Discurs inaugural
Pentru tiparDestinul ne aruncă iarăşi în zodia grelelor încercări. Este din nou în pericol limba noastră, cea care ne rosteşte fiinţa. Scoasă până şi din biserică în timpul ţarismului, marginalizată, maltratată şi cu denumirea falsificată în perioada stalinistă şi sovietică – fals promovat programatic şi astăzi la nivel de stat, în ciuda faptului că apărem caraghioşi în faţa lumii întregi cu care râvnim să susţinem un dialog civilizat şi să fim auziţi –, limba noastră redevine jucărie politică în mâinile murdare ale guvernanţilor.
Suntem oare condamnaţi să reluăm totul de la punctul zero conform fatalului mit manolin?
Da, fiindcă, ţintindu-se în limbă, se ţinteşte în însăşi fiinţa noastră. Pas cu pas se instaurează în casa noastră Neantul. Am zis “casă”, căci anume drept o casă a fiinţei consideră limba unul dintre cei mai mari filosofi ai contemporaneităţii, Martin Heidegger. “Poezia este limba originară a unui popor care aparţine Istoriei”, spune filosoful, accentuând că anume ea ne dă garanţia identităţii: “Limba este domeniul (templum), adică locul de adăpost al Fiinţei” (Martin Heidegger, Originea operei de artă, Bucureşti, 1982, p. 252).
Acelaşi adevăr în aproape aceiaşi termeni, cu ceva mai mult de jumătate de secol mai devreme, l-a spus şi Eminescu, cel care ne-a modelat cel mai bine limba. “Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră”, afirmă memorabil poetul, asemănând-o cu un sanctuar (deci, ca şi Heidegger, tot cu un templu), în care a fost zidit întreg trecutul nostru, întreaga noastră fiinţă. “Nu orice inspiraţie întâmplătoare e un cuvânt de-a ne atinge de această gingaşă şi frumoasă zidire, în care poate că unele cuvinte aparţin unei arhitecturi vechi, dar, în ideea ei generală, este însăşi floarea sufletului etnic al românimii” (Mihai Eminescu, Fragmentarium, Bucureşti, 1981, p. 241).
Nimic mai exact şi mai frumos decât această poetică definiţie: “limba este însăşi floarea sufletului etnic al românimii”. Limba rosteşte, prin urmare, fiinţa noastră, este ea însăşi fiinţă, floare a sufletului nostru etnic. De aceea a fost şi este prigonită, de aceea a fost şi este substituită printr-un surogat, printr-un simulacru de aşa-zisă “limbă moldovenească” ce suna monstruos în presa din fosta republică Autonomă Moldovenească, ce sună şi acum caraghios în gura ignoranţilor şi a politicienilor-sforari, de aceea se păstrează cu deosebită perseverenţă metodică şi viclenie politică un status quo limbii ruse, de aceea i se pregăteşte acesteia reanimarea rolului de altădată de limbă oficială, nu de a doua, ci de prima şi singura limbă de stat, de aceea se politizează şi se speculează mereu nonidentitatea limbii române şi aşa-zisei “limbi moldoveneşti”.
Or, poetul şi preotul Alexie Mateevici, care este – să nu uităm – autorul textului imnului actual de stat, spunea, în 1917, cu aer de adevăr sacru, aşa cum îi stă bine unei feţe bisericeşti: “N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut. Aceasta să se ştie din capul locului, ca să nu vorbim degeaba”.
Din păcate, suntem nevoiţi să vorbim degeaba în continuare, şi tot repetăm:
– că limba noastră este limba română;
– că singura limbă oficială trebuie să fie româna.
Căci toate acestea ţin de domeniul firescului. Şi aceste lucruri fireşti trebuie cunoscute de toată lumea.
Nu este vorba de o aroganţă naţională, de un anacronism precum cred chiar unii intelectuali postmodernişti gata să se europenizeze şi să se mondializeze fără preocupări “învechite” de identitate.
Dorim un singur lucru: toţi să vorbească şi să cunoască bine limbile materne, dar să respecte totodată statutul de limbă oficială a limbii populaţiei majoritare; toţi românii să vorbească şi să cunoască bine limba română, pentru a se putea include în dialogul multicultural, pe care-l presupune lumea de azi. Nimic jenant şi nimic reprobativ nu găsim în acţiunile noastre din moment ce şi Franţa are un institut de protejare a limbii franceze, iar Rusia un institut special al limbii ruse.
de altfel drepturile fireşti, la care pretindem, sunt fixate în Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale (ale cetăţenilor unui stat), (articolele 13/ 14), în Convenţia drepturilor copilului (articolele 28 / 29), Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale (articolul 14,3), Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare. Toate aceste documente stipulează că limbile minorităţilor se vor “pune în aplicare fără a prejudicia învăţarea limbii oficiale sau predarea în această limbă” şi că “subliniind valoarea interculturalităţii şi a plurilingvismului, protecţia şi încurajarea limbilor minoritare nu trebuie să se facă în detrimentul limbilor oficiale şi al necesităţii de a le învăţa”.
Noi nu dorim decât respectarea acestor recomandări ale documentelor-standard internaţionale.
Noi nu mai dorim falsificarea în continuare şi politizarea adevărului ştiinţific şi istoric, fapt care ne face ridicoli în faţa lumii civilizate, denumirea limbii şi istoriei schimbându-se în funcţie de programul politic al partidului de guvernământ.
Limba, filologia în ansamblu este o ştiinţă şi nu trebuie admis ca în ea să se amestece ignoranţii de tot felul şi politicienii care-şi promovează interesele de moment.
Trebuie să curmăm aceste acţiuni ocazionale şi să apărăm prestigiul ştiinţei filologice.
Să facem, în fine, cu toată fermitatea, şi o altă constatare: prin acţiunile lor de minimalizare a rolului limbii noastre şi a pregătirii în fond a neantizării ei politice, comuniştii demonstrează că nu reprezintă interesele populaţiei autohtone majoritare care a votat pentru ei în speranţa că vor redresa situaţia economică.
Esenţa acestei acţiuni este ştergerea identităţii noastre naţionale, deznaţionalizarea (mancurtizarea), revenirea la mentalitatea veche, stalinistă în problemele ce ţin de viaţa spiritului.