Teleucă, lirosoful
Pentru tiparLa 40 de zile de la plecarea în altă lume, atunci când sufletu-i urma să se înalţe spre Cer pentru a trece în altă dimensiune existenţială, rudele, prietenii, confraţii de condei, adunaţi la masa de pomenire, au simţit necesitatea de a spune despre Poetul şi Omul Victor Teleucă adevăruri neexprimate în timpul vieţii sale. Fără a răspunde la iminenta întrebare de ce rămaseră nerostite până atunci multe din gândurile şi aprecierile pe care le-au meritat Poezia sa şi demnele fapte ce au însoţit existenţa terestră a lui Victor Teleucă, cei veniţi să-i aducă un omagiu au vorbit cu sinceritate şi pietate.
Exprimându-le mulţumiri pentru că au reconstituit caldele cuvinte de înălţare şi recunoştinţă pentru Poet, spre a le oferi tiparului, zicem şi noi creştinescul: Dumnezeu să-l odihnească în pace şi să-l aşeze în Împărăţia Sa alături cu toţi drepţii!
Printre basarabeni, Victor Teleucă este – azi – singurul care cultivă lirosofia, dacă-l exceptăm, bineînţeles, pe clujeanul Virgil Bulat (originar din Rădulenii Sorocii).
Părintele lirosofilor este indiscutabil Lucian Blaga, care a ştiut să îmbine poezia cu filosofia, ratio cu emotio într-o simbioză care nu lasă gândul în manifestarea sa glacială, pur-kantiană (de laborator), iar sentimentul în izbucnirea lui sentimentală dulce-emolientă. Blaga lirosofează cu adevărat, meditează pe marginea existenţei, este un existenţial(ist); filosofia apare, la el, ca o meditaţie existenţială prin excelenţă.
Nu e vorba de o filiaţie blagiană directă, la Teleucă, dar poetul basarabean e străluminat oricum de autorul Poemelor luminii, scriind un monolog în flux, care se articulează stilistic ad libitum, în voia curgerii gândului cu meandrele sale capricioase, ţinând de o combustie interioară ce poate lua doar aspect polimetric sau piramidal.
De altfel, alegerea piramidei (singurătăţii) ca topos structural nu e întâmplătoare la Victor Teleucă. “Construcţia” piramidală, în fond labirintică, dedalică, este absolut specifică lirosofiei, fiindcă lirosoful nu poate fi decât platonician şi nu poate urmări decât un eşafodaj raţional, supus doar gândului care creşte, se ramifică într-o arborescenţă barocă. Este gând care se naşte din gând, care se desfăşoară în sine şi pentru sine (cum ar zice Hegel), deci într-un narcisism barbian (căci – iată – era să uit de acest alt părinte al lirosofiei) care sfârşeşte în contururile mercuriale (concentrice) ale figurilor spiritului.
Gândul se manifestă prin oglindire pură în el înşuşi, dându-ne, astfel, configuraţia piramidală a marii singurătăţi a creaţiei de sine.