Teoria lingvistică a lui Eugeniu Coşeriu în Spania
Pentru tipar1. Astăzi exegeţii teoriei lingvistice a lui Eugeniu Coşeriu împărtăşesc în unanimitate părerea că distinsul nostru compatriot s-a impus ca unul dintre cei mai de seamă lingvişti ai contemporaneităţii. Aprecierea de care se bucură opera coşeriană pe plan internaţional o demonstrează marea sa circulaţie, traducerea în numeroase limbi (germană, spaniolă, portugheză, italiană, engleză, franceză, rusă, japoneză, finlandeză, cehă, greacă, bulgară, coreeană ş.a.), precum şi monografiile care i-au fost dedicate până în prezent.
2. Spre deosebire de alte ţări în care a pătruns şi s-a impus teoria lingvistică a lui Eugeniu Coşeriu, Spania reprezintă un spaţiu cultural oarecum privilegiat. Cum se ştie, întemeietorul Şcolii lingvistice de la Tübingen şi-a redactat o parte din studii în limba spaniolă, ceea ce a facilitat circularea şi difuzarea lor. În plus, începându-şi activitatea la Universitatea din Montevideo, în America Latină, Eugeniu Coşeriu a fost asimilat uneori lingvisticii “hispanice”*. Nu întâmplător V. Sanchez de Závala, autorul primei monografii despre opera coşeriană, apărută în 1982 la Madrid, constata că teoria lui Coşeriu a “monopolizat” lingvistica spaniolă.
În continuare ne propunem să urmărim principalele aspecte ale receptării teoriei lingvistice a lui E. Coşeriu în Spania. În acest sens vom insista asupra studiilor pe care compatriotul nostru le-a scris în spaniolă, asupra exegezei care a intermediat cunoaşterea operei coşeriene în contextul respectiv, precum şi asupra unui segment al teoriei integraliste care a fost cel mai frecventat de către lingviştii spanioli.
Studiile lui E. Coşeriu în limba spaniolă
1. Exegeţii operei lingvistice a lui E. Coşeriu consideră epoca de la Montevideo – anii 1951-1963 – drept una fundamentală în activitatea sa ştiinţifică, întrucât “o serie de viguroase şi originale studii de teorie a limbajului reuşesc să-l impună ca pe una din cele mai prestigioase voci ale lingvisticii contemporane”. În această perioadă lingvistul român “se înscrie, înainte de toate, drept cel dintâi exeget care a relevat cu toată rigoarea aporiile şi contradicţiile fundamentale ce subminau însăşi baza teoretică a lingvisticii moderne (structuraliste)” [1, p. 3-4].
Astfel, primul studiu coşerian redactat în spaniolă – care va deveni celebru prin faptul că propunea soluţia pentru depăşirea crizei structuraliste – Sistema, norma y habla (Sistem, normă şi vorbire) apare la Montevideo în 1952 [2]. În anul următor E.Coşeriu publică Amado Alonso (1896-1952) [3] şi Para la unificación de las ciencias fónicas (Pentru unificarea ştiinţelor fonice) [4]; iar în 1954 văd lumina tiparului Forma y sustancia en los sonidos del lenguaje (Formă şi substanţă în sunetele limbajului) [5] şi El plural en los nombres propios (Pluralul numelor proprii) [6]; în 1956 – La geografía lingüística [7] şi La creación metafórica en el lenguaje (Creaţia metaforică în limbaj) [8]. Logicismo e antilogicismo en la gramática (Logicism şi antilogicism în gramatică) [9], Determinación y entorno. Dos problemas de una lungüística del hablar (Determinare şi cadru. Două probleme ale unei lingvistici a vorbirii) [10] şi Sobre el futuro romance (Despre viitorul romanic) [11] vor fi publicate în 1957. În anul următor apare cartea Sincronía, diacronía e historia. El problema del cambio lingüístico [12] care a fost tradusă în foarte multe limbi. În 1960 se publică Sobre las llamadas ’construcciones con verbos de movimiento’: un problema hispánico (Despre aşa-numitele ’construcţii cu verbele de mişcare’: o problemă hispanică) [13]; în 1961 – Arabismos o romanismos? (Arabisme sau romanisme?) [14]. În 1962 apare volumul Teoría del lenguaje y lingüística general. Cinco estudios (Teoria limbajului şi lingvistica generală. Cinci studii) [15]. Deşi la Montevideo E.Coşeriu a scris şi în alte limbi, majoritatea lucrărilor pe care le-a publicat în această perioadă au fost redactate în limba spaniolă.
2. După transferarea în 1963 la Universitatea din Tübingen (Germania), Eugeniu Coşeriu îşi va elabora studiile cu preponderenţă în germană, dar şi în franceză, portugheză, precum şi în alte limbi. Cu toate acestea, nu va renunţa definitiv la limba lui Cervantes, iar editura Gredos din Madrid va publica periodic traduceri în spaniolă ale lucrărilor coşeriene scrise în alte limbi. Astfel, consemnăm în ordine cronologică următoarele studii: Sincronía, diacronía y tipología (Sincronie, diacronie şi tipologie) [16], Coordinación latina y coordinación románica (Coordonare latină şi coordonare romanică) [17], El aspecto verbal perifrástico en griego antiguo (Aspectul verbal perifrastic în greaca veche)[18], care au apărut în 1968.
