Panorama culturală a Iaşului
Pentru tiparPrezentul unui vechi oraş îşi asumă întregu-i trecut. A capta pulsaţii şi voci ale locului e totuna cu a merge spre arhetipuri, călătorind flancat de fantome, păşind de-a-ndoaselea. Poţi ajunge arhivistic la 1408, la cea dintâi menţiune (pe un hrisov) a toponimului Iaşi; poţi pătrunde imaginar în capitala mutată aici – un veac şi jumătate mai târziu – prin voinţa Lăpuşneanului; poţi descifra foile marilor cronicari povestind despre un timp al cumplitului, despre o Moldovă tragică. Ţi se dezvăluie lent un câmp stilistic în devenire, dar persistă atâtea necunoscute! Rămâne să planezi, mental iarăşi, pe versante mitice, care, dând curs, în felul lor, memoriei supraindividuale, oferă chei diverse; însă enigmaticul, fabulosul, acestea ascund câte ceva indicibil, inefabil – sunete, zvâcniri şi forme imposibil de prins în expresie. Perceperea lor e, finalmente, problemă de aproximări, de agregări şi viziuni subiective. Priveşti pe ecrane vibratile.
La Iaşi, potrivniciile s-au ţinut lanţ; se găsea totuşi câte cineva care să sfideze, ieşind în frunte; un voievod cu vocaţie de ziditor – Vasile Lupu – ambiţiona să facă din Iaşii lui o Padova, o Mantova sau o Ferrara. Principala sa ctitorie, biserica Trei-Ierarhi (la exterior, iniţial, aurită), va fi, prin perfecta armonie a întregului, o replică la aşezăminte ecleziastice anterioare. Poem în piatră sculptată, capodopera arhitectonică de la Iaşi pare, astăzi, o variantă la faimoasa Sainte-Chapelle din inima Parisului. Sub cupola bisericii Sf. Neculai-Domnesc (zidire ştefaniană), păşea în 1645 un cuplu nupţial intrat în legendă: se cununa superba domniţă Ruxanda, fiica Lupului, însoţindu-se fără voie cu necioplitul, rudimentarul Timuş, fiu al hatmanului de Ucraina.
Cum am putea percepe suflul Iaşului costinian sau al celui romantic, eminescian (cu carete şi crinoline), un Iaşi peste care s-au arcuit totdeauna nostalgii de Frumos, dacă edificii emblematice şi figuri monumentale nu ne-ar vorbi în limba lor? La nivel vizual – argumenta G. M. Cantacuzino, filosof al culturii – “arhitectura unei ţări este poate cea mai exactă expresie a istoriei sale şi nimic nu dă o indicaţie mai sigură a trecutului şi o mai autentică conştiinţă a unei civilizaţii…” (Arcade, firide şi lespezi). Nu diferit gândea Lucian Blaga, cel din Orizont şi stil. De la clădirile în linii sobre, enigmatice, din reveriile Sărmanului Dionis, adică din al cincisprezecelea veac, până la cele masive – în stil neoclasic – timpul, gusturile individuale au lucrat multiplu, fără intenţia unei ordonanţe prestabilite. Tricentenara Casă Dosoftei, povestind generaţiilor despre mitropolitul-poet – acum muzeu al vechii cărţi româneşti –, dialoghează cu Palatul Culturii (cu ecouri de gotic flamboyant), terminat în primul pătrar al veacului nostru. Vechiul palat domnesc arsese în 1880. Arhitectului G. M. Cantacuzino îi vorbea turnul “aproape florentin” de la intrarea în incinta “Sfintei Golii” – cea invocată de Eminescu; ctitoria lărgită de Vasile Lupu, cu ziduri severe de fortăreaţă, cu donjoane şi creneluri, dialoghează, la rându-i, cu fosta casă Başotă (cu înalte coloane degajate) din strada Sărărie, dar şi cu bătrâna casă Balş (peste drum de Teatrul Naţional), în al cărei mare salon cântase Franz Liszt. O etapă din biografia ex-diaconului Creangă (1856-1862) se desfăşura la Golia, între ziduri înalte.
Propria-mi casă (“pe pământ”), în triunghiul format de bisericile Golia, Sfântul Sava şi Bărboi – la trei sute de metri una de alta – ascultă nu numai chemări de clopote, dar şi ecouri dinspre Neculce, dinspre latifundiarul Golâi şi Alecu Russo, trăitori odinioară în acest spaţiu. De la fereastra camerei mele de lucru privesc spre casa pictorului Eugen Ştefan Bouşcă. Poate cea mai veche construcţie civilă încă în picioare din Iaşi, fostă odată agia capitalei.
