Cristina Florescu: În căutarea sensului pierdut
Pentru tiparGândire specifică şi gândire europeană în semantismul românescului a lăsa
Iaşi, 1999, 218 p.
Elucidarea multiplelor probleme rămase în suspensie în domeniul semanticii structurale şi al celei istorice pare a fi în prezent mai actuală ca oricând în lingvistica europeană, în general, şi în cea românească, în particular.
Pe linia investigaţiilor erudite în aceste domenii se înscrie şi monografia Cristinei Florescu În căutarea sensului pierdut, care vine să remedieze, într-o oarecare măsură, carenţa lucrărilor de acest tip. Este un studiu cu totul nou, unic în felul său în întreg arealul lingvisticii româneşti. După cum constată cu mult regret însăşi autoarea “...în lingvistica românească, prin comparaţie cu cea a celorlalte limbi romanice occidentale, există o singură carte focalizată semasiologic asupra unei unităţi lexicale privite monografic” (p. 23).
Deşi nu se precizează cărei categorii de cititori este adresată, suntem siguri că lucrarea recenzată va prezenta interes nu numai pentru specialiştii în materie de limbă, ci şi pentru un cerc mult mai larg de cititori. Orice om interesat, nu doar strict ştiinţific, de existenţa limbii române va afla multe lucruri interesante în urma lecturii.
Chiar de la bun început ţinem să menţionăm că nu e vorba doar de o sumă de fapte lingvistice şi constatări, ci de un studiu complex, în care o singură unitate lexematică a devenit centrul investigaţiilor. Deşi a lăsa este unul dintre cele mai uzuale verbe ale limbii române, puţini vorbitori de rând şi-au pus întrebarea, cum se întâmplă că acesta a ajuns să aibă o structură semantică atât de arborescentă, fiind capabil să acopere un vast câmp semantic (conform Dicţionarului Academiei sensurile verbului în discuţie pot fi grupate în şase categorii lexematice ce cuprind peste 200 de sememe şi peste 250 de formule fixe). Cercetătoarea C. Florescu a avut curajul şi fericita inspiraţie de a investi într-o singură semantică din istoria limbii române o parte din propriul capital de cunoştinţe lingvistice şi experienţa de semantician, pentru a da răspuns la această întrebare.
Cercetările depăşesc limitele unei singure limbi, cuprinzând aria mai vastă a limbilor romanice, iar în unele cazuri, şi a celor indo-europene. Se urmăreşte pe verticală evoluţiile verbului a lăsa, mai cu seamă în ceea ce priveşte semnificaţia. Autoarea constată că etimonul latin laxare a acestui verb a cunoscut nu numai modificări în corpul fonetic, dar şi o dezvoltare arborescentă a structurii semice.
În capitolul introductiv autoarea îşi motivează pledoaria pentru obiectul său de studiu, amintind, printre altele, şi despre stringenta necesitate ce se impune, mai ales în ultimul timp, de a revigora formele de expresie şterse de trecerea timpului sau date, pe nedrept, uitării. Tot aici se face o succintă prezentare a verbului a lăsa sub aspectul frecvenţei, originii, al extinderii sale spaţiale şi temporale. De asemenea, se menţionează că ponderea acestui cuvânt aparţine rangului 9 în ierarhia verbelor româneşti după: a fi, a avea, a vrea, a lua, a putea, a face, a da, a veni. Un spaţiu extins a fost rezervat noţiunii de familiar, deoarece, conform opiniei autoarei, a lăsa este unul dintre pivoţii semantici ai limbajului respectiv.
În afară de Introducere, studiul mai cuprinde cinci capitole. În capitolul I sunt examinate originile româneşti ale verbului a lăsa. Prin confruntarea datelor se ajunge la concluzia că sfera naţională a lui laxus în latină cuprindea ideile de muiere, slăbire, oboseală, destindere, lascivitate, apoi printr-o deosebită forţă de absorbţie, acesta îşi asociază sensuri noi, astfel încât, începând cu sec. I î. Hr., înglobează şi sensurile de a permite, a lăsa în urmă, a abandona, a părăsi.
