Proiecţii basarabene în creaţia lui Octavian Goga
Pentru tiparPoetul transilvănean Octavian Goga (1881-1938) reprezintă generaţia de scriitori care au luptat pentru dezrobirea neamului şi înfăptuirea idealului secular de unitate naţională. Cântarea pătimirii noastre a însemnat un îndemn desluşit întru înfruntarea “ursitei maştere şi rele” (Rugăciune). Similitudinea destinului celor două provincii româneşti mărginaşe, supuse unor stăpâniri străine, sporeşte forţa de receptivitate pentru versul lui O. Goga în Basarabia încă de la debutu-i editorial. În acest context, este firească prezenţa versurilor lui în articolul-program al primei gazete moldoveneşti de la est de Prut, Basarabia lui Em. Gavriliţă (din 24.05.1906):
Avem un vis neîmplinit,
Copil al suferinţii,
De jalea lui ne-au răposat
Şi moşii, şi părinţii...
Noi.
Volumul lui O. Goga Poezii (1905) se învrednicise deja la acea oră de aprecierea meritorie a basarabeanului Constantin Stere. Cântarea pătimirii noastre a apărut în nr. 1 al revistei “Viaţa românească” (martie 1906). În chiar pagina de început, autorul face referire la locul unde redacta eseul, datat 10 februarie 1906, Chişinău. Impresionat de lectură, din fereastra încăperii locuite de el, prin câteva trăsături de condei sugerează atmosfera momentului, “Plin încă de farmecul dureros şi bărbătesc în acelaşi timp al sunetelor; al căror –
Domol purcede glas de schijă
de la clopotniţa din deal,
Să povestească lumii jalea
Înstrăinatului Ardeal”,
autorul observă realitatea dezolantă din capitala Basarabiei. iată doar câteva crâmpeie: “... chipuri străine, graiul sonor, dar brutal al unui neam cotropitor, firme scrise cu caractere neobişnuite, purtând nişte nume ciudate pentru urechea românului...”. Dar “în mijlocul acestui cadru atât de “ne al nostru” – iată câteva figuri răzleţe rătăcind parcă, apoi altele, în grupuri mici – sucmane cenuşii şi castanii închise, cojoace albe – atât de ale noastre!”1.
În versurile lui O. Goga răsună glasul “Înstrăinatului Ardeal”. Dintr-o teamă a neîmplinirii, poate, în acest decor basarabean, speranţa irupe năvalnic: “O, Doamne, a venit oare să umple, în sfârşit, deşertul din viaţa noastră sufletească el, atât de mult dorit, cântăreţul neamului, care
... al pătimirii amare
Şi-al dorului ce moare-n aşteptare
E solul sfânt... Înfricoşatul crainic
Izbăvitor durerilor străbune?”.
Stere mărturiseşte în numele tuturor: “Îl aşteptam de-atâta vreme – fii înstrăinaţi ai unui popor înstrăinat!...”.
Cronicarul basarabean a cutezat să apeleze la o formulă de profeţie: “Octavian Goga e menit să ajungă poetul favorit al intelectualilor români”2.
Iar firava intelectualitate basarabeană, ridicată în condiţiile unui mediu ostil, s-a dovedit a fi deosebit de sensibilă la versul care cântă “pătimirea unui neam înstrăinat şi a ţărânei robite”3. Stere îşi axa consideraţia faţă de poetul transilvănean pe certitudinea apropierii afective: “Acesta e al nostru. Ca şi noi, el ştie amarul îndoielilor şi al necredinţei, durerile deznădejdii, simte şi el pustiul înstrăinărilor sufleteşti şi ruşinea căderilor în ispită; îl rod şi pe el mustrările de cuget”4.
Fragmentul citat prefigurează impactul pe care îl va avea aici creaţia lui O.Goga şi pare a puncta tentativa unei explicaţii referitor la amploarea audienţei basarabene a poeziei lui pe parcurs de aproape un secol.
Atitudinea lui O. Goga faţă de provincia mărginaşă iese în relief şi în 1912, când s-au împlinit o sută de ani de la răpirea Basarabiei. Imaginarul dialog al Prutului cu Mureşul în poemul Vorbeau azi noapte două ape (1812-1912) pare a fi purtat în însăşi noaptea istoriei.
În 1914, când ţarul Rusiei Nicolai al II-lea a făcut o vizită la Constanţa, O. Goga publică în “Universul” articolul “Umbra Basarabiei”, unde se evidenţiază tranşant poziţia autorului: “Vine ţarul, / puneţi muzicile să cânte, / fâlfâiţi drapelul, / dar pretutindeni se arată – umbra Basarabiei: / O mână de prieten nu se întinde peste cadavrul unui frate”5.