Nu este colţ din vechiul Iaşi care să nu evoce vreun eveniment memorabil, vreun personaj, vreo operă, vreo dramă – sau să nu fi stimulat în vreun fel mitologii locale, de unde constatarea, reformulată de G. Topârceanu, că aici “fiecare piatră vorbeşte de trecut”. Invazii şi devastări repetate, incendii devenite repere de neuitat (citabil încă blestemul: “arde-l-ar para Iaşului”), paragini sugerând melancolie, toate au lăsat urme. Se construia sub semnul incertitudinii, înfruntând, sfidând, reluând mereu de la capăt. Despre adversităţi, răsuciri şi episoade tragice, narează nu numai Miron Costin, conştiinţă îndurerată, dar şi unii călători străini în trecere. Să-l numim pe francezul Lucien Romier, cu jurnalul Le Carrefour des empires morts (Răspântia imperiilor moarte), titlu amintind de acea Moldovă costiniană “în calea răutăţilor”. Oaspete al vilei de la Copou în 1931, parizianul găsea în Sadoveanu – care publicase cu doi ani înainte Zodia Cancerului – un continuator al cronicarului. În textul din acelaşi an al lui Romier, Basil Munteanu vedea “un très beau livre”, o carte “dintre cele mai expresive…”.
Pătrunzi în magnifica biserică Bărboi (ctitorită de fapt de Sturdzeşti) cu sentimentul că intri într-o catedrală ateniană. Sunt depuse aici osemintele lui Alecu Russo. La Barnovschi (1637), se presupune a fi mormântul cronicarului Nicolae Costin. La mănăstirea Frumoasa, de la începutul secolului al şaptesprezecelea – arhitectură “palladiană”, zice G. M. Cantacuzino – dăinuie “Palatul de vară”, în care locuise Cantemir. Fusese înhumată la biserica Sfântul Spiridon fermecătoarea fiică a lui Costin Catargiu. Văduvă după decesul prinţului Obrenovici şi mamă a viitorului rege Milan al Serbiei (născut la Iaşi în 1854), Maria Catargiu-Obrenovici îi dădea lui Alexandru Ioan Cuza doi fii, în contextul relaţiilor domneşti extraconjugale. Pe promontorii, spre miazăzi, dincolo de Bahlui, veghează mănăstirile Cetăţuia şi Galata, una trimiţând spre Duca-Vodă, alta spre Petru Şchiopul. Mănăstiri-fortăreţe – depozitare de amintiri. Dincolo de Galata – conacul de la Corneşti, microparadisul copilăriei lui D. Anghel. “Obeliscul leilor” din parcul Copou (proiectat de Asachi în 1834), Institutul de Anatomie (în cadrul Universităţii de Medicină) cu splendidul fronton sculptat de D. Tronescu, palatul de pe strada Lăpuşneanu în care până în 1862 locuise Alexandru Ioan Cuza (Muzeul Unirii) – toate construcţii moderne, comportă trăsături neoclasice suple. Elemente de stil gotic la zidirile anexe de la mănăstirea Trei-Ierarhi şi Cetăţuia; alte edificii, articulând clasicul cu barocul (vechea Universitate, Teatrul Naţional cu somptuosul său interior), confirmă opţiuni ale epocilor în curgere.
Prin decantări succesive, prin restructurări evitând diformul, accidentalul, neorganicul, Cetatea şi-a constituit o fizionomie, un limbaj, un stil. Există un orizont psihic ieşean esenţial, peren, tipic, orientat spre experienţele istoriei, vizibil totodată în respectul pentru creaţiile minţii. Literatura de aici, subliniat rememorativă, colocvială, lirică, trădează nevoia de confesiune: “Eu am să dau samă” – nota un mare cronicar. Istoria s-a scris aici nu numai în cărţi, dar şi în monumente, în edificii şi relicve; persistă în amintiri orale. Puţin înainte de primul război mondial, lui Mihai Codreanu-sonetistul istoria locului îi părea scrisă în Statui. D. Anghel-romanticul, evocatorul de Fantome ale trecutului, asculta orologiile din turnuri în dialog cu timpul sau se lăsa cucerit de tânguirea clopotelor – “ca într-un oraş de legende, scufundat sub ape”... Iaşul rămânând totuşi o terra viva!