Făcând o comparaţie a câmpului semantic a lui a lăsa cu echivalenţii săi romanici, autoarea relevă faptul că verbul românesc este singurul care înglobează ca idee semantică pe aceea a deplasării spaţiale pe verticală sau pe plan înclinat. Un german sau un englez nu vor înţelege sensul propoziţiei Noaptea se lasă, iar francezul sau italianul, vor considera formularea incorectă sau artificială. Prin urmare, numai în limba română s-a făcut trecerea de la ideea deplasări, muierii, relaxării la cea a “coborârii concrete pe verticală”. Concluzia apare de la sine – faptele din limbile romanice se suprapun, însă nu se identifică în totalitate.
Capitolul al II-lea Descrierea cuprinde o prezentare punctiformă a macrouniversului semic al fiecărei dintre cele şase idei majore ale lui a lăsa. Sensurile sunt disociate în particule de materie semantică astfel, încât ele obţin o individualizare maximă. C. Florescu face astfel acest lucru cu mai multă pricepere, ştie să evite o disociere excesivă, momentele irelevante. Analiza semică permite ca tabloul realităţii obiective, sesizat prin filiera gândirii abstracte, să capete contururi mult mai clare. Urmărind dinamica modificărilor structural-formale în planul conţinutului, autoarea descoperă o contradicţie între aria semantică relativ săracă a lui laxus şi cea a corespondenţilor săi panromanici.
Dacă sincronia implică sistemul şi structura limbii, apoi studierea diacronică se poate face pe fapte izolate, singulare. Elementele de referinţă din istoria unui cuvânt sunt extrase din diferite faze de evoluţie ale mulţimii din care a fost extras cuvântul. Modificări structurale, amplificări, simplificări etc. sunt prezentate numai în sincronie. Autoarea afirmă pe bună dreptate că reconstrucţia semantică nu se poate baza pe principiul regularităţii schimbărilor (aşa cum se întâmplă în cazul modificărilor fonetice), nu pot fi formulate legi ale evoluţiei semantice, iar sensurile noi coexistă vreme îndelungată cu cele vechi. Prin urmare, constatările care se fac trebuie să aibă drept suport ştiinţific doar faptele concrete de limbă, atestate în texte scrise sau în vorbirea orală. La pag. 51 C. Florescu notează că unul dintre sensurile verbului a lăsa, şi anume cel care redă caracterul incoativ al acţiunii, a existat şi în limba română veche de până la sec. al XVII-lea, când a fost atestat pentru prima dată.
Capitolul al III-lea, intitulat Corelaţii lingvistice, se prezintă ca o sinteză a celor enunţate anterior. Aici se face o privire de ansamblu asupra verbului a lăsa din perspectiva istoriei limbii române. Se compară starea semantică a verbului dat în româna veche cu starea aceluiaşi cuvânt în perioada modernă de după anul 1730. Disocierile au urmărit în raport izomorfic semele lui a lăsa specifice limbii române vechi şi acelea ale limbii române moderne.
În partea a doua a capitolului este identificat modul de funcţionare a stilului familiar; urmărindu-se totodată, în plan comparativ, cum se prezintă familiaritatea lui a lăsa în limba română veche şi în limba română modernă.
În capitolul al IV-lea Corelaţii conotative, mai redus ca volum, sunt efectuate disocieri conotative la nivel semic, precum şi sintetizarea structurilor marcate conotativ ale verbului a lăsa. Capitolul este bogat în exemple ilustrative.