Sobre las categorias verbales. Partes de la oración(Despre categoriile verbale. Părţile de propoziţie) [19], Las etimologías de Giambullari (Despre etimologiile lui Giambullari) [20], Sobre el desarrollo de la lingüística (Despre dezvoltarea lingvisticii) [21], Sentido y estructura de las construcciones pronominales en espańol(Sensul şi structura construcţiilor pronominale în spaniolă) [22] se publică în 1972. Ediţia a II-a revăzută a volumului Teoría del lenguaje y lingüística general. Cinco esudios precum şi ediţia a II-a a cărţii Sincronía, diacronía e historia văd lumina tiparului în 1973. În 1975 – Andrés Poza y las lenguas de Europa (Andres Poza şi limbile Europei) [23]; în 1977 – studiile de semantică reunite în volumul Principios de semántica estructural (Principii de semantică structurală) [24], volumul de istorie a lingvisticii – Tradición y novedad en la ciencia del lenguaje(Tradiţie şi noutate în ştiinţa limbajului) [25] –, Estudios de lingüística románica(Studii de lingvistică romanică) [26], El hombre y su lenguaje. Estudios de teoría y metodología lingüística(Omul şi limbajul său. Studii de teorie şi metodologie lingvistică) [27]. În 1978 se publică volumul Gramática, semántica, universales. Estudios de lingüística funcional (Gramatică, semantică, universalii. Studii de lingvistică funcţională) [28], precum şi studiile: Los universales lingüísticos (y los otros)(Universaliile lingvistice (şi altele) [29], Dos estudios sobre Juan Luis Vives(Două studii despre Juan Luis Vives) [30] şi Lo que se dice de Hervás (Ce se spune despre Hervas) [31]. În anul următor – Tesis sobre el tema ’lenguaje y poesía’ (Teze despre limbaj şi poezie) [32]. În 1981 apare volumul Lecciones de lingüística general(Lecţii de lingvistică generală) [33], Los conceptos de ’dialecto’, ’nivel’ y ’estilo de lengua’ y el sentido propio de la dialectología (Conceptele de dialect, nivel şi stil de limbă şi sensul propriu al dialectologiei) [34], La socio- y etnolingüística. Sus fundamentos y sus tareas (Socio- şi etnolingvistica. Fundamentele şi obiectivele sale) [35]. În 1982 – Sentido y tareas de la dialectología (Sensul şi obiectivele dialectologiei ) [36]; în 1983 – Introducción a la lingüística (Introducere în lingvistică) [37], iar în 1984 – Fundamentos y tareas de la lingüística integral (Fundamentele şi obiectivele lingvisticii integrale) [38].În 1986 se publică, cu o prefaţă de José Polo, Introducción a la lingüística [39]; în 1987 se reeditează volumul Gramática, semántica, universales. Estudios de lingüística funcional şi apar: Acerca del sentido de la enseńanza de la lengua y literatura (Despre sensul predării limbii şi literaturii) [40], Lenguaje y política (Limbaj şi politică) [41], El gallego y sus problemas. Reflexiones frías sobre un tema caliente(Limba galiciană şi problemele sale. Reflecţii reci pe o temă fierbinte) [42]; Palabras, cosas y términos (Cuvinte, lucruri şi termeni) [43]. În 1989 – El lenguaje entre ’physei’ y ’thesei’(Limbajul între physei şi thesei) [44], El gallego en la historia y en la actualidad (Limba galiciană de-a lungul istoriei şi în prezent) [45], Sobre la enseńanza del idioma nacional. Problemas, propuestas y perspectivas (Despre predarea limbii materne. Probleme, propuneri şi perspective) [46]. În 1990 – Semántica estructural y semántica cognitiva (Semantica structurală şi semantica cognitivă) [47], El espańol de América y la unidad del idioma (Spaniola din America şi unitatea limbii) [48], El latín vulgar y el tipo lingüístico romance (Latina vulgară şi tipul lingvistic romanic) [49]. În 1991 apare ediţia a doua a volumului El hombre y su lenguaje , în 1992 – Competencia lingüística. Elementos de la teoría del hablar(Competenţa lingvistică. Elemente ale unei teorii a vorbirii) [50], Lingüística histórica e historia de las lenguas (Lingvistica istorică şi istoria limbilor) [51]. În 1995 – Defensa de la lexemática. Lo acertado y lo erróneo en las discusiones acerca de la semántica estructural en Espańa(Apărarea lexematicii. Ce e potrivit şi ce e greşit în discuţiile despre semantica structurală în Spania) [52], Los límites reales de la traducción (Limitele reale ale traducerii) [53], Norma andaluza y espańol ejemplar (Norma andaluză şi spaniola exemplară) [54]. În 1996 – El sistema verbal románico(Sistemul verbal romanic) [55], Principios de sintaxis funcional (Principiile sintaxei funcţionale) [56]. Alcances y límites de la traducción (Posibilităţile şi limitele traducerii) [57], Sobre ejemplaridad idiomática y lengua literaria (Despre exemplaritatea idiomatică şi limba literară) [58], Textos, valores y enseńanza (Texte, valori şi procesul de predare) [59], Tesis acerca del significado (Teze despre semnificat) [60] apar în 1998. În 1999 se reeditează volumul Lecciones de lingüística general, iar în 2000 se publică studiul Bréal: su lingüística y su semántica (Bréal: lingvistica sa şi semantica sa) [61].Prezentând acest inventar al studiilor coşeriene apărute în spaniolă, constatăm că limba lui Cervantes s-a impus ca “mediu” de gândire şi concretizare în plan editorial, în care prof. Eugeniu Coşeriu şi-a desfăşurat o parte din activitatea Domniei sale.
Monografiile despre Eugeniu Coşeriu apărute în Spania
1. Exegeza coşeriană apărută în Spania cuprinde recenzii, cronici de carte, articole, studii, monografii, toate acestea vizând fie un anumit aspect al concepţiei lui E.Coşeriu, fie teoria sa în ansamblu. Astfel, o încadrare de ansamblu a teoriei coşeriene îi aparţine lui José Polo, care, într-un studiu introductiv la una din cărţile lui Coşeriu, menţiona că în momentele în care în teoria limbajului şi în istoria lingvisticii lucrurile se agită, uneori cu excesivă rapiditate şi frivolitate, este indicat “a promova difuzarea în forma sa iniţială şi originală a unei opere în care fundamentele ştiinţei limbajului sunt expuse cu o claritate de invidiat” şi “unde putem întâlni chintesenţa întregului corp doctrinal pe care autorul său l-a dezvoltat, cu o remarcabilă coerenţă, de-a lungul multor ani de muncă sistematică” [37, p. 3]. Vizând deci in mod directIntroducerea în lingvistică a lui E. Coşeriu, J. Polo conchide că “avem aici rădăcinile cele mai simple ale gândirii ştiinţifice a unui mare lingvist, ale unei mari şcoli: funcţionalismul realist” [37, p.4].
Referindu-se la domeniul semanticii dezvoltate de E. Coşeriu, Salvador G. Ordońez va emite şi el o apreciere care va deveni emblematică: “Efortului lui E. Coşeriu şi a şcolii sale îi datorăm revitalizarea şi rediscutarea cea mai serioasă şi cea mai exhaustivă din câte au fost propuse a structurilor lexicale în cadrul semanticii structurale” [62, p. 50].
Dat fiind că exegeza la opera lui Coşeriu în Spania este destul de vastă, în continuare ne vom limita la prezentarea monografiilor care au apărut în acest spaţiu.
2. Funcionalismo estructural y generativismo: aportaciones a un capítulo de la historia de la lingüística (Funcţionalismul structural şi generativismul: contribuţii la un capitol de istorie a lingvisticii) de Víctor Sánchez de Zavala [63] constituie, în ordine cronologică, prima monografie despre teoria lui Eugeniu Coşeriu. Autorul porneşte de la premisa că “întâlnirea” dintreideile generativiste şi cele promovate de lingvistica dominantă în epocă nu a atras încă atenţia istoricilor ştiinţei. În acest sens, “un caz extrem de interesant este cel al lui Eugeniu Coşeriu, celebrul lingvist român care între 1952 – 1958 a dus la capăt la Montevideo o muncă importantă de clarificare a conceptelor fundamentale ale ştiinţei limbajului şi care începând cu 1962 (din 1963 profesor la Tübingen) a dezvoltat un corp de doctrină – cel mai coerent şi mai solid care există până în prezent – în domeniul semanticii structurale, a prezentat contribuţii de valoare în domeniul istoriei filosofiei limbajului şi a lingvisticii, aplicând concepţia sa la studiul multor probleme concrete” [63, p. 12].