Iscoditorilor trecutului, cercetătorilor de bibliotecă, le vorbeau mărturiile unor călători străini: ale bavarezului Schiltberger, ale lui Francesco de Pavia şi Trifon Korobeinikov, ale lui Paul de Alep şi Cornelio Magni –, extinse pe trei secole. Evocatoarele coline ieşene albastre-mov compunând un larg amfiteatru, circular, asimetric, îi aminteau în 1645 episcopului Marco Bandini relieful Romei: Quasi nova Roma!... În secolul trecut, li se adăugau textele memorialistice ale unor Anatole de Demidoff, Saint-Marc de Girardin, Wilhelm de Kotzebue (Tablouri şi schiţe din Moldova) – toate interesând documentar. Menţiune merită câteva picturi, diverse stampe şi gravuri punctând etapa 1830-1848. Tablouri de M. Vorobieff sau de polonezul Ludovic Stawski deveneau, în felul lor, completări plastice la prozele descriptive ale tinerilor Alecsandri şi Russo. La un Auguste Raffet (ilustrator al albumului redactat de contele Demidoff), la Doussault şi Bouquet, colaboratori pentru partea grafică la preţiosul Album Moldo-Valaque al lui Adolphe Billecoq (1848), frapează curiozitatea pentru privelişti specifice (Vedere din Iaşi, Socola, Promenadă la Copou), într-un moment de tranziţie spre mentalităţi apusene.
O metaforă plasticizantă cum e aceasta de “Cetate a culturii” poate sfârşi în banal şi clişeizare. Spaţiul ieşean a fost însă, şi este generator de cultură. Florenţa, “Cetate a artelor” nu avea, în plină Renaştere, mai mult de cincizeci de mii de locuitori. Tot atâţia avea Iaşul în 1859. Păstrând proporţiile, ne putem spune că acel “nasc şi în Moldova oameni!” fusese, practic, expresia unei conştiinţe întemeietoare, cu rădăcini în istorie. Pe muşatinul Ştefan (magnifică statuie ecvestră de E. Frémiet), pe Costin-gânditorul, pe poetul Luceafărului, pe Alexandru Ioan I al Unirii, pe cumpănitul Kogălniceanu, pe multilateralul Alecsandri şi ceilalţi, în chipuri de bronz, îi percepeam în dimensiuni monumentale, cu rezonanţe în perimetru naţional. La Trei-Ierarhi, Vasile Lupu organiza în 1640 o Academie, în genul celor europene, şi o tipografie (imprimerii au funcţionat şi la Sf. Sava, construcţie în stil bizantin, şi la Cetăţuia). După întreruperi, Gh. Asachi avea să dea vechii Academii Domneşti atribuţii regândite, în pas cu vremea. O altă Academie, cea “Mihăileană”, (1835), pregătea terenul pentru fundarea celei dintâi Universităţi moderne din ţară; studenţii celor trei Facultăţi ale Universităţii înfiinţate la sugestia Kogălniceanului frecventau cursurile în casa Moruzi (iniţial Costache Ghica), edificiu în spirit neoclasic în care urmau să se ţină şi renumitele “prelecţiuni populare” ale junimiştilor. Junele M. Eminescu, revenit din străinătate, asigura activitatea “Bibliotecii Centrale” – al cărei nucleu era constituit din 1838. Statuia Poetului veghează astăzi simbolic destinul marii biblioteci universitare, trezorerie spirituală care-i poartă numele. Din 1833 activa la Iaşi “Societatea de Medici şi Naturalişti”, în localul în care în 1859 se desfăşura alegerea lui Cuza ca domnitor al Moldovei. Neîntrerupt în aceeaşi clădire (sediu al Muzeului de Istorie Naturală), “Societatea de Medici şi Naturalişti” era cea dintâi societate ştiinţifică din Principate. Cea dintâi grădină botanică se organiza, de asemenea, la Iaşi.
Trupe de teatru străine – italiene, franceze, germane – dădeau spectacole la “Teatrul cel Mare” de la Copou (pe locul actualei Universităţi, ars în 1888). Sub conducerea triumviratului Negruzzi – Alecsandri – Kogălniceanu, se puneau bazele Teatrului Naţional (1840) – la un sfert de veac după primul spectacol de amatori (1816) în casele hatmanului Costache Ghica din faţa Palatului Domnesc. O clasă de “zugrăvitură”, sub îndrumarea italianului Giovanni Schiavoni, funcţiona la Academia Mihăileană. Se instala pentru totdeauna la Iaşi un alt italian, Niccolo Livaditti, cunoscut ca autor al unui portret de grup al familiei Alecsandri. Din donaţii provenind de la Sofronie Vârnav, de la Costache Negri şi B. P. Hasdeu, se constituise, în 1846, o pinacotecă, prima din ţară, astăzi muzeu însumând opere de Veronese, Murillo şi Caravaggio, de N. Grigorescu şi Ştefan Luchian, de clasicii mai noi N. N. Tonitza şi Ştefan Dimitrescu, de Corneliu Baba (format la Iaşi), de alţii. În muzică, Al. Flechtenmacher, Eduard Caudella, Gavriil Musicescu marcau, precum Matei Millo, Mihail Pascaly şi Teodor Teodorini în teatru, o etapă febrilă.
