«Eugeniu Coşeriu este un om universal, a cărui ştiinţă o împărtăşim multe popoare şi, prin urmare, fiecare îl consideră ca fiind „al său”»
Pentru tipar;)
;)
;)
;)
;)
Dl Benjamin García Hernández, profesor de filologie clasică şi lingvistică latină la Universitatea Autonomă din Madrid, se numără printre discipolii indirecţi ai lui Eugeniu Coşeriu. Familiarizîndu-se încă din anii de studenţie cu teoria semantică a lui E. Coşeriu, profesorul madrilen va aplica modelul lexematicii la descrierea limbii latine, va dezvolta distincţiile metodologice coşeriene şi va inaugura o direcţie de cercetare în acest domeniu.
În perioada 1965-1970 B. García Hernández studiază filologia clasică la Universitatea din Salamanca, unde va face şi doctoratul pe care îl va susţine cu brio în 1975. Profesor la universităţile din Salamanca, Córdoba şi León, în 1986 devine şeful Catedrei de Limbi Clasice la Universitatea Autonomă din Madrid. Printre cărţile piblicate de B.García Hernández se remarcă: El campo semántico de “ver” en la lengua latina (1976), Semántica estructural y lexemática del verbo (1980), Descartes y Plauto. La concepción dramática del sistema cartesiano (1997), Gemelos y sosias. La comedia de doble en Plauto, Shakespeare y Molière (2001). B. G. Hernández este membru al Comitetului Internaţional de Lingvistică Latină, membru al Comitetului internaţional de studiere a latinei vulgare şi tardive, cu sediul la Helsinki, membru al Societăţii spaniole de Studii Clasice, al Societăţii spaniole de Lingvistică şi al Societăţii de Lingvistică de la Paris.
Din 1998 colaborează la Proiectul internaţional Eugeniu Coşeriu. Pregătirea pentru tipar a manuscriselor inedite, finanţat de Consiliul Superior de Cercetare al Germaniei, în plină desfăşurare la Universitatea din Tübingen (Germania).
Interviul care urmează a fost realizat cu ocazia Congresului Internaţional de Filologie Romanică desfăşurat între 24-30 septembrie 2001 la Salamanca, Spania.
– Dle Profesor, ne aflăm la Salamanca în cadrul celui de al XXIII-lea Congres Internaţional de Lingvistică şi Filologie Romanică. Aţi afirmat adineauri că pentru Dvs. acest congres este o ocazie în plus de a vă întîlni cu Eugeniu Coşeriu. Aş vrea să evocaţi momentele-cheie ale întîlnirilor Dvs. de pînă acuma cu Coşeriu. Cînd l-aţi “descoperit” pe Coşeriu?
– Faptul că l-am “descoperit” pe Coşeriu îl datorez conducătorului tezei mele de licenţă, care ulterior a condus şi teza mea de doctorat – Luis Michelena Elissalt, primul profesor de lingvistică indo-europeană la Universitatea din Salamanca. Michelena a fost primul profesor de lingvistică indo-europeană din Spania, în acelaşi timp şi cel mai mare specialist în limba bască (după ce s-a pensionat, a plecat în Ţara Bascilor unde se ocupă de normalizarea acestei limbi). Deci, eram studentul lui Michelena şi frecventam cursurile sale de lingvistică latină şi lingvistică indo-europeană. Cursurile se axau în special pe fenomene de fonetică şi morfologie prezentate diacronic, adică din punct de vedere istoric. Pe mine însă mă interesa întîi de toate semantica şi, în general, studiul lexicului. Ei bine, i-am spus acest lucru prof. Michelena şi într-o zi, cînd trebuia să încep a lucra la teza mea de licenţă – eram în anul IV de facultate, adică în penultimul an de studii –, Michelena îmi aduce un extras al lui Coşeriu Pour une sémantique diachronique structurale, spunîndu-mi: “Dacă vrei să te specializezi în domeniul semanticii, trebuie să citeşti studiile lui Coşeriu”. Impactul acestui extras asupra mea a fost decisiv, marcînd pentru totdeauna orientarea mea metodologică. În acest sens, pe lîngă faptul că am citit toate studiile coşeriene de semantică, mi-am asimilat principiile metodologice ale lexematicii şi le-am aplicat la descrierea limbilor clasice. Trebuie să spun că la Universitatea din Salamanca prof. Coşeriu era o persoană foarte cunoscută şi el, la rîndul său, cunoştea Universitatea noastră. Antonio Tovar, fostul rector al Universităţii din Salamanca, era un mare prieten al lui Coşeriu. Cînd A. Tovar a avut probleme din cauza regimului lui Franco, Coşeriu a făcut tot posibilul şi l-a invitat pe postul de profesor de lingvistică indo-europeană la Universitatea din Tübingen.
Apoi, în 1971, după ce terminasem teza de licenţă şi folosisem metodologia lui Coşeriu – deşi vă imaginaţi că nu înţelesesem totul, eram doar un începător –, am avut şansa să particip la un curs de prelegeri pe care prof. Coşeriu l-a ţinut la Universitatea noastră. Dat fiind că eu cunoşteam pînă la un anumit punct teoria semantică a lui Coşeriu, prezenţa Domniei Sale la Salamanca a constituit un prilej de a-mi consolida cele învăţate de mine anterior în mod independent.