Deşi în prima parte a cărţii – Ideile coşeriene înainte de 1957 – prezintă cu acribie toate studiile lui Coşeriu apărute până la data respectivă, autorul este preocupat doar de atitudinea coşeriană faţă de generativism, urmărind criticile pe care lingvistul român le-a făcut acestui curent. Aşa se explică faptul de ce efortul autorului de a examina cu de-amănuntul gândirea coşeriană nu se soldează de fiecare dată cu o interpretare pertinentă şi obiectivă. În acest context, unicul merit al lui Zavala constă în adunarea şi sistematizarea citatelor din Coşeriu.
În partea a doua – Ideile coşeriene începând cu 1957 – autorul se limitează strict la polemica lui Coşeriu cu lingvistica introdusă de Chomsky, încercând “o evaluare obiectivă a criticilor adresate generativismului”. Cu alte cuvinte, Zavala face o comparaţie detaliată între punctul de vedere integralist şi cel generativist, între “realizările şi rezultatele respective ale lingvisticii funcţionale şi structurale propusă de maestrul român de la Tübingen şi lingvistica generativ-transformaţională” [63, p.117]. Cu toate că distinge o perioadă de tranziţie în concepţia coşeriană după 1957, Zavala insistă în special asupra criticilor lui Coşeriu la adresa generativismului, iar justificarea poziţiei generativiste se reduce de multe ori la propriile sale afirmaţii fără ca acestea să fie sprijinite de texte concrete.
Deşi demersul autorului are scopul de “a contribui la formarea unei judecăţi adevărate despre lingvistica generativ-transformaţională” şi de a respinge orice critică negativă, el nu reuşeşte să fie convingător.
Partea a treia care reprezintă, de fapt, nucleul cărţii – Critica coşeriană a generativismului – este structurată în felul următor: obiecţiile de ordin general pe care Coşeriu i le-a făcut lui Chomsky, carenţele referitoare la fundamentele filozofice şi istorice ale generativismului, antipozitivismul său formal, neînţelegerea adevăratei esenţe a limbajului, interpretarea eronată a lui Humboldt; îndeosebi a conceptului de creativitate şi a celui de formă a limbii. Alte insuficienţe semnalate de Coşeriu ar fi că Chomsky neglijează latura semantică în gramatică; competenţa lingvistică la el coincide cu conceptul saussurian de langue.
Cum se ştie, Coşeriu a insistat de multe ori asupra diferenţelor existente între teoria lingvisticii integrale şi generativism, în special asupra diferenţelor de ordin epistemologic, iar în studiul Die Lage in der Linguistik stabileşte locul şi obiectivele generativismului. Probabil că V. S. de Zavala, fiind un generativist convins, nu a avut acces la acest studiu scris în germană, considerând în consecinţă obiecţiile lui Coşeriu ca fiind nefundate.
3. Antonio Vilarnovo Caamańo este autorul celei de-a doua monografii – Lógica y lenguaje en Eugenio Coseriu (Logică şi limbaj la Eugeniu Coşeriu) – apărută în 1993 [64]. În Introducere autorul menţionează că tema acestei lucrări prezintă un interes dublu pentru istoria lingvisticii: pe de o parte, explică concepţia coşeriană cu privire la relaţiile dintre logică şi limbaj atât în domeniul acestor două discipline, cât şi în domeniul ştiinţelor în general; pe de altă parte, demonstrează importanţa abordării lui Coşeriu care, de fapt, prezintă o soluţie la problema relaţiei dintre logică şi limbaj, dintre logică şi gramatică.
Din punctul de vedere al relaţiilor dintre tradiţie şi modernitate în ştiinţă, Vilarnovo opinează că opera lui Coşeriu posedă calitatea dificilă şi inestimabilă de a prezenta problemele vechi şi soluţiile vechi în relaţie cu problemele şi soluţiile actuale, demonstrând legăturile reale dintre unele şi altele. “În parte, contribuţia savantului de la Tübingen e aceasta: soluţia sa e în mod esenţial cea a lui Aristotel, dar asumată de un lingvist din ziua de azi care nu poate face abstracţie de contribuţiile din trecut şi nici de abordările şi problemele lingvisticii moderne” [64, p.115]. Aceasta constituie, în viziunea lui Vilarnovo, una din notele caracteristice ale gândirii şi personalităţii lui Eugeniu Coşeriu: echilibrul dintre tradiţie şi inovaţie.
Vilarnovo Caamańo îşi propune să urmărească foarte de aproape textele lui Coşeriu, demersul său favorit fiind unul hermeneutic. Tocmai pentru că orice hermeneutică trebuie să reconstituie situaţiile în care textele îşi dobândesc sensul lor, autorul încearcă să îmbine ideile coşeriene cu cele ale autorilor care au influenţat dezvoltarea lingvisticii, precum şi problemele pe care derivă aceasta.
Partea a doua a monografiei propune, pornind de la conceptele de logos semantikós – logos apophantikós, o primă aproximare a problemei; este vorba de prezentarea realităţii limbajului şi a unor concepte fundamentale, precum cel de ’logos semantikos’ la Coşeriu şi la Aristotel sau noţiunile de semnificaţie, desemnare şi sens.
În partea a treia, autorul demonstrează că limbajul nu e o schemă abstractă, ci este activitate, în special “activitate cognitivă”. Astfel, studiind conceptele aristotelice de enérgeia, dynamis şi ergon, Vilarnovo ajunge la concluzia că aceste noţiuni coincid cu cele omonime ale lui Coşeriu.
Partea a patra prezintă erorile logiciste şi antilogiciste în interpretarea limbajului aşa cum au fost ele analizate de Coşeriu, autorul considerând că este vorba de două variante ale aceleiaşi exagerări care confundă logicul cu lingvisticul. Astfel, în “Logica limbajului şi logica gramaticii” Coşeriu stabileşte în mod clar distincţia dintre logică şi limbaj şi dintre ştiinţele respective. În opinia lui Vilarnovo, aceasta este contribuţia fundamentală a lui Coşeriu care coincide în esenţă cu cea a lui Aristotel.
În partea a cincea autorul argumentează, prin noţiunea de “competenţă lingvistică”, interdependenţa cunoştinţelor lingvistice de cele extralingvistice şi modul în care cunoştinţele şi stările de lucruri extralingvistice influenţează asupra acceptabilităţii propoziţiilor. Caamańo are în vedere îmbinarea celor două direcţii ale investigaţiei coşeriene: cea a relaţiilor dintre logică şi limbaj şi cea a interpretării vorbirii (activităţii de vorbire) ca realitate primă a limbajului.