La Iaşi, timpul s-a măsurat prin personalităţi creatoare, prin valori polarizante în toate domeniile, prin voci puternice stimulând vocaţii, suscitând integrarea într-un ritm al naţiunii. Perechea Costin–Neculce (personalităţi de tip comentativ) anticipa aproape tonal, perechea Eminescu–Creangă, acesteia urmându-i perechea Ibrăileanu–Sadoveanu, figuri larg-sintetizatoare. Reţinem din trecut momentele frapante; acelea în care indivizii devin persoane iar acestea personalităţi. La triada Eminescu, Ibrăileanu, Sadoveanu – să se observe balansul perpetuu de la personajul observator (“privitor ca la teatru”) la personajul autoobservat, care, introspectiv, se autoscrutează. Tipul mixt, cel care se întâlneşte frecvent, manifestându-se în postura de reflexiv-observator, prinde într-o acoladă problematizarea şi acţiunea. A cunoaşte spiritul vechii Cetăţi, spaţiu de perpetuă fermentaţie mentală, înseamnă a-ţi apropia amfiteatrele, redacţiile, teatrele, atelierele plasticienilor, toate înscriindu-se într-un continuum cu deschideri spre universal. Fuziunea dintre aerul muzeal şi spiritul novator, într-un ansamblu organic, apare drept o constantă. Din substanţa modelelor greco-latine, din cele franceze, germane ori de alt gen s-au extras sugestii productive asimilabile, impulsuri adecvate fondului nostru. Pozitivă fusese înrâurirea pensioanelor franceze Cuénim, Malgouverné, Chambronnaud, Garé, Sachetti, Dodun des Perrières, Louis Jordan, cu solidă funcţie formativă într-un veac al modernizării grăbite. Acţionase pensioane germane, Humpel, Meissner şi altele. La “Convorbiri literare” – suport al unui prim clasicism –, ulterior la “Viaţa românească”, a funcţionat acel stimabil spirit critic moldovenesc la care se referea G. Ibrăileanu. Nu s-ar putea evoca un al doilea clasicism, cel al epocii interbelice, fără a-l raporta la cel “junimist”. Deşi îmbibat de literatură franceză, un Al. O. Teodoreanu, la curent cu dezbaterile pariziene de ultimă oră, cultivă cu bonomie discursul tradiţional. Palidele manifestări ale avangardei literare la Iaşi, în deceniile al treilea şi al patrulea, se explică prin caracterul filtrant al fenomenului de aici.
Trăsături corelative, ethnos şi psyche vibrează complementar, în modul lor, în alternanţe variabile. La un Miron Costin, contemporanul lui Pascal şi al lui John Milton, reflexivitatea se ridica la o conştiinţă gravă a destinului uman în genere, gândirea lui învederând o finalitate etică-filosofică, nu fără rezonanţe patetice. La mulţi dintre cei de aici, atitudinile se întrepătrund, nu ca simplă conciliere a contrariilor, ci ca noimă a vieţii în sine. De la cronicarii de acum trei veacuri – exponenţi ai unui preclasicism românesc – până la Sadoveanu, voluptatea cugetării înnobilează şi conferă durată creaţiei. Lirismul, la rândul său, adaugă marilor teme existenţiale raţiunea inimii. Moldoveanul e om cu minte rece şi inimă caldă – spusese A. Russo. Raţionalist cu mască voluntară, Kogălniceanu întregea, în epoca “Daciei literare”, elanul unui sentimental surâzător ca Alecsandri. Puternic marcaţi de spectacolul trecerii, Eminescu, Sadoveanu, şi nu numai ei, oscilează între călătoria spre sinele preocupat şi misterele naturii eterne. Mâhnirea sadoveniană, reacţie cu statut aparte, transcende în supraindividual, făcând ca “Eu” să fie totuna cu “Noi” sau cu “Ei”, cu toţi ceilalţi.