– Văd că aveţi notiţele de la acel curs de semantică ţinut de prof. Coşeriu.
– Exact. Păstrez cu mare grijă notiţele pe care le-am luat la acel curs, notiţe care au şi data cînd l-a început – 22 februarie 1971. Îmi amintesc că Profesorul începea expunerea cu semantica tradiţională, apoi trecea la prezentarea semanticii moderne structuraliste. Uitaţi-vă, urmează data de 23, 24, 26 februarie 1971.
– La acea dată, în 1971, Coşeriu elaborase modelul teoriei sale semantice, numită şi lexematică.
– Într-adevăr, la acea dată avea definitivat modelul lexematicii. De fapt, eu cred că modelul teoretic al lexematicii se conţine deja în primul său studiu, devenit celebru, Pour une sémantique diachronique structurale, pentru că e un studiu programatic şi conţine o perspectivă istorică extrem de interesantă. Cum evoluează semnificatul în cadrul limbilor romanice şi cum se poate ajunge, din această perspectivă, la rezultate complet diferite, spre deosebire de studiul fonetic, morfologic sau sintactic. De exemplu, în limbile romanice există cuvinte care din punct de vedere morfologic se prezintă ca fiind conservatoare. Din punct de vedere semantic, însă, aceste cuvinte sînt inovatoare. Cred că tocmai acest aspect semnalat de Coşeriu ar trebui să fie studiat în cadrul lingvisticii romanice. Vă amintiţi, în acest studiu Coşeriu demonstrează că o structură semantică se poate menţine în pofida substituirii semnificatelor. Astfel, franceza şi româna au substituit semnificatele latine pentru “oiseau” şi “moineau” (“avis” şi “passer”), respectiv “oiseau” < ”avicellus” şi ”moineau”, ”pasăre”< “passer” şi ”vrabie” (împrumut din slavă), în timp ce italiana a conservat ”passer”> “avicellus”; însă, în pofida acestor substituiri şi a diferenţelor în expresie, structura semantică este aceeaşi ca în latină: în cele trei limbi există o unitate semantică “avis”, căreia i se sobordonează o unitate “passer”. Dimpotrivă, spaniola şi portugheza au conservat semnificantul latin “avis” (> sp., port. ave), însă în aceste două limbi s-a modificat structura semantică, deoarece unitatea „avis” s-a divizat în două unităţi: „pasăre non-mică” (ave) şi ”pasăre mică” (sp. pájaro, port. pássaro). La prima vedere s-ar părea că spaniola este o limbă conservatoare, însă din punct de vedere semantic ea este inovatoare pentru că a creat opoziţia ave-pájaro. Deci, din punctul de vedere al conţinutului, în spaniolă avem a face cu o inovaţie.
– Aşadar, interesul Dvs. pentru lexematică este anterior cunoaşterii personale a Profesorului?
– Interesul meu pentru semantică datează cu mult înainte de a-l cunoaşte pe Coşeriu. În acest sens îi sînt foarte recunoscător profesorului meu Luis Michelena, care mi-a mijlocit “contactul” cu Coşeriu. Iar acel curs de semantică ţinut de prof. Coşeriu la Universitatea din Salamanca mi-a oferit şansa de a-mi consolida cunoştinţele, de a-mi lărgi perspectiva ştiinţifico-metodologică.
Apoi, în 1972-73, am avut o bursă la Universitatea din München, dar înainte de aceasta, în vara lui ’72, am fost la Tübingen împreună cu un prieten şi discipol al meu, acum profesor de filologie clasică la UNED, ca să-l cunoaştem pe Coşeriu în persoană, sau cum s-ar spune, “pe viu”. Fireşte, a fost o întrevedere foarte scurtă, noi eram proaspăt absolvenţi, deci nişte necunoscuţi pentru Profesor. I-am spus că începusem teza mea de doctorat despre cîmpul semantic al vederii în latină. Profesorul mi-a mărturisit atunci că ceva similar se făcea şi în Germania, Busse lucra şi el asupra cîmpului lexical “aprehensión” în franceză. Ei bine, prof. E. Coşeriu mi-a dat adresa lui Busse, pe care l-am contactat personal de la München. Aceasta a însemnat nu doar stabilirea unui contact cu Marele Coşeriu, ci şi cu Şcoala sa. Cu W.Busse sîntem prieteni şi astăzi.
– Cunoaşteţi şi alţi discipoli de-ai lui Eugeniu Coşeriu?
– Bineînţeles, acum cunosc mai mulţi “discipoli coşerieni”; pe unii i-am cunoscut la acest Congres de la Salamanca. Pe Jurgen Lang l-am cunoscut în anii ’80, pe Horst Geckeler mi l-a prezentat prof.Coşeriu zilele acestea ş.a.m.d., apoi i-am cunoscut şi pe alţii. Adevărul e că are mulţi discipoli pentru că e un mare Profesor, e un Mare Maestru. Trebuie să spun că, fiind la München, în 1972-1973, am citit cu mare interes studiile lui Geckeler, iar atunci cînd a apărut traducera sa la editura Gredos, am recenzat-o într-o revistă de lingvistică. Prin urmare, m-a interesat şi mă interesează în continuare nu doar opera lingvistică a prof.Coşeriu, ci şi a Şcolii întemeiate de Domnia Sa, în mod special a discipolilor săi, care s-au ocupat de semantică.