Din conţinutul acestui capitol se desprinde ideea că structura semantică a verbului dat e condiţionată de anumiţi factori lingvistici, printre care: 1) însuşirile lexico-gramaticale ale lui a lăsa; 2) variantele lui lexico-frazeologice; 3) locul pe care-l ocupă acesta în sistemul lexical. Spre exemplu, a se lăsa mai mic(ă) = a-şi recunoaşte greşelile; a se lăsa pe tânjală = a se sprijini. Iniţial, a se lăsa, din cea de a doua expresie, apare în relaţii de sinonimie cu a se sprijini, apoi are loc o deplasare semantică spre figurat – a lucra încet, a amâna, a neglija lucrul.
Structura semantică a cuvântului, în mare parte, depinde de posibilităţile lui de a forma diferite îmbinări de cuvinte. Acestea sunt condiţionate nu atât de norme logice, cât de norme pur lingvistice. Locul ocupat în sistemul lexical şi însuşirile lexico-gramaticale impun limitele şi specificul variantelor lexico-frazeologice ale cuvântului, evidenţiindu-se valoarea lui semantică.
E cunoscut faptul că în orice moment al existenţei lui, cuvântul are un conţinut semantic finit, alcătuit dintr-un număr de sensuri. Inventarul sensurilor unui cuvânt facilitează înţelegerea modalităţilor de combinare a elementelor lexicale în planul sincronic al limbii şi sugerează posibilităţile de evoluţie semantică. În orice moment al existenţei lui, în cuvânt se întâlnesc simultan sensuri denotative şi sensuri conotative. Devine importantă descoperirea mecanismului aşa-numitului transfer de sens.
După cum afirmă însuşi F. de Saussure, evoluţia unei limbi naturale nu poate fi urmărită pe linie neîntreruptă din cauză că atenţia cercetătorului este concentrată doar asupra limbii textelor scrise. Or, limba textelor scrise nu poate servi drept singura unitate de măsură a gradului de evoluţie a unei limbi vii, naturale, care cuprinde şi aspectul oral. Iată de ce autoarea apelează în unele cazuri la Atlasul Lingvistic Român.
Deşi, în limitele cercetărilor efectuate de C. Florescu, informaţia, atât de natură teoretică, cât şi practică, pare a fi exhaustivă, semnatara lucrării nu pretinde la o elucidare totală a problemelor legate de obiectul său de studiu. Unele situaţii nici nu pot fi rezolvate până la capăt. Se ştie că semantica este un domeniu ce nu aparţine în exclusivitate lingvisticii, ci şi filozofiei, psihologiei, logicii, sociologiei. De aici şi dificultăţile ce apar pe parcursul investigaţiilor. Ca orice fenomen aflat în permanentă mişcare, limba, în general, şi aspectele ei, în particular, rămân a fi mereu deschise cercetărilor, deci, au un caracter istoric.
Monografia recenzată se caracterizează printr-o structură chibzuită şi logic asamblată. Deşi e scrisă într-un limbaj strict ştiinţific, lucrarea se distinge prin eleganţa frazei, textul fiind inteligibil, pe alocuri chiar captivant.
În încheiere ţinem să semnalăm şi unele deficienţe, inerente unei lucrări de factura celei recenzate.
Nu e clară poziţia autoarei în ceea ce priveşte locul pe care îl ocupă verbul a lăsa în sistemul lexical al limbii române. În urma lecturii se creează impresia că acesta este tratat ca un singur lexem, purtător al mai multor sensuri. După cum afirmă C. Florescu, sensurile verbului a lăsa se grupează în şase idei semantice majore (p. 48-49). La o examinare mai riguroasă observăm că între cele şase sensuri (idei) nu există, de fapt, vreo legătură directă. Astfel, dacă între (1) “ideea de muiere, relaxare, cedare, destindere” şi (5) “ ideea de coborâre în cadrul unei deplasări spaţiale” am putea, cu mari rezerve, să admitem o legătură originară cât decât transparentă, apoi între aceeaşi idee (1) şi (2) “ideea de permisiune” sau (6) “caracterul incoativ al acţiunii” e imposibil a sesiza o cât de mică asemănare de sens. Cu alte cuvinte, lipseşte acel sens comun, sens-tip, ce ar întruni toate valorile semantice ale lui a lăsa.