Antidotul îl oferă râsul, de aceea spiritul sclipitor, etalon al inteligenţei, încântă. De la “Junimea” şi “Viaţa românească” până astăzi, cuvântul de duh, semn al gândului treaz, acţionează prompt; umorul, un corectiv amabil, sancţionează, de regulă, ambiţia cuiva de a părea profund – fără să fie. Fizionomiile solemne se clatină scurt sub presiunea ironiei, invitând la destindere. Dar umorul – remarca H. Keyserling, gânditorul de la Darmstadt – e o dimensiune naţională: “Dacă astăzi, dintre toţi ne-francezii, românii posedă cel mai mult spirit în sensul francez al cuvântului, asta provine din aceea că, înainte de Paris, nu la Roma ci la Atena apoi la Constantinopol, se găsea cel mai mult spirit” (Analyse spectrale de l’Europe, Stock, 1930, p. 302). De la planturosul Calistrat Hogaş, cu înfăţişarea lui de faun în pelerină romantică, până la G. Topârceanu ori la Al. O. Teodoreanu – acesta conviv rafinat, şi nu mai puţin interlocutor fascinant –, ironiştii moldoveni se aliniază unei serii faimoase la al cărei început îl găsim pe jovialul Creangă; alţi umorişti, bunăoară D. D. Pătrăşcanu şi G. Brăescu, evoluează, la rându-le, în linie caragialiană, iar un I. I. Mironescu, autorul lui Radu Tulie Teacă, se împărtăşeşte din voia-bună a harismaticului humuleştean. Notă comună tuturor, umanismul lor e justa proporţie între pura idealitate şi sentimentul relativităţii lucrurilor. Umor are şi Otilia Cazimir.
Personalităţi feminine din generaţii succesive, de la autoarea Fluturilor de noapte şi Lucia Mantu până la foarte înzestrata Magda Isanos, dispărută pretimpuriu în 1944, vin cu disponibilităţile lor afective; cel puţin la Otilia Cazimir şi Lucia Mantu culoarea locală, subliniat ieşeană, sare în ochi.
Nu ştim dacă un Anatole France – sclipitorul exponent al aticismului francez – şi-ar fi dorit un alt mediu spiritual decât cel de pe cheiurile Senei. Putem presupune doar că la Iaşi, unde atât de mulţi au vocaţia bibliotecii, autorul lui Jérôme Coignard şi-ar fi descoperit afinităţi cu umaniştii epocii; l-ar fi putut atrage ironiştii fini de după o mie nouă sute. Artei i s-a cerut la Iaşi un puls generos, râsului un simţ al valorilor. O conştiinţă căreia nu-i repugnă râsul e, pe scurt, o conştiinţă morală integratoare care îşi impune liber responsabilităţi.
De sute de ori m-am surprins căutând, dincolo de exteriorităţi în mişcare, un profil al Iaşului esenţial. M-a ţinut în loc ideea unei priviri plurale unificând transparenţe şi nuanţe ceţoase, jaloane primare empirice şi suprapuneri novatoare. Un melanj fecund. O lume de complementarităţi, părţile urmând a fi montate într-o vedere totalizantă. În drumul meu de fiecare zi, de acasă, de lângă Turnul Goliei, până la Universitate, străbat şapte secole de istorie. Îmi reglez ritmul interior cu acela al înaintaşilor. Mă simt protejat şi solidar. “Iaşul e înainte de toate o biserică, biserica bisericilor pentru trecutul nostru” – gândea N. Iorga. Limbajul său, al unui tribun, încălzindu-se treptat, implică participare afectivă şi nobleţe cogitativă: “Sînt români care n-au fost niciodată la Iaşi, deşi n-ar trebui să fie nici unul, căci cine n-a fost aici nu poate să străbată cu înţelegerea foile celor mai frumoase cronici, nu se poate pătrunde după cuviinţă de spiritul trecutului nostru care trăieşte în acest loc mai viu şi mai bogat decât oriunde aiurea… În conştiinţa lui naţională ar fi o lipsă, dacă el n-ar fi văzut oraşul care a fost şi-şi zice încă astăzi, cu mîndrie, «Capitala Moldovei»…”.
Discipol al aceluiaşi “Liceu Naţional”, în care strălucise viitorul istoric, puţin mai tânărul Sadoveanu amintindu-şi de Anii de ucenicie se considera privilegiat. Râvnise să ajungă în climatul ieşean al sfârşitului de veac eminescian; fusese în situaţia tinerilor pictori francezi – candidaţi la disputatul “Prix de Rome” – care visau să ajungă în Cetatea Eternă. Retrospectiv, autorul Baltagului jubila: – “Eram în Iaşii lui Kogălniceanu şi Russo, al lui Costaki Negruzzi, Alecsandri, Eminescu şi Creangă. Buna tradiţie artistică era în aer; o respiram cu florile plantelor agăţătoare de la Cetatea Goliei, cu mireasma teilor de la Copou…”.