– Punctul de plecare al activităţii Dvs. de cercetare îl constituie aşadar teza de doctorat „El campo semántico de „ver” en la lengua latina”. Ce a însemnat această lucrare pentru studiul limbilor clasice în Spania, dat fiind că Dvs. aţi întemeiat o şcoală de lexematică în acest domeniu?
– Teza mea de doctorat într-adevăr a fost despre cîmpul ver şi am prezentat-o la sfîrşitul anului 1974. Adevărul e că la Universitatea din München unde am avut norocul să studiez cu o bursă de şase luni, am lucrat în special la teza mea de doctorat, profitînd de bibliotecile germane. Am susţinut teza în 1975 şi a fost apreciată cu calificativul maxim. Din momentul în care mi-am însuşit metodologia lui Coşeriu, nu am obţinut decît laude şi satisfacţii. Şi dacă investigaţiile mele au fost apreciate şi elogiate, cred că îi datorez acest lucru Maestrului Coşeriu, care mi-a oferit metodologia de lucru, fără de care nu aş fi realizat nici eu, nici discipolii mei ceea ce am reuşit să facem. În plus, aplicînd modelul teoretic al lexematicii la latină şi greacă, noi am “certificat” cu brio şi am verificat eficienţa teoriei semantice coşeriene.
Anul 1977 a marcat o nouă etapă în relaţia mea cu prof. E. Coşeriu. Deşi pentru el a fost un mare ghinion, pentru noi, lingviştii din Salamanca, a fost un MARE NOROC. Prof. Coşeriu a avut un accident rutier cu Ana Agud, care era la volan, colega şi prietena mea, în drum spre Salamanca, în apropiere de Escorial. Eugeniu Coşeriu şi-a fracturat o claviculă, a trebuit să fie internat urgent la spital, în Salamanca. Ei bine, acele două săptămîni au constituit un deliciu, la propriu, pentru toţi lingviştii de aici.
Îmi amintesc că mergeam pe rînd la spital să-l vizităm pe Profesor, iar el era disponibil NUMAI PENTRU NOI. Ei bine, asta mi-a oferit ocazia să vorbesc pe îndelete cu Profesorul în acele zile, iar relaţia noastră mi-a inspirat foarte multă încredere. Dacă pînă atunci fusese o relaţie doar “oficială” sau colegială – îl cunoscusem, vorbisem cu el, îi aplicasem teoria la descrierea faptelor de limbă latină, îmi însuşisem concepţia sa —, un contact personal direct nu avusesem. De atunci s-a stabilit, aş zice, o prietenie bazată pe o încredere reciprocă – umană şi intelectuală – care cu timpul s-a consolidat. În plus, de atunci Profesorul mi-a trimis toate lucrările sale, ceea ce mi-a permis să urmăresc în de aproape “evoluţia” concepţiei sale lingvistice. La fel procedam şi eu, îi expediam lucrările mele şi în felul acesta am putut păstra un contact permanent cu Maestrul.
Un alt moment semnificativ al relaţiei noastre l-a constituit anul 1993, Congresul Internaţional de Lingvistică Latină de la Ierusalim. Atunci am avut norocul să prezint comunicarea mea în prezenţa lui Coşeriu, deci avîndu-l ca moderator al secţiei noastre. Eu eram membru al Comitetului de Lingvistică Latină deja, prin urmare, nu am intervenit în organizarea Congresului, şi vreau să cred că prof. Coşeriu a ales din proprie iniţiativă Secţia noastră. Atunci, am trăit emoţia de a fi prezentat de către Profesor drept fiu intelectual al său. Vă daţi seama, pentru mine a fost nu numai o mare surpriză, dar şi o mare satisfacţie, fiindcă asta a însemnat o recunoaştere publică, cu voce tare, a colaborării şi prieteniei noastre. I-am răspuns atunci că e o mare onoare pentru mine să mă consider drept “fiu intelectual” al lui Coşeriu şi am adăugat că după mine vor interveni cu comunicări şi “nepoţii” Domniei Sale, întrucît la acel Congres participau şi unii din discipolii mei. În acest sens, Congresul mi-a prilejuit o mare satisfacţie, dat fiind că eu nu doar am aplicat teoria coşeriană, ci i-am îndemnat şi pe alţii să-şi asume metodologia coşeriană, adică această nouă cale în lingvistică.
Prin urmare, am avut satisfacţia să-l am alături pe Coşeriu la acel Congres de la Ierusalim: Profesorul nu doar a prezidat secţia noastră – a intervenit de mai multe ori –, dar a participat şi la o masă rotundă despre structurile lexicale organizată de clasiciştii francezi şi spanioli. La acea masă rotundă Coşeriu a fost cel mai activ. Adevărul e că fiind vorba despre structurile lexicale, el ştia totul, ceea ce i-a impresionat pe toţi.
