Scriitori fără frontiere
Pentru tiparDe ce nu-l putem înţelege pe deplin pe Homer şi pe cei care i-au urmat? Şi să ţinem împreună piept aţâţătorilor de războaie? Oare istoria noastră este scrisă de cei care interpretează trecutul în funcţie de propriile lor interese?
De ce sunt obligaţi copiii noştri să înveţe despre falşii eroi care luptă în războaiele declanşate de alţii doar pentru a-şi lărgi tot mai mult zona de exploatare – de ce numai despre ei?
Viitorul copiilor noştri oare va fi definit de „naţiuni” şi graniţe create de războaie? Vor aprecia oare tot ce se petrece în conformitate cu identităţile lor secundare sau terţiare, uitând de umanitatea lor care alcătuieşte adevărata lor identitate? Ei înşişi se vor judeca pe ei în această manieră în viitor?
Să ne amintim de războaiele din secolul trecut...
Oare n-a fost obiectivul lor principal acela de a cuceri teritoriile pe care le numesc „spaţiu viabil” – cu sau fără arme, cu războaie reci sau calde, aşa sau altfel?! Nu folosesc ei oare gangsteri, terorişti, dictatori pentru a-şi realiza scopurile? Nu apelează ei la orice mijloc pentru a coloniza asemenea teritorii în interese proprii? Nu exploatează ei cinematografia, media, pornografia sau violenţa?
Nu încearcă ei să supună până şi literatura economiei de piaţă? Nu fac ei orice ca să pună botniţă disidenţilor? Efectul acestei stări de fapt se numeşte „poluare culturală” şi se face simţită în fiecare ţară, în fiecare comunitate. Şi toate acestea, doar în scopuri economice. Ce înseamnă globalizare? A cui globalizare, la urma urmei?
Dacă popoarele aflate pe aceste teritorii se opun pretenţiilor aţâţătorilor de războaie, aceştia nu ezită să deschidă focul asupra lor. Ei se ţin deoparte şi urmăresc ce se întâmplă pe ecranele televizoarelor, ascultându-şi muzica preferată...
Soldaţi, civili, femei care încearcă să cumpere câţiva cartofi de la piaţă, copii care se joacă în ciuda a tot ce se întâmplă, prunci care mor.
Bogaţii devin tot mai bogaţi, poluându-mi pământul, aerul, apa.
De ce mor eu, numai pentru ca ei să obţină combustibil pentru automobile şi fabrici?
Aşa vor sta lucrurile şi pe viitor?
Chiar şi în secolul XXI?
Cum vom putea pune capăt acestei stări de fapt?
În primul şi în primul rând, trebuie să încercăm să evaluăm situaţia. Şi pentru aceasta e nevoie, aşa cum am mai spus, ca istoria fiinţelor umane, a oamenilor să fie scrisă... Va fi cu siguranţă o sursă din care să tragem învăţămintele ce se cuvin a fi trase... Totuşi, ceea ce contează cu adevărat este viitorul. Viitorul ţine de modul în care ni-l concepem... Conceperea lui poate intra în sarcina artiştilor – asemenea poeziei, arhitecturii etc.
Din acest motiv adevăraţii artişti şi scriitori trebuie să intervină înaintea oricui altcuiva. Ei sunt cei care vor prevesti viitorul, care vor juca un rol în conceperea lui. De aceea se spune că adevăratul artist este cel care lucrează întru luminarea şi fericirea poporului său.
Nu numai pentru comunitate, ci pentru întreaga umanitate... El va lupta împotriva separatiştilor şi a celor care stabilesc graniţele. Împotriva separatiştilor religioşi, declaraţi sau mascaţi.
Împotriva rasiştilor, declaraţi şi mascaţi.
Pe scurt, nu trebuie să uităm să dăm la o parte istoriile scrise de separatişti, hoţi, gangsteri, jefuitori.
Trebuie să învăţăm să scriem istoria fiinţei umane oneste, a creatorului, a celui care produce.
Să nu impunem graniţe luptei noastre pentru umanitate şi pentru viitorul copiilor noştri.
În urma acestei întruniri, vă invit să formăm un grup de „scriitori fără frontiere”.
Să fie întotdeauna muzică în casele noastre!
* * *
Născut în 1934 la Denizei (Turcia), Cenghiz Bektaş studiază arhitectura la Istanbul şi la München, obţinând de-a lungul întregii sale activităţi 25 de premii în domeniul arhitecturii. Ca poet, Cenghiz Bektaş debutează în anul 1960, volumele sale de poezie – Kisi, 1964, Akdeniz, 1970, Ustalarim, 1984, Fide, 1987, Dislarin Ici, 1994 –, precum şi activitatea de traducător aducându-i un loc important pe scena lirică turcă, inclusiv funcţia de Preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor Turci.