Exaltare poetică? G. Ibrăileanu, G. Topârceanu, Demostene Botez, Ionel şi Al. O. Teodoreanu, alţi ieşeni şi neieşeni, porneau de la acelaşi nivel perceptiv. Iată-l pe Ionel Teodoreanu. La Iaşi – citim în Masa umbrelor –, funcţionează “un adevărat bovarysm colectiv”; mai concret spus, “orice ieşean crede că descinde o leacă din Ştefan cel Mare, o leacă din Eminescu şi încă o leacă din «Junimea»…”. O scriitoare de mâna întâi, Hortensia Papadat-Bengescu, vedea în posibila mutare (neînfăptuită) în Iaşii “Vieţii româneşti” o şansă fundamentală de realizare literară. În 1919 i se adresa lui G. Ibrăileanu, suprafinul, în termeni patetici: “De câte ori nu l-am dorit şi n-am pornit spre el? (spre Iaşi). Niciodată nu mi-l voi închipui altfel decât ca pe o patrie dulce şi primitoare… E curios că, punându-mi înainte toate localităţile unde aş putea sta, eu nu-mi pot aşeza cortul planurilor prielnice decât aici”.
Din orizont muntean, Brătescu-Voineşti, Arghezi, Galaction, Ion Barbu şi alţii se onorează cu calitatea de prieteni ai confraternităţii literare ieşene, în mijlocul căreia descinsese o dată Caragiale, însoţit de Vlahuţă. Aceştia din urmă veniseră la “Viaţa românească” pentru a-l prezenta pe viitorul autor al Crailor de Curtea-Veche debutând ca poet. Transilvăneanul Lucian Blaga, mai târziu, vibra în ritm cu ceilalţi: “Iaşul e o mare istorie a poporului român. Acolo aproape orice loc este un loc istoric. Ce n-aş da să vin încă o dată în Iaşi, în această vatră de istorie românească…”.
Totdeauna, poezia amintirii a găsit la Iaşi zelatori devotaţi, începând cu memorialiştii “Junimii” (Iacob Negruzzi şi George Panu), continuând cu volubilul Radu Rosetti, cu Ion Petrovici, cu alţii. Pentru universitarul Eugen Herovanu, licean la “Naţional”, ulterior profesor al Facultăţii de Drept (în aceeaşi calitate şi la Bucureşti), fosta capitală a Moldovei era Oraşul amintirilor, cum prevenea titlul volumului său din 1936. Un întreg raft de bibliotecă incluzând scrieri memorialistice de Otilia Cazimir, G. Topârceanu, Ştefana Velisar-Teodoreanu, de Radu T. Constantinescu şi Iorgu Iordan, de Mihail Sevastos şi alţii mai noi, configurează din perspective diverse ideea de matrice stilistică ieşeană. Fiecare aspiră, în modul lui, să-i descifreze destinul.
Câteva reflecţii din 1932 ale lui G. M. Cantacuzino dădeau curs elegiei în lumină; contemplând linia “palladiană” a Frumoasei şi ornamentica Trei-Ierarhilor, arhitectul, format la Paris şi Roma, nu-şi ascundea melancolia; Iaşul îi părea “un poem care a fost terminat”. În subtext, pulsează totuşi o rază de speranţă: “După veacuri de bogăţie, de putere politică şi de glorie, dezbrăcat de toate privilegiile temporale, îl găsim nepăsător în spiritualitatea sa. Din Iaşul de altădată a rămas esenţialul: o structură latină a gândului românesc, o temă gata de a lua orice dezvoltare măiastră, un potenţial imens de energie şi de imaginaţie, un templu al gândului şi al artei noastre care îşi aşteaptă credincioşii înainte de a se răci cenuşa caldă a tradiţiei…” (Arcade, firide şi lespezi).
Trebuie observat un anumit consens. La toţi comentatorii fenomenului ieşean din al patrulea deceniu – unul de involuţie economică – frapează o generală mâhnire; îi uneşte, pe de o parte, conştiinţa unui psihism bine particularizat, pe de alta, ideea de ieşenism stagnant, de epigonism fără ieşire, un ton lamentator.