În 1997 s-a organizat un Congres Internaţional de Semantică la Universitatea din La Laguna, pentru a comemora centenarul apariţiei volumului La semantique al lui Michel Breal. La acest Congres au participat şi alţi lingvişti spanioli: Gr. Salvador (cel care a întemeiat Şcoala de Semantică de La Laguna), Marco Martínez Hernández (profesor la Universitatea din La Laguna, traducătorul unor studii coşeriene, din germană în spaniolă, apărute la Gredos), Francisco Adrados (care concomitent cu B. Pottier şi cu E. Coşeriu a dezvoltat o semantică foarte apropiată şi a făcut ca mulţi discipoli ai săi să-şi asume lexematica lui Coşeriu). Acest lucru merită să fie subliniat în mod special – eu cred că Spania, începînd cu anii ’70, este ţara unde lexematica a fost cel mai bine cunoscută, aplicată şi dezvoltată. Începînd deci cu anii ’70 în Spania începe să se impună o semantică ce îşi are rădăcinile în lexematică. În consecinţă, modelul teoretic coşerian a constituit un fundament teoretic pentru descrierea structural-funcţională a vocabularului limbii spaniole, dar şi în domeniul limbilor clasice. Teza mea, aşa cum aţi remarcat, a servit ca model pentru o lexematică a limbii latine. Apoi, principiile metodologice ale lexematicii au fost aplicate în lingvistica franceză şi cea engleză din Spania.
În ce mă priveşte, am aplicat teoria semantică a lui E. Coşeriu fiindcă mi s-a părut cea mai concludentă. Poate şi din considerentul că l-am simţit şi foarte aproape sufleteşte pe Maestru – un român venit din Basarabia, din extrema cealaltă a Latinităţii, care s-a stabilit în Uruguay, şi-a scris studiile în spaniolă, deci şi-a însuşit spaniola ca limbă a ştiinţei. Celebrele sale lucrări din perioada de la Montevideo au fost redactate în spaniolă, s-au difuzat apoi în această limbă, ceea ce a contribuit mult la creşterea popularităţii lui E.Coşeriu în primul rînd în America de Sud şi în toată lumea hispanică. De aceea cred că stabilirea lui Coşeriu în Uruguay a fost un mare noroc pentru noi, vorbitorii de limbă spaniolă.
După 1997 vine Proiectul de la Tübingen, finanţat de Deutsche Forschungsgemeinschaft. Dat fiind că opera lui Coşeriu a avut un mare impact în lingvistica spaniolă, ne-am oferit – eu şi José Polo, distinsul meu coleg de la Catedra de lingvistică spaniolă a Universităţii Autonome din Madrid – să colaborăm la acest Proiect. În paralel, am propus să i se acorde titlul de Doctor Honoris Causa la Universitatea noastră.
Îmi amintesc că prof. Coşeriu fusese în 1994 invitat al Universităţii noastre şi al Universităţii Alcala, cu un ciclu de prelegeri. Din păcate, eu avusesem un accident rutier şi nu am putut asista la Universitatea Autonomă din Madrid; deşi iniţiativa de a-l invita îmi aparţinuse mie, nu am putut să-l prezint în cadrul propriei mele universităţi. În schimb, la Universitatea Alcala – fiindcă locuiesc în preajmă – am putut merge. Era prima mea ieşire după şase luni de imobilizare la pat. Pentru mine totdeauna a fost o mare plăcere, o mare satisfacţie, să-l ascult pe Coşeriu. Ei bine, pentru a compensa absenţa mea din 1994, mi-a revenit rolul de padrino (un fel de naş) în 1999, atunci cînd a fost făcut Doctor Honoris Causa al Universităţii noastre, adică eu l-am prezentat. Bineînţeles că textul prezentării – Laudatio – a fost conceput împreună cu excelentul meu coleg José Polo. În definitiv, cred că José Polo cunoaşte mai bine şi mult mai mult despre Coşeriu decît mine; el este mai îndrăgostit decît mine de lingvistica coşeriană, o cunoaşte mai în profunzime...
Acordarea titlului de Doctor Honoris Causa Maestrului nostru spiritual a constituit o mare onoare pentru noi. Pe de altă parte, acest eveniment a fost o modalitate de a-l prezenta public corpului profesoral şi studenţilor de la Universitatea Autonomă din Madrid. Noi deja colaboram la Proiectul finanţat de D.F.G. de editare a operei inedite a lui Coşeriu. Doctoratul Honoris Causa a mai însemnat şi recunoaşterea meritelor pe care Maestrul le are în lingvistica spaniolă din sec. XX. Noi, spaniolii, am avut mari lingvişti în secolul trecut, însă lingvistul cel mai mare din punct de vedere teoretic care a scris în limba spaniolă este, indiscutabil, Eugeniu Coşeriu.
– Ştiţi că în lingvistica sovietică s-a crezut că E. Coşeriu este spaniol? F.Berezin şi B.Golovin, de exemplu, autorii manualului Obscee jazykoznanie (Moscova, 1979), notau: „Atenţia faţă de normă în calitate de corelat al limbii şi vorbirii esta legată de ideile cunoscutului filolog spaniol din sec. XX Eugeniu Coseriu”.
