
– Aţi răsfoit Dicţionarul moldovenesc-românesc?
– Este o monstruozitate, o lucrare (şi o lucrătură!) a unui criminal al culturii, căruia i-a mers faima de plastograf şi plagiator, fapt pentru care a fost exclus din rândul Uniunii Scriitorilor (fiind primit datorită abuzului de putere pe care o exercita cândva ca funcţionar al secţiei de cultură a CC al PCM). Or, dacă actul apariţiei este aberant prin sine, nu e lipsit de semnificaţie faptul că biroul lui Stati se află chiar în incinta Parlamentului. E o dovadă că aberantele sale „găselniţe” (anti)ştiinţifice se bucură de susţinere la nivel de stat. Este întristătoare campania de presă ce i se face în România cu ore întregi rezervate la prestigioase posturi de televiziune şi – mai cu seamă – e întristător şi faptul că „opiniile” sale sunt atribuite întregii intelectualităţi basarabene care a luptat şi luptă în continuare pentru impunerea adevărului despre limba română.
– În „Concepţia politicii naţionale de stat a Republicii Moldova” este reluată vechea problemă a denumirii autentice a limbii şi a poporului nostru. Iată că cei care au promis electoratului să evite asemenea discuţii incendiare şi, de altfel, inutile recurg la vechile tertipuri ideologice politizând problema, sfidând opinia oamenilor de ştiinţă, a intelectualilor, punând în situaţie mai mult decât jenantă Academia de Ştiinţe din Republica Moldova – cea mai indicată instituţie să se pronunţe asupra problemei date – care în Declaraţia din 28.02.96 a afirmat răspicat: Adunarea Generală Anuală a Academiei de Ştiinţe a Moldovei confirmă opinia ştiinţifică argumentată a specialiştilor filologi din republică şi de peste hotare (aprobată prin Hotărârea Prezidiului A.Ş.M. din 9.09.94), potrivit căreia denumirea corectă a limbii de stat (oficiale) a Republicii Moldova este LIMBA ROMÂNĂ.
– Actualii guvernanţi nu mai ţin cont de nimeni şi de nimic în lume, mergând cu o ignoranţă strigătoare la cer chiar în contra idolilor lor ideologici – Marx, Enghels, Lenin –, care, după cum ştie o lume întreagă, vorbeau despre limba română a basarabenilor şi despre basarabeni ca români.
– Eminescu e o pagină aparte în biografia Dumneavoastră de creaţie. Aţi scris exegeze apreciate înalt de specialişti, aţi deschis (descris) pagini necunoscute despre poetul, filozoful, creatorul Eminescu. Aţi încercat să evaluaţi cum e receptat Eminescu în alte limbi. Domnule academician, ce nu s-a spus încă despre Eminescu, ce nu cunosc contemporanii noştri despre el?
– Contemporanii noştri nu cunosc încă valoarea sa întreagă, ca să zic aşa, căci în cazul lui Eminescu avem de a face nu cu o personalitate obişnuită pe care o are un poet important, un artist al cuvântului, ci cu o personalitate intelectuală de rezonanţă universală, care are toate însemnele gândirii moderne şi postmoderne (intuiţia curbei în infinit a universului, a „coardelor” pe care este „construit”, a relativităţii, a sensurilor ontologice ale limbii, ca rostire esenţială, a fiinţei în spiritul lui Heidegger, a logicii dinamice a contradictoriului în felul lui Ştefan Lupaşcu ş.a.). Sunt lucruri de spus şi în ce priveşte moartea sa civilă, împrejurările morţii, diagnosticul bolii (asupra căruia a stăruit Ovidiu Vuia şi care a stabilit că nu de o formă psihică a luesului nervos a suferit, ci de o psihoză endogenă de tip maniaco-depresiv) şi conjuraţia anti-Eminescu din epocă. Mai mulţi cititori ai Timpului lui Constantin Tănase s-au supărat pe mine că deconspir anumite documente privind „nebunia” poetului. Vreau să le răspund şi pe această cale că Platon vorbea despre o „nebunie a Muzelor”, că „nebunia” (a lui Hölderlin şi a altor poeţi) e curentă în istoriile literare şi că Max Scheler a precizat că între „nebunie” şi „luciditate” nu e decât o mică diferenţă, un „prag”. Consider că despre Eminescu trebuie să cunoaştem totul. Nici un detaliu biografic nou descoperit sau vechi nu poate influenţa contururile personalităţii sale artistice şi intelectuale, personalitate care creşte în timp.