Provincialism, platitudine, rutină! – scria tranşant Emil Cioran, clamându-şi disconfortul psihic, neacceptând absolut nimic din aerul locului. Intra în joc obişnuitul său limbaj nihilist, scepticismul lui în exces, făcut să irite cu orice preţ prin nonaliniere: “Paradis al neurasteniei, Moldova e o provincie de un farmec dezolant, de-a dreptul insuportabil. La Iaşi, capitala acesteia, am stat două săptămâni în 1936, care, fără ajutorul alcoolului, m-ar fi cufundat în mâhnirea cea mai dizolvantă. Fundoianu cita bucuros versuri din Bacovia, poetul plictisului moldav, plictis mai puţin rafinat dar mult mai coroziv decât spleenul. Pentru mine e o enigmă că atâţia oameni reuşesc să nu piară…” (Exercises d’admiration, 1987). La cineva care, ajuns pe culmile disperării şi filosofând mereu à rebours, conchidea că sinuciderea ar fi unica salvare, paradoxul devenise un mod al normalităţii!
Altele erau, în acelaşi 1936, argumentele unui privitor din interior. Într-un concis eseu, profesorul N. I. Popa – fratele polivalentului Victor Ion Popa – întreprindea un examen surâzător (nu frivol) al “ieşenismului” ca stil de viaţă, ca “realitate psihologică bine conturată”. Schiţând Fiziologia ieşanului, remarcabilul francizant (de perfectă probitate intelectuală) punea termenul de fiziologie între ghilimele, atrăgând astfel atenţia că utiliza dezinvolt modul ironic al unor La Bruyère şi Balzac, mod practicat între 1840-1844 de către Negruzzi, de Alecsandri şi Kogălniceanu. Simulând că generalizează, N. I. Popa nu opera totuşi cu tipisme: nu putea fi vorba de un ieşenism contemporan unitar, rotund, omogen! În obiectivul comentatorului intră creatori feluriţi, oameni de cultură, personaje agitate în căutarea identităţii, figuri marcate de dubii sau notificând ambiţii pluriforme. “Complexul de inferioritate îi paralizează avânturile, pornite, se pare, cu secreta speranţă că va fi silit să renunţe la drum, obligându-se să rămână mai departe în umbră. Dar ieşanul are şi un complex de superioritate: el ştie că într-însul şi-au dat întâlnire tradiţii vechi de cultură care l-au rafinat, tăindu-i totodată sorţii de reuşită. Iată de ce, frământat de bunurile spiritului, el a uitat să ajungă…”.
Însă reacţii ca acestea, sugerând forme ale şlefuirii interioare, reprezintă ele scăderi? Spiritului practic, parvenirii grăbite, li se preferă – la inşii în cauză – voluptatea creaţiei, “compensaţia prin artă şi literatură”; acestea sublimează totul, stimulând în felul lor, implicând “forme de nădejdi şi de vis nerealizate”. A vorbi de refulări şi boemă, de mizantropie şi izolare (“fiecare ieşan vrea să-şi aibă cercul lui, revista lui, gândurile lui”) –, acestea trebuie văzute în dimensiunile lor personalizatoare. Dincolo de ele, “ieşenismul este o pudoare!” (“Însemnări ieşene”, I, 1936, nr. 3).
Privit în resorturile sale intime, modelul ieşean comportă analogii de profunzime cu Florenţa, cu Heidelberg şi Tübingen, cu centre de cultură ca Oxford şi Cracovia. Persistă la Iaşi un psihism diferenţiat, un climat propulsiv inspirând angajarea în idealitate. Zidiri străvechi prin care ţi se adresează înaintaşi iluştri, peisaje unduitoare, orizonturi deschise, toate cu efecte notabile în modul de a fi al oamenilor de aici, relevă un topos specific, un genius loci concretizat în vocaţii creative cu ecouri durabile. Cumulate, toate exercită o forţă de atracţie centripetă enormă. Mulţi dintre cei veniţi cu intenţia unui stagiu restrâns au rămas aici pentru totdeauna: muzicienii Flechtenmacher (tatăl şi fiul), Victor Place şi Charles Sibi (foşti consuli ai Franţei), Agatha Bârsescu, marea tragediană, G. Topârceanu…
Cetatea cu puţin peste o sută de mii de locuitori, care fusese Iaşul începutului de veac al douăzecilea, păstra încă atributele unei anumite “intimităţi”. Pe fundal romantic post-eminescian, imaginea tutelară a Poetului chema la raliere. Un Sadoveanu esenţial nu poate fi gândit fără cadrul boem-colocvial de la “Viaţa românească” – un fel de han al Ancuţei – fără întâlnirile cu Ibrăileanu, cu ceilalţi purtători de pălării supradimensionate. Pălării “moniste”! – cum li se spunea de către purtători… O explicaţie a fenomenului ieşean contemporan o dădea Sadoveanu însuşi: “Peste fulguirea de flori şi învăluirile de frunze moarte (la Iaşi) se înalţă un suflet. Aceasta e justificarea şi cununa neveştejită a acestui loc unic…” (Iaşii, primăvara).