– Spre deosebire de fosta U.R.S.S., unde nu s-a ştiut că este român – sau poate nu s-a dorit să se ştie că e originar din Basarabia – noi îl considerăm spaniol, dar ştim că e originar din Republica Moldova, deci ştim că e român. Îmi imaginez că şi cei din Uruguay şi-l revendică, fiindcă Profesorul pînă în prezent e cetăţean uruguayan, are paşaport al acestui stat. Eu aş zice că Eugeniu Coşeriu este un om universal, a cărui ştiiinţă o împărtăşim multe popoare din Europa şi America şi, prin urmare, fiecare îl consideră ca fiind “al său”: Dvs., cei din Rep. Moldova şi din România îl socotiţi al Dumneavoastră, dar şi pentru noi, spaniolii, Coşeriu este al nostru. În aceasta constă universalitatea lui Coşeriu.
De altfel, în Laudatio eu tocmai omagiam această universalitate a lui Coşeriu, punctele geografice-cheie ale biografiei sale: pleacă din Basarabia la Iaşi, apoi în Italia. După mine, perioada din Italia este fundamentală, dat fiind că în aceşti ani Coşeriu “absoarbe” cunoştinţe, se formează ca umanist. Apoi vine marele noroc pentru lumea hispanică – el optează pentru Montevideo şi implicit pentru limba spăniolă. În finalul discursului meu eu comparam traseul lui Coşeriu cu cel al împăratului Traian care pleacă de la Roma, cucereşte Arabia şi apoi Dacia.
În opinia mea, Coşeriu realizează un drum în sens invers: pleacă din Dacia, merge la Roma, studiază la Roma, se “romanizează”, pleacă la Montevideo de unde are toată panorama Romaniei; se transferă apoi în Germania unde graţie muncii sale merită titlul de Germanicus... De aceea cred că E. Coşeriu ar putea fi numit un Traian al Literelor [...]
Un alt moment al relaţiei mele cu prof.Coşeriu îl constituie anul 2000, cînd împreună am fost făcuţi Doctori Honoris Causa ai Universităţii Valahia din Tîrgovişte. Desigur, şi acest lucru i-l datorez lui Eugeniu Coşeriu...
Ultimul moment pe care aş vrea să-l evoc din traseul relaţiei mele cu Coşeriu şi la care aţi asistat şi Dvs. a fost Congresul de lingvistică romanică de la Universitatea din Salamanca: am călătorit împreună de la Madrid, de la aeroportul Barajas pînă la Salamanca şi de la Salamanca la Madrid. Aţi putut constata cît de agreabil e să călătoreşti cu el, cît de minunat e să petreci cîteva clipe alături de el. Coşeriu e un mare cozeur; e o persoană foarte agreabilă şi foarte înţeleaptă. Pe Coşeriu îl poţi întreba orice, pe orice temă lingvistică şi el totdeauna îţi va răspunde în cunoştinţă de cauză, fiindcă ştie o mulţime de lucruri. Apoi, prof. Coşeriu cunoaşte bine lumea, fiindcă a călătorit foarte mult. Pe de-asupra e foarte glumeţ, ştie o mulţime de bancuri în spaniolă – sînt sigur că şi în alte limbi – ceea ce presupune cunoaşterea la perfecţie a acestor limbi.
– Şi pe mine m-a impresionat această călătorie pe care am făcut-o de la aeroportul Barajas la Salamanca, în special cunoştinţele lui despre istoria Spaniei. Prof. Coşeriu a fost un fel de ghid pentru noi toţi, deoarece ne-a vorbit despre Reconquista, despreTordesillas, despre relaţia Spaniei cu Portugalia, explica toponimele...
– Cît priveşte istoria Portugaliei şi a Spaniei, prof. Coşeriu ştie mai multe lucruri decît mine, care sînt spaniol get-beget. E uluitor. Are o minte impresionantă şi o memorie fenomenală. În acest sens v-aş sugera să-i luaţi un interviu chiar d-lui, nu numai discipolilor săi, fiindcă el păstrează, conservă multă învăţătură, multe cunoştinţe, multă ştiinţă de carte pe care niciodată nu o va aşterne pe hîrtie şi e păcat să se piardă. Există teme pe care le are elaborate în mintea sa, în memoria sa şi încă nu le-a aşternut pe hîrtie... O temă pe care am abordat-o cu el în drum de la Barajas la Salamanca – vă amintiţi? – a fost cea despre originea expresiei sangre azul (“sînge albastru”). Există în arhiva sa cîteva fişe în acest sens.
În general, atunci cînd aduci vreo temă în discuţie, Coşeriu îţi redactează deja articolul. Cred că este important să-l înregistraţi pe Profesorul însuşi, deoarece se va pierde multă ştiinţă de carte odată cu trecerea sa.
– V-aş ruga să reproduceţi soluţia la expresia “sangre azul”...
– Sangre azul se datorează unei greşeli de traducere. Coşeriu are fragmente din istoricul latin Tacitus, în care Agripina afirmă că ea este de sanguis aestesis. Traducătorii lui Tacitus în epoca medievală – nu-mi amintesc numele exacte ale acestora, însă Profesorul are numele lor exacte –, transpun encaelestis în loc de divinus(sangre divina) – sanguis encaelestis – sangre azul. Prin urmare, e o eroare de traducere care a perpetuat şi s-a difuzat. Coşeriu are toate datele prin care demonstrează că e o eroare de traducere. Am aici registrul în care am clasificat manuscrisele din Arhiva Coşeriu şi se găseşte şi menţiunea respectivă.