– Demitizarea lui Eminescu, în special, a marilor figuri ale culturii noastre, în general, demitizarea istoriei şi culturii naţionale este o temă predilectă pentru unii intelectuali din ţară, cu ecou şi în stânga Prutului. Consideraţi într-adevăr necesară această, aş zice, îndărătnică re-evaluare? Va fi un câştig din această „aventură”?
– Despre încercările de demitizare a lui Eminescu am scris mult, am scris chiar un amplu studiu Zeul Momos şi noi, românii, publicat şi în presa literară din Ţară. Trebuie făcută, în primul rând, o distincţie clară între re-lecturare, întreprindere firească, cerută de noile epoci şi de orizontul lor de receptare şi aşteptare, şi re-evaluare (sau revizuire), partizană şi conjuncturală, impusă de factori extraliterari şi extraestetici. Încercările de demitizare, de lepădare de modelul Eminescu, pe care ne-o propune Virgil Nemoianu din SUA sau Nicolae Manolescu, Mircea Cărtărescu, Şerban Foarţă şi alţii mai obscuri din Ţară, sunt o expresie „sociometrică” a crizei şi bolilor pe care le cunoaşte societatea românească la ora aceasta: caragializarea, recrudescenţa autodispreţului, a ciorănitei (demolarea propriilor valori), a complexelor (complexul „culturii mici” care ar fi cultura română) şi europenizării, globalizării, multiculturalizării rău înţelese. Nu e nici un câştig din această „aventură”, după cum spuneţi. Poate doar acela că ne sensibilizăm mai bine punctele nevralgice, viciile „istorice”.
– Pe parcursul anilor, în special până la ’89, aţi apreciat şi chiar aţi elogiat opera lui Ion Druţă. În ultima vreme imaginea scriitorului este tot mai mult umbrită de „faptele” politicianului Ion Druţă cu sediu permanent la Moscova. Azi, după atâta „mitizare” şi „demitizare”, cum se profilează chipul lui Ion Druţă pe fundalul destinului actual al Republicii Moldova – incert, insolit şi, spre surprinderea multora, rătăcit în mrejele ideilor comuniste care în lume nu mai „au trecere”? Ce trebuie să reţină cititorul tânăr din creaţia lui Ion Druţă?
– Fenomenul Druţă îşi are un cerc perfect închis logic. Cel puţin eu nu văd în acest cerc vreo întrerupere sau vreo fisură. Druţă este un scriitor valoros (evit calificativul „mare”, devenit azi injurios), un scriitor nativ, „de la natură”, cu o formaţie ideologico-literară (evit cuvântul „intelectuală”) rusească, ce n-a putut rezista „ispitei slave”, precum au făcut-o spectaculos Constantin Stere sau Leon Donici-Dobronravov. Cultul tradiţiei şi curajul cu adevărat naţional (şi naţionalist, evident, în sens normal sau în sensul uzual în perioada sovietică) de a se opune regimului l-a transformat într-o figură emblematică a culturii şi a vieţii noastre publice. Până la urmă, opozantul Druţă a pactizat cu Diavolul, devenind dispozantul Druţă, adică un scriitor care este la dispoziţia potentaţilor vremii. Prin acţiunile sale de ultimă oră el s-a autodemitizat, rămânând exponentul înverşunat al moldovenismului primitiv şi adeptul aşa-zisei „limbi moldoveneşti”. Cititorul „tânăr” nu se va împăca, bineînţeles, cu formula stilistică druţiană şi didacticismul său de speţă religioasă, dar, cred, va vibra la paginile despre copilărie sau despre dragoste.
