Mihai Cimpoi – LX
Pentru tipar„Trebuie şaizeci de ani pentru a face un om, şaizeci de ani de sacrificii, de voinţă, de... atâtea lucruri! şi atunci când nu mai este în el nimic din copilărie, nimic din adolescenţă, când într-adevăr el este un om, nu mai e bun decât să moară...” A generaliza în modul în care scria André Malraux privind Condiţia umană, ar fi descurajant, chiar dacă admitem că formarea unei personalităţi reclamă din ce în ce mai mult timp! Să trecem peste constatarea amară a lui Malraux, nu înainte de a ne aminti că, tot el, preconiza ca antidot al efemerităţii ideea de acţiune, conchizând finalmente că „un om e suma faptelor sale, a ceea ce a făcut, a ceea ce ar putea face”... Să ne mai spunem, îndată, cât de relative sunt vârstele! La şaizeci de ani, criticul, istoricul literar şi filozoful culturii Mihai Cimpoi, eminamente om al faptei, dispune de un potenţial vital exemplar. Prezenţă semnificatică în viaţa culturală a Cetăţii (la Chişinău), nelipsit la manifestări de anvergură dincoace de Prut, împărţindu-se cotidian între existenţa publică şi camera de studiu, totdeauna cu un surâs optimist, încurajator, intelectualul acesta cu performanţe de invidiat exercită, fără să ştie poate, o funcţie umanistă relevantă. Performanţele sale, în varii domenii, ţin de iubirea de Frumos, de Umanism activ, de o Probitate morală asociată benefic nevoii de dăruire. Figură polarizantă, impozantul om al cărţii respiră energie şi transmite celor din juru-i un îndemn spre bine, inculcându-le încredere, stimulându-i în proiectele lor. Atâtor oameni care dislocă, destramă şi neagă, Mihai Cimpoi le contrapune modelul personalităţii ziditoare; basarabeanul harismatic de la Chişinău, chemând la raliere sub semnul etnosului şi descifrând cu pătrundere paginile unui trecut zbuciumat, e o Conştiinţă în mişcare, amintitoare de Ion Inculeţ, de Ion Buzdugan, de alţii, exponenţi ai organicităţii româneşti.
În consideraţiile sale psiho-istorice din introducerea la O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, frapează sintagma exil interior (nu doar la nivelul indivizilor). „A fi, în cazul basarabeanului, înseamnă – în virtutea destinului mai vitreg de român mărginaş – o mişcare închisă absolutizată”, o varietate de exil. Năzuinţa declarată franc a autorului, devenită crez militant, e de a substitui stării de exil, impusă istoriceşte din afară, o conştiinţă vie a integralităţii fenomenului românesc. De la întâiul volum reprezentativ al lui Mihai Cimpoi, Disocieri, au trecut, iată, treizeci şi trei de ani! Până spre 1990, promovarea năzuitului integralism era, practic, de neconceput. Sub semnătura criticului literar au apărut, în condiţii nefaste rostirii adevărului, aproape zece volume; prezidează, în cele care au urmat, decizia de a sublinia plenitudinar fiinţa românităţii, iar pentru Întoarcerea la izvoare (cum se numeşte un volum din 1985) intră prioritar în acţiune modelul Eminescu. Subiect de elecţiune! Eminescologul, unul dintre cei mai competenţi în materie, pune în dezbaterile succesive argumente filozofice, psihocritice, hermeneutice; lectura plurală antrenantă, ipotezele şi asocierile neaşteptate, toate fuzionând într-un discurs elevat, îşi exercită farmecul în câteva volume: Narcis şi Hyperion (1979); Spre un nou Eminescu (1993 – convorbiri cu eminescologi din toată lumea); Căderea în sus a Luceafărului (1993); Sfinte firi vizionare (1995) şi în alte texte. De precizat că, în 1998, Mihai Cimpoi obţinea titlul de „doctor habilitat” în baza unor studii remarcabile ducând global spre Eminescu – Poet al fiinţei. „Prin nelinişte metafizică, semn doveditor al modernităţii de esenţă (afirmă Mihai Cimpoi), prin viziunile sale extrem de ontologizate, prin drumurile spre „sâmburul lumii”, spre Absolut, mereu întrerupte de incertitudini, Eminescu se impune ca un mare poet al Fiinţei, puternicul filon existenţial al operei sale determinându-ne să-i interpretăm universalitatea prin afilierea nu doar romantismului, ci şi tuturor formelor postromantice (simboliste, expresioniste, postmoderniste)”.
Din spaţiul transilvan îl reţine definitiv Blaga, căruia îi consacră un „poem critic” axat pe trei dominante: Paradisiacul. Lucifericul. Mioriticul. Transcendenţă verticalizantă eminesciană –, transcendenţă abisală la Blaga. „Cazul Eminescu-Blaga ilustrează anume o astfel de complementaritate organică la o distanţă de numai câteva decenii, pe temeiul congenialităţii, nu al unui epigonism de duzină sau al unui eminescian de suprafaţă”. Un alt reper al organicităţii româneşti e olteanul Brâncuşi – acesta Poet al ne-sfârşirii şi promotor al unei arte a esenţelor. „Copil al firii, cum putea să-şi propună să definească Natura? El însuşi era Natură şi era convins că, perfecţionându-se ca un sfânt – pe linia ascezei continue, a sacrului revelat printr-o gnoză a sa” – ar ajunge la cunoaşterea şi dominarea naturii înseşi.
Texte eseistice şi studii sistematice învederează o cuprindere tot mai largă a fenomenului românesc, văzut din interior, raportat însă, programatic, la umanismul universal şi urmărind ca Blaga (cel din Orizont şi stil) spiritul românesc în coordonatele sale identitare. De menţionat, totodată, eseurile din Cumpăna cu două ciuturi (Carte despre fiinţa românească, 2000), pagini reluând, nuanţând şi aprofundând concepte ca Spaţiul-fagure, Sacrul, Dorul, Miturile fundamentale, neevitând anumite Dimensiuni negative. Comentatorul sagace pune între cunoaştere şi cumpănire (echilibru) un semn de cvasiegalitate. Pe scurt, contemplativ şi polemic, atent la modul în care sufletul românesc se automodelează, analist ingenios şi propunător de sinteze, denunţând ferm exagerările nocive ale de-mitizării agresive şi osândind „morbul subaprecierii” unor valori naţionale, Mihai Cimpoi e o personalitate rotundă, demnă de toată audienţa.
Să-i adresăm, la al şaizecilea cerc al vieţii sale, urarea străbună: „Ad multos felicesquae annos!”