– Cîteva cuvinte despre Proiectul Coşeriu.
– Cît priveşte Proiectul, acesta se împarte în trei secţiuni mari: există o secţiune de literatură şi publicistică ce cuprinde creaţia sa literară: povestirile, eseurile şi poemele sale, precum şi traducerile literare şi critica literară. A doua secţiune o reprezintă activitatea sa universitară: manuscrisele cursurilor pe care le-a ţinut Profesorul, textele pe care le-a folosit sau le-a redactat, rapoartele pe care le-a făcut etc. A treia secţiune o formează activitatea sa ştiinţifică: opera de investigaţie a Profesorului. Aş menţiona întîi de toate Istoria lingvisticii romanice în germană, cu un volum de 2500 de pagini, apoi manuscrise, articole, conferinţe, studii, notiţe şi proiecte. În plus, fiecare secţiune mai cuprinde încă diferite compartimente. Există de asemenea mult material în limba română. Trebuie să mărturisesc că deocamdată nu au fost înregistrate toate manuscrisele, toate notiţele etc.; mai rămîn a fi înregistrate şi clasificate încă multe manuscrise şi fişe ale lui Coşeriu.
Iată şi sangre azul, expresie clasificată de noi la compartimentul Lingvistică romanică. Etimologia unor expresii.
– În ce priveşte semantica lui Coşeriu, Dvs. aţi elaborat un sistem de opoziţii clasematice şi aţi făcut distincţia între trei nivele expresive de semnificat: semantica, sublexematica şi supralexematica. Semanticii i-ar corespunde analiza semnificatului lexical, sublexematicii – semnificatul categorial, iar semanticii supralexematice – analiza semnificatului sintactic. De asemenea, aţi făcut diferenţierea între cîmpul lexical şi cîmpul semantic. Aţi putea comenta aceste lucruri?
– Aţi observat foarte bine distincţia între cele trei nivele. Din semantica coseriană, ceea ce mi-a atras atenţia din capul locului, a fost tocmai distincţia fundamentală între desemnare şi semnificaţie. Anterior pentru mine nu era clar prin ce se deosebeşte semnificaţia de desemnare. În general, cînd afirmăm că un cuvînt semnifică ceva, subînţelegem că desemnează un anumit lucru. Dar semnificatul e ceva mult mai complex, presupune o abstractizare a referentului şi descoperirea unor elemente funcţionale. Anume Coşeriu a propus această interpretare care le scapă multor semanticieni. De aceea semantica lui Coşeriu este pentru mine diferită de toate celelalte, fiindcă ea conţine aceste distincţii fundamentale de principiu, care nu se întîlnesc în alte teorii. În plus, este o semantică lingvistică, deoarece se ocupă de semnificat independent de referentul extralingvistic. Cum se ajunge la delimitarea semnificatelor, a izolării lor? Fireşte, prin intermediul opoziţiilor un cuvînt semnifică ceva fiindcă există alt cuvînt care i se opune şi care delimitează semnificatul. Aceasta e metoda lui Coşeriu, care coincide cu metoda fonologică, cu ceea ce este analiza morfo-sintactică funcţională. De fapt, clasificarea opoziţiilor semantice a avut ca model opoziţiile fonologice, adică s-a trecut practic de la un nivel la altul, iar aceasta conferă unei limbii ideea de organicitate: cum se reproduc structurile lingvistice la nivelurile superioare şi inferioare. Totodată, aceasta îi conferă o mare coerenţă metodei lui Coşeriu. El aplică această metodologie, dezvoltată în fonologie şi morfologie, la domeniul semanticii, la studiul lexicului care era considerat în mod tradiţional asistematic, nestructurabil.
Aş remarca din semantica lui Coşeriu, aşadar, distincţia între semnificaţie şi desemnare şi conexiunea metodei semantice cu fonologia creată de Şcoala lingvistică de la Praga. În felul acesta putem vedea care sînt legăturile teoretice între Şcoala de la Praga şi Coşeriu, iar pornind de aici, propunerea pentru o analiză a structurilor lexicale. Dar ştim că există nivele inferioare celui lexematic, cum ar fi nivelul morfematic, şi aici putem vorbi de o sublexematică dacă luăm ca punct de referinţă lexematica şi există niveluri superioare cum e cel sintagmatic şi aici putem vorbi de o supralexematică dacă urmăm coerent principiile lexematicii. În cadrul structurilor lexematice, fără îndoială, structurile pe care Coşeriu le numeşte primare sînt cîmpul lexical şi clasa lexicală. Apoi în cadrul structurilor secundare eu cred că în latină are o mare importanţă, – şi în alte limbii, la o adică în orice limbă – modificarea semantică. Eu m-am ocupat în special de cîmpul semantic şi de clasa semantică. Chiar primul meu studiu e dedicat unui cîmp semantic.
