Revista Limba Română şi unele aspecte ale instruirii filologice
Pentru tiparÎn cartea Dubla sacrificare a lui Eminescu (Bucureşti, 1999) Teodor Codreanu scrie că “Eminescu era regele spiritului naţional”. Ei bine, nu voi exagera prea mult spunând că la cei zece ani ai săi revista “Limba Română” a ajuns a fi regina spiritului naţional în Republica Moldova. Fireşte, în Republica Moldova apar multe şi extrem de valoroase publicaţii umanistice, dar revista omagiată se distinge printr-o sănătoasă metodologie, printr-un caracter profund cognitiv, educativ şi estetic şi printr-o ţinută tipografică de toată lauda.
Credo-ul redactorului-şef al revistei, adjuncţilor săi şi colegiului de redacţie e transparent: trezirea simţului naţional al cititorului, a dragostei de neam, istorie, limbă, cultură, obiceiuri strămoşeşti, educarea cititorilor în planul toleranţei şi respectului faţă de valorile spirituale ce aparţin altor popoare. O asemenea direcţionare a revistei este pe deplin justificată, deoarece în cei aproape 50 de ani de regim totalitar s-a ajuns la o erodare completă a conştiinţei naţionale a generaţiilor postbelice. Sute şi zeci de mii de tineri au fost instruiţi în cu totul alt spirit decât cel naţional, în cu totul altă limbă decât cea română. Şi, la drept vorbind, nici nu avea cine să cultive conştiinţa naţională, s-o alimenteze, să ţină mereu aprins focul din vatră, pentru că mii de pedagogi de toate gradele, de frica represaliilor, au fost nevoiţi în 1944 să se refugieze peste Prut, părăsind şcolile, liceele, gimnaziile etc. Să urmărim tabelul de mai jos:
|
Nr.
|
Localitatea
|
Numărul de pedagogi în Basarabia de până la 1944
|
Numărul de pedagogi rămaşi după 1944
|
|
1.
|
Judeţul Bălţi
|
2180
|
129
|
|
2.
|
Judeţul Cahul
|
1286
|
10
|
|
3.
|
Judeţul Soroca
|
980
|
18
|
|
4.
|
Oraşul Chişinău
|
900
|
94
|
|
5.
|
Oraşul Bălţi
|
240
|
13
|
|
|
Total
|
5586
|
264
|
Aşadar, la o populaţie de aproximativ 3 mln de suflete reveneau în perioada imediat postbelică cei 264 de pedagogi!
Un caz probabil unic în istoria ţărilor civilizate europene.
Revista “Limba Română”, chiar din momentul fondării sale (1991), anunţa prin vocea primului ei redactor-şef, regretatul profesor universitar, mare patriot şi om de omenie Ion Dumeniuk, că se va adresa “în primul rând pedagogilor, studenţilor, elevilor, într-un cuvânt şcolii de toate treptele, unde se dă, de fapt, bătălia decisivă pentru revigorarea şi perpetuarea neamului şi graiului matern, pentru conştientizarea unităţii etnice şi spirituale a românilor de pretutindeni” (vezi “L.R.”, 1991, nr. 1, p. 3).
De atunci şi până în prezent revista “Limba Română” merge şi bate la uşile instituţiilor de învăţământ, bibliotecilor, caselor de cultură etc., întinde o mână de ajutor cadrelor didactice, dar mai ales profesorilor de limba şi literatura română, de istorie, de sociologie etc. Anume aceşti dascăli sunt chemaţi “a lumina poporul cu lumina cea dreaptă” (A. Mateevici), ei având datoria de a spune tot adevărul despre limba, istoria şi cultura neamului nostru. prestigiosul savant-economist Paul Bran, într-un interviu dat hebdomadarului “Literatura şi arta” (din 25 decembrie 1997, p. 3), afirma: “Un filolog predă cea mai de preţ disciplină universitară – iubirea de ţară şi de neam”.