Acestea fiind spuse, suntem tentaţi a considera cuvintele prin care sunt denumite noţiunile de la punctele 1-6 (p. 48-49) unităţi lexicale diferite, care au acelaşi complex sonor şi se află în relaţii de omonimie. Cu atât mai mult, nu toate cele şase idei semantice au un etimon comun. Astfel, fenomenul semantic (3) “ideea de existenţă, săvârşire, transmitere etc. a unui semn”, îşi are punctul de plecare în latinescul reliquo, ale cărui evoluţii semantice au fost asimilate în latina populară de laxo (vezi p. 99). Pe parcursul istoriei a lăsa (laxare) a pierdut legătura dintre diversele sale sensuri, evoluând în cele şase semanteme sau, cum le mai numeşte autoarea, “idei semantice majore”. Cele şase idei semantice de bază au generat mai târziu, prin mutaţii de sens, variante lexico-frazeologice ce au evidenţiat multiplele valori semantice ale verbului în discuţie. Fiecare element lexical din şirul de omonime dezvoltă un anumit număr de sensuri, devenind polisemantic. Astfel, între a lăsa vatra (a pleca), a lăsa la vatră (a demobiliza), a lăsa în urmă (a depăşi), distanţa este infimă şi poate fi acoperită uşor cu acelaşi sens denotativ a părăsi, a abandona care corespunde în lucrare ideii majore (4) “de separare, desprindere, abandonare”.
Spre regret, nici dicţionarele explicative nu fac o deosebire tranşantă între cele şase semanteme, plasându-le în acelaşi articol.
După părerea noastră, terminologia ce ţine de periodizarea limbii române şi cea care se referă la stilurile literare pare a fi, pe alocuri, ambiguă. În monografie nu se face o distincţie netă între noţiunile de limbă literară în accepţie largă (limbă notată cu semne grafice) şi limbă literară în accepţie îngustă, adică aspectul cel mai îngrijit al limbii române, care s-a constituit abia în sec. al XIX-lea (după I. Iordan). În această ordine de idei nu pare a fi justificată nici distincţia a două stiluri – limba literară şi limba populară – cu referire la sec. XVI-XVII (p. 147, 156 ş. a.) şi nici delimitarea limbă veche, pe de o parte, şi limbă populară, pe de alta (p. 65-66).
Apare întrebarea în ce măsură este îndreptăţită delimitarea unor stiluri literare în limba română veche, cum ar fi stilul (limbajul) familiar, cel juridic sau bisericesc. Pare dubioasă şi utilizarea sintagmei “valenţe stilistice” cu referire la limba textelor din sec. al XV-lea (p. 156).
Pe alocuri în monografie întâlnim fraze perceptibile, ca de exemplu: “… este dificil de precizat dacă, în acest caz, avem de a face cu un fapt de limbă literară creat în varianta dialectologică literară respectivă sau cu unul preluat direct sau indirect (prin intermediul unei alte variante dialectale literare) din limba populară” (p. 149-150). Nu este clar ce înţelege aici autoarea prin “variantă dialectologică literară”. Este puţin arhaizat calificativul românească pentru limbă (p. 146), nu era cazul a utiliza termenul punitiv (p. 154), în locul celui deja consacrat – iussiv.
Sugestiile semnalate nicidecum nu diminuează valoarea incontestabilă a studiului. Avem certitudinea că acesta va fi de un real folos tuturor celor ce se interesează de semantica limbii române. Ne exprimăm speranţa că monografia în discuţie nu va fi ultima în domeniul semanticii istorice – un vast câmp pentru investigaţii, ce abia aşteaptă să fie desţelenit.