Cît priveşte diferenţa dintre cîmpul semantic şi cîmpul lexical: cred că prin cîmpul semantic ne referim la planul conţinutului, iar în cadrul acestui cîmp pot exista unităţi care nu sînt lexicale, adică sînt morfematice sau sintagmatice. Iar dacă vorbesc de cîmp lexical, am în vedere întîi de toate expresia la nivel lexematic. Rezumînd cele afirmate mai sus, Coşeriu a modernizat şi a dezvoltat teoria cîmpului elaborată de lingviştii germani. De aceea cred că lexematica reprezintă o mare teorie, care încă urmează să fie explorată şi aplicată. Cînd analizăm un cîmp semantic, ne dăm seama cum funcţionează limba cel puţin pe porţiunea respectivă din planul conţinutului. În ceea ce priveşte limbile clasice, analiza unui cîmp semantic permite unui cercetător achiziţia unei competenţe idiomatice care îi lipseşte acestuia fiindcă are de a face cu o limbă moartă. Deci, însuşindu-ne această teorie, „observăm” cum funcţionează structurile semantice în interiorul unui cîmp. Aş zice că pentru latină, investigaţia cîmpurilor semantice compensează lipsa de competenţă lingvistică activă. În ce priveşte clasa semantică, am dezvoltat un sistem clasematic care a apărut din cîmpul semantic Ver, iarmutatis mutandis se poate aplica la orice sistem semantic [...]
– Aş vrea să vă referiţi la Şcoala de semantică pe care aţi întemeiat-o, dat fiind că teza Dvs. a servit drept model pentru discipolii Dvs. în descrierea unor cîmpuri semantice din latină şi greacă.
– La Universitatea din Córdoba – unde am obţinut postul după susţinerea tezei de doctorat – am început să am primii discipoli. Un profesor de latină, Santiago López Moreda, a făcut teza Los grupos lexemáticos de „facio” y „ago” en el latín arcaico y clásico cu mine. Iar Pilar Muro Meléndez-Valdés a scris despre El campo verbal de la combustión en la lengua latina arcaica y clásica. La Universitatea din Leon am avut alţi doi discipoli: Francisco Domínguez Domínguez, autorul tezei El campo semántico de „encontrar” en latín arcaico y clásico, şi María Asunción Sánchez Manzano El campo verbal de la muerte en el latín arcaico y clásico. Lista ar putea continua, fireşte. După cum vedeţi, dacă vine vorba despre tezele de doctorat ale discipolilor mei, atunci toate se referă la semantică. Un alt discipol din Sevilla, Antonio Martín Rodríguez, în prezent profesor titular la Universitatea din Las Palmas, a făcut o teză excelentă despre El campo semántico de „dar” en latín arcaico y clásico. Discipolii mei şi-au asumat pe deplin modelul teoretic coşerian şi lucrează cu multă rigoare. Şi la Universitatea Autonomă am condus mai multe teze de doctorat în acest domeniu.
La Congresele de latină şi la cele de studii clasice au participat şi mulţi discipoli ai mei şi l-au cunoscut pe Coşeriu în persoană. Ştiţi, Coşeriu, printre multe virtuţi ale sale, o are şi pe aceasta, cunoaşte foarte bine limbile clasice, ceea ce înseamnă că e Maestru atît pentru latinişti cît şi pentru elinişti.
– În cadrul Proiectului de la Tübingen pregătiţi pentru tipar volumul Introducere în latina vulgară de E. Coşeriu.
– Într-adevăr, pregătesc o antologie care va cuprinde toate studiile şi manuscrisele inedite ale lui Coşeriu despre latina vulgară, limba greacă şi lingvistică indo-europeană. Graţie cunoaşterii limbii greceşti, Coşeriu este un mare cercetător al raporturilor între greacă şi latina vulgară; a descoperit multe aspecte în care greaca influenţează limbile romanice, prin intermediul traducerilor din Biblie, în special a Noului Testament. Structurile limbii greceşti se reflectă în aceste traduceri şi asta trece la latina vulgară. Coşeriu e un mare cercetător al acestor aspecte. Deci, familiarizîndu-ne cu studiile lui Coşeriu, ne dăm seama de influenţa limbii greceşti asupra latinei vulgare şi apoi asupra limbilor romanice. Iată cîteva texte ale lui Coşeriu: El latin de Hispania, din epoca de la Montevideo, a cărui ediţie trebuie pregătită şi apoi există un curs de latină vulgară pe care l-a ţinut în semestrul de iarnă 1962 la Universitatea din Bonn. Există un alt curs ţinut de prof. Coşeriu, care constă din 25-26 de prelegeri în germană, şi acestea ar trebui traduse în spaniolă. Apoi mai sînt multe studii neterminate, o mulţime de fişe, notiţe. Tot acest material trebuie pregătit fie pentru un volum, fie pentru două volume.
– Despre ce era vorba în aceste cursuri?
– Să vedem împreună: latina vulgară – latina clasică; Forme vechi şi forme noi; Reconstrucţia latinei vulgare; Principiile (fundamentele) limbilor romanice; Structuri lingvistice romanice comune etc. Apoi despre latina vulgară există un curs pe care l-a ţinut în franceză, incorporat fiind ulterior în versiunea germană de la Bonn. Cred că aceste cursuri ar trebui să fie publicate urgent, ca specialiştii să poată profita de materialul coşerian extrem de bogat.