Anume profesorii ciclului umanistic sunt cei care explică învăţăceilor miracolul poporului român, dezvăluie factorii ce au alimentat rezistenţa neamului nostru în condiţii extrem de nefavorabile: permanent am fost înconjuraţi, ba şi cotropiţi de ginte alogene şi, de regulă, ostile nouă. În acest sens poetul George Coşbuc scria cu multă durere: “Câţi duşmani aveam pe lume//Graiul ni-l cereau anume//Să-l lăsăm”. Dar nu l-am lăsat, ci, dimpotrivă, l-am dezvoltat, înfrumuseţat, l-am ridicat la nivelul idiomurilor de largă circulaţie şi, oricât ar fi de paradoxal, am creat şi valori de talie europeană. În toată această operă de întreţinere a mândriei naţionale, în sensul cel mai nobil al termenului, un rol fundamental l-a avut şcoala.
Roadele sunt evidente. În cei zece ani de independenţă a Republicii Moldova, de publicare sistematică a revistei “Limba Română”, de multiple acţiuni la nivel statal privind reanimarea spiritului naţional şi a patriotismului natural, tinerele generaţii (absolvenţi ai şcolilor de toate gradele), specialiştii de diverse profesii (medici, ingineri, militari, oameni politici, artişti, ziarişti, constructori etc.) vorbesc româneşte mai frumos, mai expresiv, mai nuanţat, posedă din ce în ce mai bine limbajele de specialitate, abandonând calchierile de tot felul şi împrumuturile nejustificate din limba rusă.
Anume noile generaţii de tineri şi tinere, care nu sunt complexaţi şi nu sunt afectaţi de virusul politicii antinaţionale de tristă faimă, care vor să cunoască tot adevărul şi “să spună lucrurile aşa cum sunt” (E. Coşeriu), vor fi acei care vor apăra cu îndârjire glia strămoşească, limba noastră cea română şi valorile naţionale. În acest sens, poetul academician Grigore Vieru, contrariat de unele propuneri (făcute de parlamentari) ce ar fi în detrimentul limbii noastre, s-a adresat către Preşedintele Republicii Moldova, scriind: “Domnule Preşedinte, cât despre Limba Română, lăsaţi treaba asta pe seama copiilor şi tineretului nostru studios, că dânşii vor şti să o apere singuri...” (vezi “Literatura şi arta”, 10 mai 2001, p. 1).
Şi într-adevăr, la ora actuală în Republica Moldova avem 460 000 de elevi, care învaţă în 1456 de şcoli. Din numărul acestora 312 359 frecventează şcolile cu limba română de predare şi 147 647 – şcolile cu limba rusă de predare. În republică funcţionează 1085 şcoli româneşti, 257 şcoli ruse şi 114 şcoli mixte (ruso-româneşti, ruso-ucrainene, ruso-bulgare, ruso-găgăuze etc.). Ei bine, toţi elevii din R.M. şi-au dat seama de identitatea lingvistică moldo-română, au înţeles incontestabilul adevăr ştiinţific că există o singură limbă literară – cea română, pe care o studiază cu plăcere, pentru că ea este bogată, plastică, dulce ca un fagure de miere (M. Eminescu), capabilă a exprima toate gândurile şi sentimentele ce-i asaltează. Limba română dispune de toate registrele terminologice necesare oricărei profesii.
În această ordine de idei este de regretat faptul că în Transnistria, unde locuiesc circa 240 000 de români-moldoveni (conform Recensământului de la 1 ianuarie 1987), numai 14,5% din copiii acestora frecventează şcolile moldoveneşti, nemaivorbind de faptul că ei utilizează grafia rusească. În Unitatea Teritorială Autonomă Găgăuzia (unde populaţia găgăuză constituie doar 47%) există 55 de şcoli, dintre care 50 sunt cu limba de predare rusă, o şcoală cu limba de predare română şi 4 şcoli mixte.