4. José María Bernardo va discuta concepţia lui Coşeriu într-o incitantă carte, intitulată La construcción de la lingüística. Un debate epistemológico (Construirea lingvisticii. O dezbatere epistemologică) [65]. Pornind de la ideea că lingvistica de câteva decenii nu mai este interpretată doar ca o metodă de cercetare, ci ca o disciplină teoretică, oferind o anumită concepţie asupra limbajului, autorul urmăreşte aproximarea epistemologică a lingvisticii şi a teoriei lui Coşeriu. Din acest punct de vedere, Bernardo îşi structurează capitolul referitor la integralism astfel: “E. Coşeriu: epistemologie şi lingvistică”, “Paradigma antipozitivistă”, “Obiectul lingvisticii: delimitare şi abordare”, “Limba funcţională: structura şi arhitectura”, “Metodologie şi metodă în lingvistica coşeriană”.
Bernardo consideră că pentru Coşeriu modelul de investigaţie ştiinţifică îl reprezintă antipozitivismul care, în lingvistică, se opune pozitivismului sec.al XIX-lea. Astfel, în celebrele sale Lecţii de lingvistică generală, Coşeriu stabileşte principiile ambelor paradigme (principiul universalismului, principiul sistemului de fapte, al contextului sau al structurii, principiul funcţiei şi al formei, principiul stării de lucruri sau al esenţialităţii statice şi principiul culturii). Bernardo conchide că aceste principii constituie pentru Coşeriu baza teoretică în discutarea tuturor problemelor: “Demersul epistemologic al lui E. Coşeriu pe care el însuşi l-a definit ca “idealism hegelian, humboldtian”, iar aplicat la lingvistică – “neostructuralism, structuralism dinamic, energetic şi humboldtian” sau pur şi simplu “structuralism humboldtian” sau ”funcţionalism” – este inclus în paradigma antipozitivistă fenomenologică. Această opţiune a lui Coşeriu, alături de concepţia sa despre ştiinţă şi investigaţia ştiinţifică, reclamă în mod raţional clasificarea lingvisticii ca ştiinţă a culturii” [65, p. 143].
Astfel, în delimitarea lingvisticii, E. Coşeriu pleacă de la postulatul prealabil că lingvistica este ştiinţă a culturii, dat fiind că obiectul ei de studiu – limbajul – este un obiect cultural care necesită o abordare autonomă. Interpretarea lingvisticii ca ştiinţă a culturii, coerentă în toate aspectele sale – obiectiv pe care Coşeriu îl transformă în program de lucru (teoretic şi practic) – defineşte, după Bernardo, specificul gândirii şi activităţii lui Coşeriu în lingvistica actuală.
În acest context, un aspect central referitor la epistemologie îl constituie definirea obiectului lingvisticii. Coşeriu a fost preocupat de la bun început de această problematică, deoarece ea reprezintă fundamentul pentru situarea ştiinţei şi cheia pentru diferenţa sa specifică în cadrul paradigmei dominante în lingvistica actuală: structuralismul funcţionalist. Această diferenţă se reflectă îndeosebi în abordarea limbajului în mod integral, în selecţia unui model epistemologic antipozitivist (nu restrâns la modelul structural funcţional) de rădăcini raţionaliste, idealiste şi fenomenologice şi în opţiunea metodologică care încadrează principiile studiului propriu structuralismului şi funcţionalismului” [65, p.150]. În definiţia integrală a limbajului premisele filozofice se completează cu cele specific epistemologice ale ştiinţei lingvistice. Primele, ca substrat ideologic al celor din urmă, au un caracter mai operativ în cadrul dinamicii ştiinţifice concrete. Ambele, pe de altă parte, servesc aceluiaşi obiectiv: a înţelege realitatea limbajului, nu doar a analiza unele aspecte ale lui. “Operaţia filozofică şi epistemologică a lui Coşeriu e radical antipozitivistă, el distanţându-se atât de neogramatici, ca reprezentanţi ai paradigmei pozitiviste în lingvistică, cât şi de antipozitiviştii care nu admit sau nu dezvoltă principiul culturii faţă de principiul naturii” [65, p.154].
În capitolul Limba funcţională: structură şi arhitectură Bernardo discută conceptul coşerian de limbă funcţională, menţionând “că E. Coşeriu defineşte limba funcţională ca obiect de studiu al lingvisticii, ceea ce comportă, în consecinţă, o abordare proprie în cadrul lingvisticii actuale. Obiectul de studiu al ştiinţei lingvistice este, prin urmare, limba funcţională înţeleasă ca “un sistem de opoziţii funcţionale şi realizări normale, sau, mai exact, sistem şi normă. Obiectul tradiţional al lingvisticii istorice a fost “planul istoric al limbajului” care, după Coşeriu, se poate identifica cu planul limbilor, planul tehnicilor limbajului determinate istoric în cadrul comunităţilor de vorbitori [...]. Descrierea limbii funcţionale e orientată spre constatarea şi stabilirea structurilor, opoziţiilor şi funcţiilor care configurează tehnica limbii respective, sistemul” [65, p.160].
În “Metodologie şi metodă în lingvistica coşeriană” Bernardo afirmă că din studiile coşeriene pot fi deduse o serie de principii care stau la baza procesului investigativ şi care definesc metodologia (teoria-ştiinţa empirică, planurile limbajului, limba funcţională, principiile care guvernează structura şi funcţionarea limbii funcţionale). Astfel, metodologia trebuie să pornească de la fundamentele epistemologice, de la poziţia lui Coşeriu cu privire la cunoaşterea ştiinţifică sau cu privire la delimitarea ştiinţei în general şi a ştiinţei lingvistice. La fel de importantă este şi delimitarea obiectului lingvisticii: limbajul ca activitate umană, intenţională, liberă, creatoare de semnificate obiective, adică un obiect cultural ... Opţiunea lui Coşeriu pentru limba funcţională, consideră Vilarnovo, în nici un caz nu semnifică ruptura cu limba istorică, dat fiind că, în ultimă instanţă, sunt aspecte diferite ale considerării limbajului ca energeia, obiectul integral al lingvisticii [65, p.172]. Plecând de la aceste fundamente, consideră Bernardo, metodologia în mod necesar trebuie să ţină cont de o serie de principii derivate din propria opţiune epistemologică: antipozitivismul, structuralismul şi funcţionalismul, principii care “sunt interpretate de Coşeriu şi aplicate coerent în procesul său investigativ” [65, p.172].