Apropo de Congresele Internaţionale de lingvistică latină. La unele din aceste congrese a participat şi Gheorghe Bârlea, profesor la Universitatea din Tîrgovişte, care la început a fost surprins că un spaniol, adică eu, îl cunoaşte atît de bine pe Coşeriu şi teoria sa lingvistică. Bârlea a fost încîntat să mă audă vorbind despre Coşeriu şi în special utilizînd metodologia coşeriană. Cred că am acest merit, de a-i fi trezit lui Bârlea interesul pentru Coşeriu şi de a-l fi ajutat să-i cunoască studiile. Bănuiesc că aşa se explică faptul că am fost făcuţi împreună cu Coşeriu Doctori Honoris Causa ai Universităţii din Tîrgovişte.
– Ce ştiţi despre România şi Republica Moldova?
– România, deşi e o ţară îndepărtată, reprezintă cealaltă extremă a Latinităţii, iar eu o simt foarte aproape. Bineînţeles că fiecare latinist consideră limbile romanice ca limbi-fiice ale latinei vulgare. Dar cînd am fost la Tîrgovişte şi la Bucureşti, m-am simţit foarte unit din punct de vedere afectiv de România. În Republica Moldova deocamdată nu am fost. Apoi, există un fond istoric şi comun pe care îl împărtăşim spaniolii şi românii. Spania şi România mai au în comun această istorie de romanizare sub domnia lui Traian, un împărat de origine hispanică. De aceea cred că şi din punct de vedere istoric noi sîntem foarte aproape, deşi geografic sîntem relativ departe. Într-un cuvînt, mă simt foarte aproape de România, iar acest lucru i-l datorez iarăşi prof. Coşeriu.
– În România numele Dvs. este demult cunoscut clasiciştilor. Cu mai mulţi ani în urmă, lingivsta din Cluj Elena Popescu a scris o recenzie la una din cărţile Dvs.
– Într-adevăr, e o recenzie excelentă la cartea mea El campo semántico de „ver” en la lengua latina. Estudio estructural (1980), o carte care a fost foarte bine receptată în multe ţări. Cu ocazia vizitei mele în România, am ţinut o conferinţă la Bucureşti, la Societatea de Limbi Clasice unde am fost prezentat de prof. Iancu Fischer şi m-am simţit ca acasă. În plus, în Spania există mai mulţi intelectuali români care s-au stabilit aici.
– Care credeţi că este locul lui Coşeriu în lingvistica actuală?
– Pentru mine – poate că vorbesc cu pasiunea şi fervoarea discipolului – Coşeriu este marele lingvist din a doua jumătate a sec. XX. Fireşte, dacă am intra în discuţii despre şcoli şi curente lingvistice, trebuie să recunoaştem că Eugeniu Coşeriu rămîne cel mai mare lingvist european din a doua jumătate a sec. XX. Dacă îi comparăm pe Coşeriu şi pe Chomsky, Chomsky, după mine, a avut marele avantaj de a trăi în Statele Unite, de a scrie într-o limbă de mare circulaţie cum e engleza, de a avea mijloacele necesare pentru a-şi comercializa produsele sale intelectuale.
– În plus, Chomsky s-a lansat şi prin activitatea sa politică.
– Să trăieşti într-o ţară capitalistă şi să fii ideolog de stînga, presupune să profiţi de tot ce-ţi oferă lumea capitalistă, iar tu să critici ideologia respectivă. Acesta e marele avantaj pe care îl are Chomsky. Dacă Eugeniu Coşeriu ar fi scris şi s-ar fi lansat în Statele Unite, lucrurile ar fi fost complet diferite. Pe de altă parte, însă, Coşeriu are multe avantaje în comparaţie cu Chomsky care nu ştie alte limbi în afară de engleză, ceea ce e inadmisibil pentru un lingvist. Coşeriu e un lingvist al multor limbi diferite, cunoaşte structura internă a multor limbi, ceea ce conferă profunditate studiilor sale. Or, acest lucru îi lipseşte lui Chomsky. Din acest punct de vedere Coşeriu cred că e un lingvist unic, deşi nu a avut avantajele materiale pe care le-au avut alţii. Plecînd în America de Sud, la Montevideo, apoi din 1963 la Tübingen şi ţinînd cursuri la multe universităţi din lume, el şi-a făcut foarte mulţi discipoli. Mulţi din elevii lui Coşeriu sînt profesori în Germania; mă întreb dacă există vreo universitate germană unde să nu existe vreun discipol coşerian. De asemenea, are numeroşi discipoli în Spania, Italia, Portugalia, în America de Sud etc. Revenind la cele discutate de noi pe drumul de la Madrid la Salamanca, aş vrea să reiau ideea de a organiza un Congres despre Lingvistica Integrală, despre teoria lui Coşeriu, la care ar participa discipolii săi direcţi şi indirecţi, inclusiv adversarii săi. Cred că ar fi cel mai frumos omagiu pe care am putea să i-l oferim Maestrului nostru.
– Vă mulţumesc.
septembrie 2001