Pe fundalul evenimentelor tragice ale războiului al doilea mondial, autorul Jderilor, în refugiul său de la Pucioasa, căuta suport moral evocând cerul ieşean. Avea şi de ce. Locus regit actum!
“În primăvara asta a tristeţii – scria el în luna mai 1941 – au înflorit în mine toate primăverile de altădată ale Iaşilor (...). În râpa Ţicăului, lângă o umilă căsuţă, unde a trăit Creangă şi a fost găzduit un timp Eminescu, mai durează încă nişte tufărişuri de atunci, şi, la un cuib vechi, vine o păreche nouă, care se trage dintr-un amor de la 1886, când o păreche tot aşa de isteaţă ca cea de acum cânta unor poeţi care de mult au murit.
Pluteşte cu câte un scurt pâlpâit cucul pe deasupra Copoului şi ne cheamă. Pe toţi cei care au plecat, pe toţi cei care au murit, pe toţi cei care nu vor mai fi în curând, îi cheamă această pasăre a singurătăţii.
Fără nici o îndoială au fost primăverile Iaşilor cele mai frumoase primăveri. Şi, poate, vor mai fi.
Prin lumina celor de altădată, au trecut Dumitraşcu-Vodă Cantemir, Ion Neculce, Miron Costin. S-a înfoiat întru slava sa Vasilie-Vodă; a plâns domniţa Ruxanda, când i-a venit împeţit Timoşa Hmelniţki.
Hălăduit-au aici fără grijă boierii de la 1800, dintre care s-au ridicat patruzecioptiştii şi junimiştii şi toţi câţi au bine-lucrat la “Contemporanul” şi “Viaţa românească”. Înalta grădină de la «Eternitate» i-a primit pe mulţi întru alinarea cea curată. Dorm acolo dascălii mei, Creangă, Gane, Delavrancea, şi prietenii mei, Beldiceanu şi Topârceanu. Nu pot fi în alte părţi primăveri ca la Iaşi…” (Anii de ucenicie).
Limbajul lui Sadoveanu, poematic, ceremonial, are aici vibraţia solidarităţii absolute cu spiritul locului. E textul cel mai patetic din tot ce s-a scris despre Iaşii de odinioară.
Ar mai fi de invocat încă alte nume, neuitându-i pe Maiorescu, pe Xenopol şi Conta; nume de savanţi şi creatori de şcoală – Petru Poni, Gr. Cobâlcescu, I. Cantacuzino, Al. Philippide, Ion Simionescu, G. Ibrăileanu, Ion Petrovici, Iorgu Iordan, Horia Hulubei, Ştefan Procopiu, Gr. T. Popa, Petru Bogdan, Mihai David, Grigore Moisil, N. Hortolomei, G. Brătianu, sociologii Petru Andrei şi Mihai Ralea, G. Călinescu şi Al. Dima, artiştii plastici Th. Pallady, Corneliu Baba, Ion Irimescu, Dan Hatmanu, actorii Miluţă Gheorghiu şi Radu Beligan, muzicienii Achim Stoia şi Giorge Pascu, mezzo-soprana Viorica Cortez, chimistul Cristofor Simionescu şi ceilalţi.
O privire finală. Fenomenul cultural ieşean este un continuum la care contribuie succesiv personalităţi consacrate şi generaţii de începători. În ultimele decenii, nu lipsite de dificultăţi, iniţiativele culturale şi-au urmat cursul. În momentul de faţă, Iaşul se situează într-o etapă de acumulări, amintind de intervalul dintre 1890 şi 1920. Prognoze în domeniu nu se pot formula, dar Cetatea cu cinci Universităţi, cu aproape o sută de edituri, cu două teatre importante, cu foarte numeroase expoziţii de artă, Cetatea în care au loc, săptămânal, reuniunii culturale de interes naţional şi internaţional, în care muzee remarcabile, case memoriale, mari biblioteci şi institute străine (Francez, German, American) întreţin ideea de umanism activ – Cetatea aceasta de un prestigiu recunoscut îşi demonstrează sistematic vivacitatea.
A te împărtăşi din valorile afirmate aici – iată o problemă de onoare pentru toţi românii.