Fireşte, în aceste teritorii slova românească pătrunde mai greu, adevărul ştiinţific privind limba şi istoria neamului nostru îşi fac pârtie anevoios, dar procesul de democratizare a societăţii noastre, de liberalizare a cugetării, a unor opinii şi idei ce, pentru moment, vin în contradicţie cu părerea şi, poate, chiar cu ideologia oficială, va conduce încet, dar sigur, spre cunoaşterea adevărului total, spre triumful cauzei naţionale. Şi-n acest sens, revista “Limba Română” a avut, are şi va avea un cuvânt greu de spus. Concepţia ei este justă, patriotică, naţională şi realistă, urmând cu stricteţe postulatele expuse încă în numărul inaugural:
– a publica tot ce contribuie la “creşterea limbii româneşti şi-a Patriei cinstire” (I. Văcărescu);
– a lumina cât mai profund pe cititorii săi;
– a întoarce pe cei rătăciţi la sânul limbii materne;
– a-i îndemna pe compatrioţi să-şi cultive dragostea faţă de limba, istoria şi cultura neamului românesc;
– a dezvolta simţul limbii la toţi cei ce vor s-o cunoască;
– a trezi interesul pentru corectitudinea vorbirii, pentru norma literară etc.
Revista “Limba Română”, după cum am spus, se adresează în mod expres şcolii, corpului profesoral didactic. Prin materialele publicate revista urmăreşte scopul de a repune în circuit tradiţiile învăţământului naţional. Colosul de la Tübingen, lingvistul secolului al XX-lea, doctor honoris causa a 40 de Universităţi, inclusiv al Universităţii de Stat din Moldova (1992), al Universităţii de Stat “Al. Russo” din Bălţi (1998), al Universităţii Pedagogice de Stat “Ion Creangă” din Chişinău (2001), Cavaler al Ordinului Republica Moldova, Eugen Coşeriu îşi aduce aminte că şcoala românească antebelică “era excepţională”, ea dându-i elevului de la Mihăileni (Râşcani) “cadrul ideal şi baza dezvoltării intelectuale ulterioare”. Dar să-i dăm cuvântul profesorului Coşeriu: “Am observat mult mai târziu ce anume a însemnat această şcoală românească pentru mine, atât şcoala primară, unde l-am avut pe extraordinarul învăţător Roman Mândâcanu, cât şi, apoi, liceul, unde de asemenea am avut o serie de profesori excepţionali. De abia mai târziu mi-am dat seama ce a însemnat pentru mine această şcoală şi în ce măsură mi-a determinat, cel puţin, orientarea dezvoltării mele, dacă nu chiar această dezvoltare ca atare, deşteptând în mine interesul şi pasiunea pentru ştiinţa fundată şi justificată, pentru episteme ca opuse simplei doxa” (vezi “Echinox”, 1996, a. XXVIII, nr. 10-12, Cluj-Napoca, p.11).
După cum ne convinge lingvistul nr.1 al contemporaneităţii, dl profesor Eugen Coşeriu, bazele metodologice şi metodice ale tradiţionalei şcoli naţionale româneşti erau eficiente şi mult prea instructive. Revista “Limba Română”, prin numeroasele şi interesantele materiale “în ajutorul pedagogului”, încearcă să calce pe urmele celor mai frumoase şi sănătoase tradiţii naţionale ale şcolii româneşti antebelice.
Graţie muncii redactorului-şef dl Alexandru Bantoş, a celor doi adjuncţi (Ana Bantoş, savant, critic şi istoric literar, şi dl Leo Bordeianu, poet de mare talent), a secretarului de redacţie dna Ilinca Roşca, a prestigiosului colegiu de redacţie, revista “Limba Română” a devenit o veritabilă enciclopedie filologică, istorică şi de civilizaţie românească.
Îi dorim viaţă eternă şi exclamăm:
Vivat! Crescat! Floreat!
Semper sitis in flore!