Evenimentele se precipită după începutul primului război mondial, când, la 15 august 1916, România intră în vâlvătaia conflagraţiei. Basarabia devine adăpost pentru refugiaţii din tot cuprinsul ţării, inclusiv numeroşi intelectuali ardeleni. Informaţia cea mai amplă o găsim în memoriile lui Onisifor Ghibu, cronicar fidel al acelor zile şi martor ocular, în Chişinăul de atunci, al făuririi unei noi realităţi. Rolul transilvănenilor a fost cel al unor luptători cu experienţă, care de cele mai multe ori au simţit şi au trăit pe viu imperativul unirii forţelor în lupta pentru drepturile lor. În pribegia basarabeană se prefigurează conturul aspiraţiilor de culturalizare şi de avansare a conştiinţei naţionale, aflate până atunci în stare de germinare latentă la cei din estul teritoriilor româneşti. Veniţi dintr-un mediu asemănător, mai ales prin oprimarea la care au fost supuşi pentru a-şi uita şi abandona identitatea naţională, dar căliţi de lupta necontenită întru supravieţuirea ca neam pe palma lor de pământ, ardelenii îmbinau voinţa de a rezista şi cunoştinţele durabile care le dădeau câştig de cauză în circumstanţe nefavorabile. Experienţa ardelenilor, acumulată de secole, va constitui pentru mediul basarabean un puternic impuls întru emancipare culturală şi naţională. La Chişinău, reprezentanţii Transilvaniei desfăşoară o intensă activitate de instruire pentru localnicii dornici de a recupera nefastele urmări ale asupririi ţariste. Efectul exemplului viu al apostolatului transilvănean se contrapune lâncezelii în care fuseseră condamnaţi să vieţuiască în acest capăt al românismului. Misiunea de a trezi conştiinţa naţională a basarabenilor a fost realizată pe diverse planuri de cei veniţi “din Ardealul muceniciei milenare”6.
În aceşti ani tumultuoşi, O. Goga este prezent în paginile revistelor editate de O. Ghibu, după ce colaborase cu el la ziare ca “Tribuna” sau când continuase marea acţiune iniţiată sub auspiciile ziarului “Epoca”7.
Există mărturii că la sfârşitul anului 1916 O. Goga intenţiona să se retragă “în Basarabia lui Vasile Stroescu” împreună cu Onisifor Ghibu. Cei doi refugiaţi transilvăneni doreau să-şi adăpostească familiile la una dintre moşiile lui Stroescu din Basarabia pentru a le asigura securitatea, ambii prieteni fiind condamnaţi la moarte în contumacie. Deşi O. Goga obţinuse pentru amândoi paşapoartele, iar pregătirile în vederea deplasării fuseseră încheiate, drumul l-a făcut doar O. Ghibu. Lui O. Goga, reţinut de Consiliul de Miniştri în acel moment, generalul Prezan îi va încredinţa ulterior misiunea de a organiza ziarul “România”8.
Ajuns la Odesa, O. Ghibu constată, convins de Vasile Stroescu, de altfel, că proiectul de a lăsa familia într-un sat lipsit de orice căi de comunicaţie este dezavantajos, ba, zice el, “ar putea fi chiar catastrofal pentru noi... am şi luat, cât mă priveşte pe mine, hotărârea de a renunţa definitiv la el”9, urmând ca după întoarcerea la Iaşi să-i comunice această hotărâre celui pe care îl considera mai mult decât prieten. În acest concurs de împrejurări, O. Goga a trecut prin Chişinău în drum spre Petrograd cu o misiune din partea guvernului român10. “Cuvânt moldovenesc” publică o informaţie la temă în numărul din 12 aprilie 1917, remarcând plecarea celui supranumit “Marele cântăreţ al durerilor şi nădejdilor neamului românesc din Transilvania”11. Contactul pe viu fusese anticipat de pătrunderea anterioară a creaţiei poetice a lui O. Goga în Basarabia, căci “era bine cunoscut în micul cerc basarabean care urmărea viaţa românească din provinciile de dincolo de Prut”12. Popularitatea îi este consemnată la scurt timp de la debutul editorial. Am menţionat deja semnificaţia prezenţei versurilor lui în articolul-program al primului organ de presă românesc în acest ţinut – “Basarabia”. În următorul deceniu poeziile lui O. Goga vor fi prezentate constant de revista “Cuvânt moldovenesc”, a cărei apariţie la Chişinău datează cu 1913. Până în 1916, consemnează O. Ghibu, au fost publicate 12 poezii dintre cele mai reprezentative pentru creaţia lui O. Goga, de exemplu: La carte, Bătrâni, Colinda săracilor, În munţi, Rugăciune, Povestea Ardealului etc. Au fost reproduse în paginile revistei imagini portretistice şi fotografice de ale poetului, iar într-un număr din 1917 – chiar o dedicaţie în versuri semnată Nică Românaş (Ioan Buzdugan), cu titlul Fermecătorul cântăreţ Octavian Goga.