– Deşi avem un număr mare de scriitori, producţia literară, în special cea de calitate, cea cu priză la public (şi nu neapărat numai din R. Moldova), este totuşi lipsită de semnificaţie. E o stare normală a lucrurilor sau ne aflăm în preajma unui handicap determinat de „ieşirea” noastră spre alte orizonturi ale literaturii, literatură care în mod neapărat trebuie să îndeplinească nişte criterii estetice, nişte rigori proprii unei creaţii autentice şi, principalul, să fie în pas cu tot ce se întâmplă în lumea literară actuală. În acest sens, ce a oferit scrisului nostru, culturii noastre deschiderea, mai mare ca oricând, spre alte literaturi şi alte culturi, în ce mod actualul proces literar de la noi este influenţat de un nou mod de comunicare, de interacţiune în plan spiritual?
– Este adevărat: nu toate cărţile care apar – (or, ele sunt în număr de circa 200 anual!) – sunt lucrări de valoare „în pas cu tot ce se întâmplă în lumea literară actuală”. Beneficiem de o deschidere extraordinară spre Europa, cunoaştem un proces dinamic de integrare în contextul literar general-românesc, fapt care – bineînţeles – ne obligă să răspundem celor mai înalte imperative ale momentului de faţă, să creăm valori cu care să intrăm în dialogul multicultural de azi.
– Despre globalizare se discută în mod felurit şi adesea sceptic, făcându-se referinţă şi la alte procese aproape similare, din trecutul nu prea îndepărtat, ce purtau amprenta politicului, ideologicului, transferului şi transplantului de mentalităţi. În acest sens, ce impact are globalizarea asupra literaturii române în ansamblu şi asupra celei cu rădăcini pe pământ basarabean în particular?
– Globalizarea e încă o noţiune – cel puţin pentru noi – abstractă, vagă. Noi, cei neconstituiţi de-a binelea identitar, să fim aruncaţi în marele ocean al globalizării? Globalizarea priveşte, după părerea mea, domeniul economiei. În cultură ea este irealizabilă, deşi a existat proiectul goethean al culturii universale unice, deşi se mai visează la o planetă literară de felul „satului mondial” al lui McLuhan. Preşedintele Uniunii Colegiale a Scriitorilor din Spania, Andres Sorel, e de părerea că globalizarea într-o cultură, constituită din personalităţi şi din valori individuale, este absolut inacceptabilă.
– O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia este o lucrare absolut necesară pentru cei care vor să cunoască procesul literar actual din R. Moldova. Ce lucrări scrise în ultimii 10-15 ani intră pe uşa deschisă a istoriei literaturii basarabene?
– În ultimii 10-15 ani asistăm la un fenomen al re-modelării propriilor unelte, în vederea readaptării la noile imperative şi paradigme estetice: Grigore Vieru cultivă aforismul (şi cântecul), Aureliu Busuioc s-a întors la roman, Andrei Strâmbeanu îşi re-scrie nuvelele, încearcă să construiască metafore ale puterii în dramaturgie şi să ne dea parabole poetice (ceea ce îi reuşeşte), Anatol Codru merge din nou pe ritualic şi mitic, Arcadie Suceveanu, Leo Butnaru, Nicolae Leahu, Ghenadie Nicu şi Nicolae Popa depun eforturi evidente, strategico-tehnice le-aş zice, de postmodernizare, Valeriu Matei reactualizează barbianismul, Nicolae Dabija redevine un neoromantic în poezie, Călin Mânăscurtă, alături de Val Butnaru, Dumitru Crudu, Constantin Cheianu, Gheorghe Calamanciuc încearcă să reintelectualizeze dramaturgia, Galina Furdui şi Steliana Grama readuc în actualitate rondelul, Emilian Galaicu-Păun pune la cale o anatomizare fenomenologică a prozei. Întreg tabloul acesta vorbeşte despre o efervescenţă a căutărilor, tatonărilor, remodelărilor. Am putea vorbi şi despre nişte echipe strălucite adunate în jurul unor reviste (Contrafort, Sud-Est, Semn, Limba Română, Clipa siderală).