Teoria semantică sau lexematica în Spania
1. Dintre toate aspectele teoriei lingvistice a lui E. Coşeriu impactul cel mai mare în Spania l-a avut lexematica. Teoria semantică a lui Coşeriu a fost aplicată la spaniolă pe măsură ce era elaborată. Astfel, în 1965 Gr. Salvador publică, în contextul lingvisticii spaniole, prima descriere a unui câmp lexical făcută de pe poziţiile semanticii structurale – Estudio del campo semántico ’arar’ en Andalucía, iar în 1968 R. Trujillo susţine teza de doctorat El campo semántico de la valoración intelectual en espańol, aceste două studii constituind primele aplicări concrete ale lexematicii.
Apreciind retrospectiv efortul Şcolii spaniole de semantică, Gr. Salvador afirma la 1988: “Lexematica istorică a apărut în 1964, o dată cu faimosul studiu al lui E. Coşeriu Pour une sémantique diacronique structurale, care în versiune spaniolă deschide volumul Principios de semántica estructural. Fundamentele puse în acest studiu, căile trasate aici şi exemplele strălucite ilustrează teoria. Ca şi în alte ocazii, Coşeriu delimitează un teritoriu lingvistic şi sugerează câteva direcţii de investigaţie, stabileşte cu o logică implacabilă, în baza datelor cunoscute, un solid corp de doctrină susceptibilă de a fi aplicată la descrierea limbilor, de a fi verificată, îmbogăţită şi dezvoltată. Dacă îmi corespunde vreun merit în panorama generală a istoriei limbii spaniole, este acela de a-i fi îndemnat de la bun început pe discipolii mei de la Universitatea din La Laguna, de la Universitatea din Granada şi de la Universitatea Complutense din Madrid să se situeze pe această platformă teoretico-metodologică a savantului român, pentru a începe investigaţia istorică a unor câmpuri concrete ale limbii noastre, analiza şi descrierea structurilor şi a varietăţilor sale funcţionale” [66, p.635-636].
2. În lingvistica spaniolă teoria semantică elaborată de Coşeriu s-a bucurat aşadar de la bun început de o receptare deosebită, fiind nu doar aplicată la descrierea faptelor de limbă, ci şi dezvoltată şi pe deplin asumată. După publicarea unei serii întregi de monografii despre anumite câmpuri lexicale din spaniolă – care la origine au fost teze de doctorat – şi după discutarea amplă a anumitor aspecte ale semanticii coşeriene, lexematica s-a impus ca o disciplină lexicologică distinctă în sistemul de predare a materiilor filologice din această ţară.
Astfel, din 1983 lexematica în calitate de ramură sau disciplină lexicologică independentă pătrunde în manualele de semantică, fiind prezentată ca teoria cea mai viguroasă în acest domeniu. Gr. Salvador în Semántica y lexicología del espańol pledează pentru prima dată în favoarea termenului de lexematică: “Spun lexematică, adoptând fără rezerve denumirea utilizată de E. Coşeriu, deoarece semantica e un termen deja polisemantic, încât e mai bine să facem abstracţie de el, iar semantica structurală cu atât mai puţin explică lucrurile, dat fiind că sub această sintagmă sunt reunite aspecte atât de diferite, cum ar fi jocurile interpretative ale lui Katz şi Fodor, teoria europeană a câmpurilor semantice, uneori şi gramatica. Optez deci pentru lexematică fără alte explicitări şi voi utiliza de asemenea termenii de lexem şi arhilexem cu sensul unitar de semn lingvistic, compus din semnificant şi semnificat, aşa cum îi foloseşte Coşeriu” [67, p.42].
María Ángeles Pastor Milán în Indagaciones lexemáticas. A propósito del campo léxico ’asir’, pornind de la faptul că “obiectivul lexematicii continuă să fie acelaşi, adică studiul lexicului”, consideră că indiscutabil “în lumina lexematicii problemele au fost soluţionate mult mai bine decât în alte moduri de abordare şi de aceea în prezent cunoaştem mult mai mult despre mecanismele semnificative sau modurile de semnificare lexicală” [68, p.23]. Mai mult, celebra semanticiană spaniolă îşi propune să stabilească principiile lexematicii: “Ţinând cont de consideraţiile teoretice pe care le-am făcut, precum şi de premisele expuse, ni se pare justificat să ne întrebăm despre existenţa unor principii specifice ale lexematicii. E. Coşeriu, în lucrarea sa El estudio funcional del vocabulario, semnalează faptul că “principiile generale ale lexematicii sunt cele ale oricărui studiu funcţional al limbilor”. E logic, prin urmare, să credem că concretizarea acestor principii reclamă faptul de a lua în considerare specificitatea obiectului de studiu, adică lexicul... Aceste principii, aşa cum le expune Coşeriu, sunt următoarele: a) principiul funcţionalităţii (cu corolarul semnificatului unitar şi cu proba comutării); b) principiul opoziţiei (cu corolarul posibilităţii de a analiza unităţile lingvistice în trăsături distinctive); c) principiul sistematicităţii; d) principiul neutralizării” [68, p.23-24].
A. Escobedo Rodríguez în monografia sa El campo léxico ’hablar’ en espańol afirmă că, înainte de a începe studierea acestui câmp, va expune, pe scurt – dat fiind că aceste principii sunt arhicunoscute – premisele teoretice care au stat la baza descrierii câmpului: “Studiind componentele câmpului, o vom face din punctul de vedere al conţinutului şi numai al conţinutului; dacă uneori vom ţine cont de expresie, va fi doar ca punct de referinţă, deoarece, aşa cum spune Coşeriu, “prima condiţie a unei lexematici diacronice (ca şi a unei lexematici descriptive) este să ne situăm din punctul de vedere al conţinutului ca atare şi să considerăm expresia tocmai ca expresie, adică numai ca manifestare şi garanţie a existenţei distincţiilor lexicale” [69, p. 25].
Dovada cea mai concludentă de pătrundere a semanticii coşeriene în Spania o demonstrează faptul că lexematica spaniolă a devenit o sintagmă uzuală în lingvistica din această ţară. Aceasta presupune implicit şi adoptarea unor distincţii şi concepte coşeriene din acest domeniu, cum ar fi: distincţia crucială între semnificaţie şi desemnare sau adoptarea conceptelor de ’lexem’ şi ’arhilexem’. Vom exemplifica printr-un singur citat din S.G.Ordonez: “ca şi în alte aspecte ale teoriei lingvistice, observaţiile lui E. Coşeriu referitoare la semnificaţie sunt pline de perspicacitate. El ia în considerare dimensiunea dublă a semnului: cea care mediază între semnificant şi semnificat şi relaţia structurală între semnificatele lingvistice (pe care o numeşte semnificaţie). Semnificaţia se opune desemnării. Relaţiile de semnificare sunt relaţii între semnificatele semnelor lingvistice. Desemnarea se restrânge la relaţiile între semnele lingvistice şi obiectele (realităţii la care acestea se referă şi pe care le reprezintă în discurs)” [62, p. 65-66].
