O operă plină de pasionalitate
Pentru tiparDiploma de laureat al premiului Nobel, care i-a fost înmânată lui Octavio Paz, conţine următoarea specificare: “pentru o creaţie poetică plină de pasionalitate şi marcată de un larg orizont de inteligenţă.”
În însăşi structura ei intimă opera lui Paz conţine o provocare: ea nu ne închide într-o sferă autonomă, autarhică, precum se întâmplă în cazul atâtor poeţi ai secolului al XX-lea, ci ne aruncă în orizonturile largi ale vieţii, în fluviile ei învârtejite şi spumoase, solemne şi pline de reflexele cerului, întretăind pampas oable şi fiind năpădite de oaze cu o vegetaţie exuberantă. Simţi, în contact cu aceste râuri arhipline sau chiar debordante, însuşi suflul sacru al vieţii ce coboară din tării, răcorile ei senzoriale, devălmăşia stihiilor, îngânarea de lumină şi întuneric, vecinătatea dialectică a florii şi a pietrei. Poezia lui Paz are un efect învăluitor, chemător şi angajant: urmând firul tradiţiei liricii spaniole, ea te încadrează, te situează în verdele fremătător al naturii, în sângele fierbinte uman, peste care e presurat praf de sticlă şi în care e încifrat, lorchian vorbind, fiorul demonicului. Este o poezie de esenţă vitalistă, a cărui dat ontologic fundamental este lărgimea luminată.
Or, este, la Octavio Paz, o lărgire care se îngustează progresiv, fiindcă intră în zona misterului, marcată de Nirvana, de asceză, de vid temporal şi chiar spaţial. “Perfecţiunea finitului”, de care vorbeşte în poemul Fericirea la Herat, dă o replică energică “perfecţiunii infinitului”. între cele două perfecţiuni aparte, astfel, sensul tragic al Fiinţei. La poetul mexican, fiinţa se înmulţeşte pentru a-şi revela sieşi puţinătatea, fragilitatea de floare, transparenţa de aer şi rouă, uşurătatea de pasăre. Tot astfel lumina sporeşte spre a deveni zonă a misterului, invadată de întuneric. “Am văzut lumea aşezată pe ea însăşi”, poate spune cu fermitate poetul. Dar nu se limitează la constatarea acestei închideri în sine a lumii; el recurge la un más allá de care în româneşte semnifică un dincolo de sau “mai înalt, mai multă fiinţă, alt tărâm”.
Transcenderea se face foarte uşor prin depăşirea iubirii printr-un dincolo de iubire, şi-a lumii, printr-un dincolo de lume, a realului, printr-un dincolo de real. Acest dincolo pregăteşte invazia Absolutului. Din piatra de soare (Piedra de sol) poate izbucni la el un mirific univers solar. Alaiurile, marile cavalcade de imagini, şiroirile delirante ale delirului, flăcările agresive ale iubirii, curgător-cosmice nu-i sunt îndeajuns poetului mexican; de aceea, se deschide brusc şi cu mare freamăt senzorial un dincolo de hotarele fiinţei şi aflării; o viaţă mai viaţă. procedeul frecvent al poeticii paziene e întinderea, ca deschidere uriaşă, ca sporire pe verticală şi orizontală a unei oglindiri, ce este o inter-oglindire. Astfel, noaptea se întinde, plină de frunze mari şi calde, de oglinzi ce se luptă, absorbind în spaţiul lor de reflectare frunţi, gheare, ochi, frunzişuri, spinări lucitoare, trupuri ce se mişcă prin alte trupuri. Făptura albă şi vie se întinde pe acest tărâm spumos cu viaţă care se dăruie între acest timpşi altul fără măsură (poemul Dincolo de iubire).
Universul pazian se lărgeşte şi se îngustează, se repliază asupra sa, întinzându-se enorm într-un timp fără măsură şi restrângându-se într-o jumătate de oră finită, într-o amiază încremenită, într-o boabă şi fărâmă, vorbind cu vocabule argheziene.
Volutele baroce somptuoase ce fixează o curgere fluvială tălăzuită, o înfoiere spornică de imagini care se rostogolesc ca o lavină, pot deveni sobre sau pot fi înlocuite chiar cu trăsături graţioase şi laconice ale formelor miniaturale de hokku. Evantaiurile generoase se restrâng adesea într-o încondeiere fulgurantă: “Lumina nu clipeşte din ochi, / timpul se dizolvă în minute. / O pasăre a încremenit în aer” (Amiază); “Lumina se prăvăli în hău. / Dealurile se deşteaptă şi, fără a se mişca, dansează” (Ceva mai târziu); “Ora e transparentă: / să vedem dacă e invizibilă pasărea, / culoarea cântecului ei” (În plin soare). Din aceste momente statice universul totuşi creşte, proliferează, se întinde spre un ţărm al mişcării, al liniştii călătoare către alte linişti, omul având senzaţia de zbor de pasăre între tărâmuri: “cuvântul tău e un arbore cu rădăcini acvatice, / e fluviul subteran al sufletului, iar vorba ta umblă desculţ desculţ, “în vârful degetelor, de la o linişte / către alte linişti; / eşti resemnat şi trăieşti ca o pasăre...” (Între piatră şi floare).
În această întindere, care e dezmărginire a cerului, plămădire a lumii din flăcări, zbucium din sori albaştri, vârtejuri verzi, pliscuri de lumină, desfacere de aştri ce imită desfacerea rodiilor, izbucnire a pădurilor de cristal, de sunete şi ecouri în mijlocul esplanadei calcinate, înflorire subită de făclii, lumânări, aripi, invazii ale albului şi ale păsărilor insulare, simbioze de foc şi apă – adevărate turme de visuri păscute, eminescian, ca oi de aur, există o adevărată scară ontologică de la revelaţia fiinţei în zona luminii până la ascunderea ei în “Urciorul spart”, în vidul existenţial conceput ca izvor secătuit.
“Dumnezeul-porumb, Dumnezeul-floare, Dumnezeul-apă, / Dumnezeul-sânge, fecioara, / toţi au murit, s-au pierdut cu fărâmele urciorului spart, pe malul izvorului sec? (Urciorul spart). Înaintarea barocă ia aspect de întoarcere înapoi, la origini, într-un timp de dincolo de copilărie, de dincolo de naştere, care are ca obiectiv unirea părţilor separate într-un tot. Este recunoaşterea condiţiei umane, profund-existenţiale, “fiindcă viaţa şi moartea nu sunt contrarii, / ci o singură făptură cu două flori gemene”.
Această fuzionare a vieţii şi morţii într-un singur acord ce sună peste universul în plină extensiune, dar şi concentrare sau întoarcere la punctul întâi al mişcării (ca în Scrisoarea I eminesciană) este piatra unghiulară a universului pazian: “Între piatră şi floare e omul:/ naşterea care duce spre moarte, / moartea care ne duce spre naştere”.
Totul e pus sub legea contradictoriului viu-dialectic: a timpului ce se acumulează, a timpului ce se risipeşte.