– Aleea Scriitorilor Clasici din centrul Chişinăului este un subiect readus în actualitate. Care este adevăratul motiv al reanimării acestei „discuţii”? Cei din umbră polemizează, pe cât înţeleg eu, chiar cu Dumneavoastră, autorul „modernizării” cunoscutei alei.
– Autorităţile comuniste nu pot să se împace cu aceste simboluri ale culturii româneşti nici după ce construirea Aleii e, în fond, finisată. Conform Hotărârii Ministerului Culturii, Academiei şi Uniunii Scriitorilor din 1994 mai rămân de instalat două busturi, ale lui Liviu Rebreanu şi Titu Maiorescu. Guvernul nu ţine cont de părerea uniunilor de creaţie, prin urmare a intelectualităţii. Aleea Clasicilor este „sfânta sfintelor noastre” şi nu vom permite să fie profanată în nici un fel.
– Cum a ajuns Mihai Cimpoi în literatură? A fost un drum predestinat, un imbold venit din partea cuiva (profesor, scriitor, critic literar) sau a fost o chemare la care aţi răspuns în chip firesc?
– Am vorbit despre acest lucru în Curriculum-ul pe care l-am scris cu ocazia aniversării 60: a fost o chemare şi totodată o predestinare.
– Care este criticul literar (criticii literari) care v-a marcat?
– În tinereţe, Saint-Beuve şi Belinski, mai apoi Călinescu şi Francesco de Sanctis, critici-poeţi, ca să explic un pic opţiunile…
– Care sunt cărţile ce v-au incitat în mod deosebit interesul în ultima vreme?
– Vara aceasta am recitit Istoria ieroglifică a lui Cantemir, care mi-a părut de o uluitoare modernitate şi actualitate (prin parabola puterii), eseurile despre imaginaţia materiei ale lui Gaston Bachelard; lucrând asupra unui studiu despre Eminescu şi evul mediu, am citit un morman de cărţi – de la Prelegerile de filozofie ale lui Hegel la Dicţionarul tematic al lui Jacques de Goff şi Jean-Claude Schmitt şi Omul recent al lui H.-R. Patapievici; din lecturile mele de vară au mai făcut parte Foi din grădina lui Morie (Agni-Yoga), romanele lui Adrian Dinu Rachieru Legea conservării scaunului şi Ion Ţăranu Numai tinereţii i se iartă totul, adevărate revelaţii.
– Sunteţi considerat un interpret literar blând, tolerant, binevoitor. Nu dărâmaţi, nu ruinaţi pe alţii – precizez: nici bătrâni, nici tineri –, nu căutaţi lada de gunoi, inclusiv a istoriei literare, ci susţineţi, sprijiniţi, acordaţi ajutor, din câte ştiu, la toată lumea. Are o explicaţie această bunătate în a evalua munca celor care sunt „stăpâniţi”, într-un fel sau altul, de magia cuvântului?
– Sunt, poate şi prin structura mea blândă, creştin-lovinesciană, un adept al lui Aristarh, şi nu al lui Zoil. O cultură se face nu prin acţiuni de demolare, ci prin acţiuni de construire. Din păcate, cunoaştem o perioadă a (auto)demolărilor, mai radicale decât nihilismul nietzschean sau cioranian.
– Care ar fi un eventual portret – succint, obiectiv, imparţial – pe care şi l-ar face Mihai Cimpoi?
– Sunt un om al dreptei cumpene româneşti.
August, 2003