3. Teoria semantică a lui Eugeniu Coşeriu a fost discutată, iar unele aspecte ale sale au fost dezvoltate în Spania, dat fiind că aplicarea modelului lexematicii la descrierea faptelor concrete de limbă spaniolă a reclamat acest lucru. Acelaşi Gr. Salvador dezvoltă o idee coşeriană în studiul său Lexemas puente y lexemas sincréticos. Reluând problema suprapunerii şi a interferenţei unor câmpuri, a unităţilor lexicale care aparţin unor ansambluri sau subansambluri diferite, Salvador consideră că nu s-a meditat deloc asupra acestor unităţi şi asupra specificităţii lor. De exemplu, nimeni nu a observat că aceste unităţi diferă de sincretismul lexical. Existenţa lor a fost ca şi când presupusă şi nu s-au adus exemple care să fie explicate în mod clar şi să confirme existenţa acestora. În lexematică, în general, ca în orice teorie lingvistică recentă, s-a acordat mai multă atenţie speculaţiei teoretice decât aplicării practice... De aceea Salvador îşi propune să aducă şi să explice unele exemple de unităţi lexicale poliparadigmatice din spaniolă care ar confirma apartenenţa simultană a aceluiaşi element semantic la structuri lexicale diferite. Analizând cazul lexemelor pared şi cerca în spaniolă, Gr. Salvador demonstrează că aceste lexeme fac parte din câte două câmpuri lexicale. Astfel, reputatul semantician spaniol deduce posibilitatea existenţei unor lexeme punte sau a unor unităţi lexicale care aparţin mai multor câmpuri semantice sau mai multor paradigme lexicale [67, p. 48].
Pe de altă parte, studierea minuţioasă şi atentă a câmpurilor semantice ale unei limbi istorice, din perspectivă sincronică şi diaronică, în diversele sale limbi funcţionale, reprezintă unica posibilitate de a descoperi aceste lexeme punte în structurarea lexicului şi, totodată, posibilitatea de a deduce din fapte unele legi de structurare semantică, ceea ce ar permite consolidarea bazelor unei lexematici generale. Autorul are convingerea că conştientizarea acestor fapte şi stabilirea distincţiei va facilita interpretarea corectă a structurilor lexematice şi va elucida unele dificultăţi, mai curând aparente decât reale, cu care se confruntă analiza semantică a lexicului” [67, p. 50].
M. Á. Pastor Milán, autoarea mai multor studii de lexematică, propune un nou concept, acela de nucleu semantic, valorificând termenul coşerian de dimensiune. Astfel, nucleul semantic ar fi un concept operaţional, a cărui legitimitate în cadrul lexematicii ar reprezenta criteriul unificator care serveşte ca bază pentru definirea unităţilor câmpului, precum şi a configurării sale” [70, p. 962].
Un alt aspect luat în dezbatere îl constituie discutarea conceptului de ’câmp’. Unii cercetători precum A. Escobedo Rodríguez, M. á. Pastor Milán consideră că între termenii de ’câmp lexical’ şi ’câmp semantic’ nu există nici o diferenţă. B. García Hernández face diferenţa între câmpul lexical şi câmpul semantic: “Ansamblul de semanteme în care se analizează un continuu semnificativ constituie un câmp semantic, iar ansamblul de lexeme care îl exprimă – un câmp lexical” [71]. În viziunea lingvistei M. á. Pastor Milán, acest concept constituie noţiunea de bază, generatoare şi unificatoare din punct de vedere operaţional, a întregii teorii lexematice; de aceea utilizarea adjectivelor ’lexical’ sau ’semantic’ nu pare să indice nici o diferenţă substanţială, cu unica precizare că, în cadrul semanticii structurale europene, termenii de ’câmp lexical’ şi de ’câmp semantic’ sunt folosiţi în egală măsură. Astfel, E. Coşeriu şi discipolii săi germani, printre care H. Geckeler, utilizează termenul de câmp lexical. În şcoala spaniolă se preferă termenul de câmp semantic. “Dar atât într-un caz cât şi în altul, realitatea conceptuală la care se face referire este aceeaşi. Am putea să ne gândim la o diferenţă cu privire la gradul de abstractizare: câmpul lexical ca ansamblu de lexeme care sunt prevăzute a fi studiate, iar câmpul semantic ca structură conformată deja; o astfel de diferenţă însă nu pare să aibă sens” [68, p.27].
4. După cum am văzut, impactul cel mai mare din tot modelul teoretic al lexematicii l-a avut câmpul lexical. Unii semanticieni spanioli au luat în dezbatere inclusiv termenul de ’câmp’ – unii pledând pentru ’câmp semantic’, alţii pentru ’câmp lexical’ – contribuţia lor majoră însă constă în studierea multor câmpuri concrete. Discipolii lui Gr. Salvador au descris o multitudine de câmpuri ale limbii spaniole atât din perspectivă diacronică, cât şi sincronică. Baza descrierii şi a studierii acestor câmpuri a constituit-o, de fiecare dată, conceptul coşerian de câmp lexical. Bunăoară, pentru M. A. Pastor Milán, în definiţia câmpului dată de Coşeriu se precizează următoarele: “În primul rând, punctul de plecare, “originea” câmpului care e “un conţinut lexical continuu dat în limbă prin cuvinte”. În al doilea rând, acest conţinut lexical trebuie să constituie “o paradigmă lexicală” aşa cum o înţelege structuralismul. Cu aceasta Coşeriu introduce în definiţie manifestarea teoriei sale, concretizând anumite caracteristici pe care trebuie să le îndeplinească acest câmp lexical. În continuare se fixează procesul de formare a acestei paradigme prin repartizarea conţinutului lexical în “unităţi”. În sfârşit, unităţile trebuie să fie “în opoziţie reciprocă imediată prin trăsăturile de conţinut minimale, acesta fiind procedeul final care structurează definitiv câmpul” [69, p. 33].
A. E. Rodríguez subliniază faptul că pentru Coşeriu structurile lexematice identificabile în vocabularul unei limbi sunt paradigmatice şi sintagmatice: “Primele se divizează în primare şi secundare. Coşeriu înţelege prin structură paradigmatică primară acea structură “ai cărei termeni se implică reciproc, fără ca vreunul să fie primar în raport cu ceilalţi”. Câmpurile lexicale Coşeriu le include în structurile paradigmatice primare. Un câmp lexical este deci o structură paradigmatică primară constituită din unităţi lexicale care îşi repartizează o zonă de semnificaţie comună şi se află în opoziţie imediată unele cu altele. Noi, în dezvoltarea lucrării de faţă, luăm ca bază definiţia ilustrului lingvist român. Fără a uita că un câmp lexical este un sistem care poate să se ordoneze aşa cum se întâmplă cu al nostru, în mai multe subsisteme cu arhisememele lor corespunzătoare” [69, p.10].