Aceste versuri de închinare ar putea fi considerate cap de serie în aşezarea unei tradiţii, ele fiind urmate de compoziţii similare.
Relevantă pentru atmosfera timpului considerăm că ar fi prezentarea momentelor când se produce la modul direct apropierea nemijlocită a basarabenilor de O. Goga şi creaţia lui. Se pretează la acest compartiment relatarea lui O. Ghibu de la o întâlnire în cadrul redacţiei revistei “Cuvânt moldovenesc” cu învăţătorii veniţi la Congresul lor în aprilie 1917. Aici au răsunat versuri de O. Goga; poezia Noi a avut o deosebită priză la public, devenind un liant între reprezentanţii celor două provincii. Concluzia celor prezenţi a fost unanimă: “veţi birui, căci aveţi în mijlocul D-voastră proroci, cum este Octavian Goga şi mulţi alţii... trebuie să rămâneţi la noi, să ne ajutaţi să luptăm şi noi pentru visul nostru neîmplinit”. Receptarea poeziei a impulsionat dorinţa fermă de a învinge. Efectul, constată O. Ghibu, a fost de-a dreptul impresionant. Prin exemplul sugestiv al poeziei lui O. Goga, “învăţătorii basarabeni descoperiseră de-acum Ardealul, cu întregul său destin, care era şi al lor, şi se identificaseră cu el. Nici cea mai genial organizată “propagandă” n-ar fi putut realiza... o asemenea contopire”13.
În amintirile lui Vasile Harea se consemnează ca eveniment de primă importanţă, mai ales pentru tinerii din cercul ziarului “Cuvânt moldovenesc”, venirea lui O. Goga la Chişinău în primăvara lui 1917. Scriitorul ardelean “apărea drept cel mai autentic reprezentant al Ardealului şi, totodată, cel mai mare poet în viaţă al românilor”14. La redacţia acestui ziar, mărturiseşte V. Harea, “O. Goga – care a rămas atunci la Chişinău mai bine de o lună de zile, n-a fost doar un oaspete scump şi drag, ci şi un colaborator foarte preţios”. A pregătit pentru tipar versuri primite prin poştă de la prizonierii ardeleni din Rusia şi o poezie scrisă de I. Buzdugan pentru numărul de Paşte al publicaţiei”15.
În noile circumstanţe, statornicite după 1918, Octavian Goga, pe atunci ministrul Cultelor şi Artelor, vine la Chişinău în componenţa unei delegaţii oficiale de personalităţi laice şi ecleziastice pentru instalarea lui Gurie Grosu în scaunul de arhiepiscop al Basarabiei16. Cronica vremii a oglindit evenimentul notoriu din mai 1920, consemnând “un adevărat triumf, un prilej de vie simţire românească” pe parcursul acelui itinerar. “Oriunde se vestea că vine Mitropolitul de la Bucureşti şi ministrul Goga, lumea se înfiinţa din vreme să-i aştepte, să-i primească cu alai, şi nici târziul nopţii, nici ploile cu găleata (ca la Vadul lui Traian), nici marea depărtare de la sate până la gări, nu puteau opri pe oameni de a veni cu mic cu mare întru întâmpinarea celor doi însemnaţi ardeleni, care veneau în mijlocul lor pentru o mare faptă de înfrăţire”17. Este demn de reţinut în acelaşi reportaj un detaliu semnificativ: “Intelectualii veneau şi spuneau ministrului Goga că salută, mai mult decât pe ministru, pe cântăreţul duios al neamului românesc apăsat odinioară”.
O. Goga va face ulterior parte din delegaţia “Astrei” care vine în 1925 la Chişinău. Aportul lui O. Goga la statornicirea structurilor astriste basarabene îl plasează în rândul ctitorilor. Atunci, în şedinţa din 7 iunie ţinută în Sala Eparhială din Chişinău, poetul transilvănean a evocat momente din trecutul neamului într-un memorabil discurs. Doleanţa lui O. Goga sună ca un îndemn valabil şi astăzi: “Trebuie să smulgeţi orice rest de pasivitate moscovită: orice preocupări de contemplaţiune să le înlocuiţi cu energia latină”18.