În consecinţă, tezele de doctorat şi monografiile publicate conţin un capitol teoretic în care se prezintă premisele teoretice de la care se revendică fiecare studiu. Astfel, toţi autorii, în unanimitate, pornesc de la fundamentele metodologice ale lexematicii, asumându-şi conceptul de ’câmp lexical’ elaborat în acestă teorie. Isabel Rey Rodríguez, în El campo semántico de la valoración estética positiva en espańol (siglos XII-XIX), de exemplu, notează: “Pentru descrierea acestui câmp care constituie obiectul lucrării noastre, am urmat în mod fundamental premisele teoretice şi metodologice ale lui E. Coşeriu, deoarece constituie formularea cea mai avansată şi completă din câte au fost propuse în investigaţia semantică. L-am urmărit foarte de aproape pe acest autor în propria sa concepţie asupra metodei structurale aplicate la studiul aspectului semantic al unei limbi” [71, p. 2-3].
* * *
Aşadar, în contextul lingvistic vizat de noi a predominat aplicarea modelului lexematicii la faptele limbii spaniole. Lipsind barierele ideologice, receptarea semanticii coşeriene în Spania a atins nivelul de adâncime prin seria de monografii despre anumite câmpuri lexicale ale acestei limbi, prin discutarea modelului coşerian şi dezvoltarea sa, astfel încât lingviştilor spanioli le revine o contribuţie substanţială la impunerea lexematicii pe plan mondial.
În concluzie, prezentând sumar receptarea unor aspecte ale teoriei lingvistice a lui E. Coşeriu în Spania, putem afirma că atât studiile apărute în spaniolă, cât şi exegeza coşeriană şi, mai ales, aplicarea şi dezvoltarea lexematicii, prin complementaritatea lor, au contribuit la o cunoaştere în profunzime a teoriei integraliste în ţara din peninsula Iberică.
Referinţe bibliografice
1. M. Borcilă, Un fondator al ştiinţei lingvistice: Eugeniu Coşeriu, în Cercetări de lingvistică, XXXVII, 1992, nr.1.
2. E. Coseriu, Sistema, norma y habla, în Revista de la Facultad de Humanidades y ciencias, Montevideo, 1952, nr. 9, p. 113-181.
3. E. Coseriu, Amado Alonso (1896-1952), în RFHC, Montevideo, 1953, nr. 10, p. 31-39.
4. E. Coseriu, Para la unificación de las ciencias főnicas (Esquema provisional), în RFHC, Montevideo, 1953, nr. 10, p. 183-191.
5. E. Coseriu, Forma y sustancia en los sonidos del lenguaje, în RFHC, Montevideo, 1954, p. 143-217.
6. E. Coseriu, El plural en los nombres propios, în Revista Brasileira de Filologia, Rio de Janeiro, 1954, nr.1, p. 1-15.
7. E. Coseriu, La geografía lingüística, Montevideo, 1956 (cf. E. Coşeriu, Lingvistica din perspectivă spaţială şi antropologică, trad. de T. Balaban, Chişinău, Ştiinţa, 1994).
8. E. Coseriu, La creación metafórica en el lenguaje, Montevideo, 1956.
9. E. Coseriu, Logicismo y antilogicismo en la gramática, Montevideo, 1957.
10. E. Coseriu, Determinaciőn y entorno. Dos problemas de una lingüística del hablar, în Romanisches Jahrbuch, 1957, p.24-54 (cf. E. Coşeriu, Determinare şi cadru. Două probleme ale unei lingvistici a vorbirii, trad. de C.Dominte, în Lingvistică saussuriană şi postsaussuriană. Texte adnotate, Bucureşti, 1985, p. 208-248).
11. E. Coseriu, Sobre el futuro romance, în RBF, Rio de Janeiro, 1957, p. 1-18.
12. E. Coseriu, Sincronía, diacronía e historia. El problema del cambio lingüístico, Montevideo, 1958 (cf. E. Coşeriu, Sincronie, diacronie şi istorie, versiune în limba română de N. Saramandu, Bucureşti, 1997).
13. E. Coseriu, Sobre las llamadas ’construcciones con verbos de movimiento’: un problema hispánico, Montevideo, 1960.
14. E. Coseriu, Arabismos o romanismos?, Montevideo, 1961.
15. E. Coseriu, Teoría del lenguaje y lingüística general. Cinco estudios, Madrid, Gredos, 1962.
16. E. Coseriu, Sincronía, diacronía y tipología, în Actas del XI Congreso Internacional de Lingüística y Filologia Románicas, Madrid, 1968, p. 269-281.
17. E. Coseriu, Coordinación latina y coordinación románica, în Actas del III Congreso Espańol de Estudios Clasicos, Madrid, 1968, p. 35-57.
18. E. Coseriu, El aspecto verbal perifrástico en griego antiguo, în Actas del III Congreso Espańol de Estudios Clasicos, Madrid, 1968, p. 93-145.
19. E. Coseriu, Sobre las categorías verbales (partes de la oración), în Revista de lingüística aplicada, Concepción (Chile), 1972, nr.10, p. 7-25.
20. E. Coseriu, Las etimologías de Giambullari, în Homenaje a Antonio Tovar, Madrid, 1972, p. 95-103.
21. E. Coseriu, Sobre el desarrollo de la lingüística, Vigo (Spania), 1972.
22. E. Coseriu, [Prefaţă la] N. Cartagena, Sentido y estructura de las construcciones pronominales en espańol, Concepcion (Chile), 1972, p. 9-11.
23. E. Coseriu, Andrés de Poza y las lenguas de Europa, în Studia hispanica in honorem R. Lapesa, Madrid, 1975, vol.III, p. 199-217.
24. E. Coseriu, Principios de semántica estructural, Madrid, Gredos, 1977.
25. E. Coseriu, Tradición y novedad en la ciencia del lenguaje, Madrid, Gredos, 1977.
26. E. Coseriu. Estudios de lingüística románica, Madrid, Gredos, 1977.
27. E. Coseriu, El hombre y su lenguaje. Estudios de teoría y metodología lingüística, Madrid, 1977.
28. E. Coseriu, Gramática, semántica, universales. Estudios de lingüística funcional, Madrid, Gredos, 1978.
29. E. Coseriu, Los universales lingüísticos (y los otros), Mexic, 1978
30. E. Coseriu, Dos estudios sobre Juan Luis Vives, Mexic, 1978.
31. E. Coseriu, Lo que se dice de Hervás, în Estudios ofrecidos a Emilio Alarcos Llorach, III, Oviedo, 1978, p. 35-58.
32. E. Coseriu, Tesis sobre el tema ’lenguaje y poesía’, în Lingüística Espańola Actual, I, 1, 1979, p. 181-186.
33. E. Coseriu, Lecciones de lingüística general, Madrid, Gredos, 1981 (cf. E. Coşeriu, Lecţii de lingvistică generală, trad. de E. Bojoga, Chişinău, Arc, 2000).
34. e. Coseriu, Los conceptos de ’dialecto’, ’nivel’ y ’estilo de ’lengua’ y el sentido propio de la dialectología, în Lingüística Espańola Actual, III, 1, Madrid, 1981, p. 1-32.
35. E. Coseriu, La socio- y la etnolingüística. Sus fundamentos y sus tareas, în Anuario de Letras, Mexic, 1981, XIX, p. 5-30.
36. E. Coseriu, Sentido y tareas de la dialectología, Mexic, 1982 (cf. versiunea în limba română în E.Coşeriu, Lingvistica din perspectivă spaţială şi antropologică).
37. E. Coseriu, Introducción a la lingüística, Mexic, 1983.
38. E. Coseriu, Fundamentos y tareas de la lingüística integral, în Segundo Congreso Nacional de Lingüística, Actas, I, 1984, San Juan (Argentina), p. 37-53.
39. E. Coseriu, Introducción a la lingüística, cu o prefaţă de José Polo, Madrid, Gredos, 1986 (cf. E. Coşeriu, Introducere în lingvistică, Cluj, Echinox, 1995, ed. a II, 1999 trad, de E. Ardeleanu şi E. Bojoga).
40. E. Coseriu, Acerca del sentido de la enseńanza de la lengua y literatura, în Innovación en la enseńanza de la lengua y literatura, Madrid, 1987.
41. E. Coseriu, Lenguaje y política, în El lenguaje político, Madrid, 1987 (versiune românească de E. Coşeriu, Limbaj şi politică,trad. de E. Bojoga, în Revista de lingvistică şi ştiinţă literară, 1996, nr. 5, p. 11-28).
42. E. Coseriu, El gallego y sus problemas. Reflexiones frías sobre un tema caliente, în Lingüística espańola actual IX, Madrid, 1987, p. 127-138.
43. E. Coseriu, Palabras, cosas y términos, în In Memoriam Inmaculada Corrales.I. Estudios lingüísticos, Santa Cruz de Tenerife, 1987, p. 175-185.
44. E. Coseriu, El lenguaje entre ’physei’ y ’thesei’, în Comunicaciőn y sociedad, II, 1, Pamplona, 1989, p. 7-23.
45. E. Coseriu, El gallego en la historia y en la actualidad, în II Congreso Interńacional da Língua Galego-Portuguesa na Galiza, La Coruńa, 1989, p. 793-800.
46. E. Coseriu, Sobre la enseńanza del idioma nacional. Problemas, propuestas y perspectivas, în Philologica, II, Salamanca, 1989, p. 33-37
47. E. Coseriu, Semántica estructural y semántica cognitiva, în Jornadas de Filología, Barcelona, 1990, p. 239-282.
48. E. Coseriu, El espańol de América y la unidad del idioma, I Simposio de Filología iberoamericana, Zaragoza, 1990, p. 43-75.
49. E. Coseriu, El latín vulgar y el tipo lingüístico romance, în El cambio lingüístico en la Romania, Lleida, 1990, p. 27-41.
50. E. Coseriu, Competencia lingüística. Elementos de la teoría del hablar, Madrid, Gredos, 1992.
51. E. Coseriu, Lingüística histórica e historia de las lenguas, în Boletín de Filología, XXXIII, 1992, Santiago de Chile, p. 27-33.
52. E. Coseriu, Defensa de la lexemática. Lo acertado y lo errőneo en las discusiones acerca de la semántica estructural en Espańa, în Panorama der lexikalischen Semantik. Thematische Festschrift aus Anlass des 60. Geburtstag von Horst Geckeler, Tübingen, 1995, p. 113-124.
53. E. Coseriu, Los límites de la traducción, în Temas de Lingüística Aplicada, Granada, 1995, p. 155-168
54. E. Coseriu, Norma andaluza y espańol ejemplar, în Actas del III Congreso sobre Enseńanza de la Lengua en Andalucía, Huelva, 1995, p. 157-174.
55. E. Coseriu, El sistema verbal románico, Mexic, 1996.
56. E. Coseriu, Principios de sintaxis funcional, Moenia. Revista Lucense de Lingüística y Literatura, Santiago de Compostela, 1996.
57. E. Coseriu, Alcances y límites de la traducción, în Lexis, XXI, Lima, 1998. p.163-184.
58. E. Coseriu, Sobre ejemplaridad idiomática y lengua literaria, în Boletín de la Academia Peruana de la Lengua, 28, 1998, p. 9-14.
59. E. Coseriu, Textos, valores y enseńanza, în Lengua, literatura y valores, Pamplona, 1998, p. 61-78.
60. E. Coseriu, Tesis acerca del ’significado’, în Lexis, XXII, 1998, p. 83-86.
61. E. Coseriu, Bréal: su lingüística y su semántica, în Congreso Internacional de semántica, I, Madrid, 2000, p. 21-43.
62. S. Gutiérrez Ordóńez, Introducciőn a la semántica funcional, Madrid, Síntesis, ed. a II-a, 1996.
63. V. Sánchez de Zavala, Funcionalismo estructural y generativismo, Madrid, Alianza, 1982.
64. A. Vilarnovo Caamańo, Lőgica y lenguaje en Eugenio Coseriu, Madrid, Gredos, 1993.
65. J. M. Bernardo, La construcción de la lingüística. Un debate epistemológico, Valencia, 1995.
66. Gr. Salvador, Lexemática historica, în Actas del I Congreso Internacional de Historia de la Lengua Espańola, I, Madrid, Arco Libros, 1988
67. Gr. Salvador, Semántica y lexicología del espańol, Madrid, 1985.
68. M. á. Pastor Milán, Indagaciones lexemáticas. A propósito del campo léxico ’asir’, Granada, 1990.
69. A. Escobedo Rodríguez, El campo léxico ’hablar’ en espańol, Granada, 1992.
70. M. á. Pastor Milán, Núcleos semánticos de coger y tomar, în Actas del I Congreso Internacional de Historia de la Lengua espańola, I, Madrid, Arco Libros, 1988.
71. I. Rey Rodríguez, El campo semántico de la valoración estética positiva en espańol (siglos XII-XIX), 3 volume, Universitatea Complutense din Madrid, 1988.
* Astfel s-a întâmplat în lingvistica sovietică. “Atenţia faţă de normă în calitate de corelat al limbii şi vorbirii este legată de ideile cunoscutului filolog spaniol din secolul XX Eugenio Coseriu”. F. berezin, B. Golovin, Obscee yazykoznanie, Moscova, 1979.