Atitudinea lui O. Goga faţă de Basarabia transpare şi în paginile de publicistică. Din conţinutul culegerii de articole, care, după G. Călinescu, denotă “calităţi literare şi rezistă la apăsarea timpului”19, intitulată sugestiv Mustul care fierbe (1927), se pot detaşa opinii revelatoare cu privire la pământurile de la est de Prut. Pentru laconism, un singur exemplu. În articolul “Basarabia” se specifica ideea că această provincie e un teritoriu aparţinând de drept ţării, nu unul de cucerire, şi se alătură aceluiaşi patrimoniu naţional “ca orice petec de pământ românesc dintre hotarele actuale”20. În opinia lui O. Goga, anii de după Unire au influenţat benefic, până la a rectifica în mod absolut conştiinţa moldovenilor. Iată un detaliu de esenţă: “Dragostea moldovenilor însă trebuie să fie şi o îndrumare serioasă pentru toate cercurile conducătoare ale vieţii noastre de stat”. Omiterea acestui adevăr putea duce la complicaţii ulterioare. În consecinţă, autorul formulează ideea că ar fi necesară o revizuire radicală a aparatului de guvernare şi de administrare din stânga Prutului în intenţia “de a împlini anumite lacune şi a introduce în mod definitiv prestigiul ţării în toate cugetele”. Aceasta şi putea deveni chezăşia unor reale manifestări de fraternitate.
Dacă s-a remarcat faptul că poezia sa a fost “miracolul prin care poporul românesc s-a regăsit pe sine”21, e important să subliniem că pentru basarabeni ea devine, la răscruce de timpuri, definitorie. Creaţia lui O. Goga însoţeşte destinul Basarabiei şi menţine aici vie flacăra spiritualităţii în perioada luptei pentru renaşterea, păstrarea şi perpetuarea identităţii naţionale pe aproape întreaga durată a secolului al XX-lea.
Referinţe bibliografice
1 Constantin Stere, În viaţă, în literatură. Cartea a cincea. Ediţie îngrijită şi note de Vasile Badiu, Chişinău, 1991.
2 Ibidem, p. 65.
3 Ibidem, p. 90.
4 Ibidem, p. 70-71.
5 Octavian Goga, Umbra Basarabiei. Apud Ioan C. Pelivan, Nicolae Nitreanu, Victor Nitreanu, Moldova. Pagini de istorie. Documente. Mărturii. Studii în 11 volume. Vol. 8, Bucureşti, 1978, p. 38-39.
6 Onisifor Ghibu, Pe baricadele vieţii. În Basarabia revoluţionară (1917-1818). Amintiri, Chişinău, 1992, p. 140.
7 Mircea Popa, Octavian Goga între colectivitate şi solitudine, Cluj-Napoca, 1981, p. 187-188.
8 Constantin i. Stan, Vasile Stroescu – luptător pentru desăvârşirea unităţii naţionale româneşti // “Revista istorică”, serie nouă, tomul 5, nr. 7-8, 1994, p. 811.
9 Onisifor Ghibu, Oameni între oameni. Amintiri. Ediţie de Ion Bulei, Octavian O. Ghibu şi Şerban Polverejan, Bucureşti, 1990, p. 91.
10 Onisifor Ghibu, Pe baricadele vieţii. În Basarabia revoluţionară (1917-1918), ed. cit., p. 92-93.
11 Ibidem, p. 101.
12 Ibidem, p. 122.
13 Ibidem, p. 137.
14 Vasile Harea, Basarabia pe drumul Unirii. Amintiri şi comentarii, Ediţie îngrijită şi cuvânt înainte de dr. Vlad Bejan, Iaşi, 1995, p. 31.
15 Ibidem, p. 35.
16 Boris Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia. 1812-1918; 1918-1940, Bucureşti-Chişinău, 1996, p. 127.
17 Biserica Ortodoxă Română, seria II, anul XL, 1922, nr. 9 (495), iunie, p. 693.
18 Ioan C. Pelivan, Nicolae Nitreanu, Victor Nitreanu, Moldova.Pagini de istorie, ed. cit., p. 39.
19 George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită. Ediţie şi prefaţă de Al. Piru, Bucureşti, 1985, p. 612.
20 Octavian Goga, Mustul care fierbe, Bucureşti, 1927, p. 208.
21 Mircea Popa, Octavian Goga între colectivitate şi solitudine, ed. cit., p. 215.