Un poem ontic de Nicolae Labiş

Poemul inedit Surorile – dialog dintre Viaţă şi Moarte, prin personalizarea celor două entităţi ca subiecte gânditoare corporale, – se înscrie în seria de poezii reflexive publicate de poet la vârsta maximei concentrări creatoare de inspiraţie antropologică: Marşul celor puternici (apărut în „Anii de ucenicie”, iulie–noiembrie 1953), Moartea căprioarei („Viaţa românească”, octombrie 1954), Blestem („Contemporanul”, decembrie 1954), 

Albatrosul ucis („Scânteia tineretului”, ianuarie 1955), Apa morţilor („Tânărul scriitor”, octombrie 1955) ş. a.

În toate aceste poeme, în discursul lor sunt invocate în dihotomie Viaţa / Moartea. Astfel, Marşul celor puternici degajă un optimism ponderat: „Să nu ne plângem viaţa că-i scurtă. /…/ Ne apropiem de nefiinţă / Cu paşi drepţi şi fără şovăire, / Dar cu orice gând şi orice fapt / Ne apropiem de nemurire!”. În schimb, în Moartea căprioarei învinge supravieţuirea în pofida morţii provocată fără milă: „Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit / La ceas oprit de lege şi de datini... / Dar legea ni-i deşartă şi străină / Când viaţa-n-noi cu greu se mai anină”.

Dincolo de aceste consideraţii generale, înmormântarea bunicului pe Câmpia Mărăşeştilor (1917) sau pierderea braţului de către tatăl său, în Transilvania, într-un alt context istoric, pe Câmpia Turzii (1945), poetul vede fumul ridicat de cele două scene de război cu „Fum alb, bogat, cu pâlpâit contur / Ce s-a-mpletit pe cer cu fumul mare / Zbucnit din Maidanek şi Oradour.” De unde poema Blestem contra razboaielor. 

Este îndreptată, apoi, atenţia spre o altă dimensiune a înţelegerii dihotomiei Viaţă / Moarte, respectiv în poemele Albatrosul ucis, care nu are nicio similitudine de subiect cu creaţiile titrate anonim de Charles Baudelaire (1857), Anton Cehov (1896), Maxim Gorki (1930); cât priveşte Apa morţilor, este vorba de apocalipsa prezentată de Mihail Sadoveanu, cu personajul Neculai Manea. În epocă, reacţiile critice la creaţiile labişiene au fost pe cât de diverse, pe atât de contradictorii.

Într-o diatribă specifică de analiză proletcultistă / cominternistă, poema Marşul celor puternici a fost „infierată” ca fiind scrisă în stil confuz politic şi cu imagini inspirate din poezii de tristă amintire, cu trimitere directă la creaţia „decadenţilor” Tudor Arghezi, Ion Barbu şi Lucian Blaga (articolul „Câteva probleme ale creaţiei tinerilor scriitori” de Ştefan Iureş, Ştefan Gheorghiu, în „Scânteia”, nr. 2945, 13 aprilie 1945, reluat în „Tânărul scriitor”, mai 1954).

În recenzia concesivă la volumul Primele iubiri (1956), referirile lui Mihail Petroveanu la poema-sigiliu a creației labişiene Moartea căprioarei sunt apreciative: „împuşcarea şi sfâşierea căprioarei este, pentru Poet, un atentat la viaţă şi miraculos”, iar concluzia, pe final, definitorie: „Îmi îngădui să profetizez că Labiş are nu în raniţă, ci în buzunar, bastonul unui poet de mari perspective” („Gazeta literară”, 18 octombrie 1956, art. reluat în vol. Pagini critice, ESPLA, 1958).

La fel de echidistant este, în cronica sa privind volumul de debut Primele iubiri, criticul ieşean D. Costea, care vede în Nicolae Labiş „un dionisiac năzuit către seninătatea apolinicului”(„Iaşul literar”, noiembrie 1956), în comparaţie cu cronica literară acidă / severă / neînduplecată a lui George Mărgărit la acelaşi volum de debut („România liberă, 21 octombrie 1956), deşi îi era prieten.

Deosebit de virulentă, „partinică” şi lipsită de menajamente este intervenţia lui Leonte Răutu în cuvântarea de șef al Secţiei de propagandă şi agitaţie a C.C. al P.C.R (1948–1956), prezentată în încheierea Consfătuirii cu conducătorii cotidienelor regionale şi departamentale (12 ianuarie 1956), declanşând prigoana filistină împotriva lui N. Labiș, finalizată cu provocarea „accidentului” din noaptea de 9/10 decembrie 1956 şi moartea poetului din 21/22 decembrie 1956. (Fond Cancelaria CC al PCR. Arhivele Naţionale. Dosar nr.12/1956, p.1-28). Semnalul dat de Leonte Răutu a oficializat aprobiul public, la care şi-au dat contribuţia: Mihu Dragomir, Mihai Beniuc, Aurel Rău şi alţi... răi.

***

Poemul inedit Surorile. Cântec-poveste se constituie într-o construcţie inspirată coerent, în care cele două entităţi – ca speţe distincte şi totuşi referenţiale – Viaţa / Moartea – sunt constante fundamentale, funcţii de adevăr în logica timpului. Poemul labişian nu are nicio legătură cu subiectul povestirii lui Edgar Allan Poe Masca Morţii Roşii / 

The masque of the Red Death (1842), adaptată de I. L. Caragiale în Calendarul „Dacia” (1892) după textul traducerii lui Charles Baudelaire 

în limba franceză, în care Moartea apare ca fantomă într-un „linţoliu funebru şi acea mască de cap de mort /…/ nu învăluiau nimic din ce putea fi atins” (E. A. Poe. Scrieri alese, I, 1963, p. 212; trad. Ion Vinea); nici cu subiectul nuvelei lui Thomas Mann Moartea la Veneţia / Der Tod in Veneding (1912), care a inspirat însă Nopţi infinite / Endless 

Nights, capitol din romanul grafic Sandman (2003) al lui Neil Gaiman, scriitor american trecut pe lista „Betseller New York Times”.

Dialogul Vieţii cu Moartea din acest poem labişian e ca în paradoxul lui Tertulian (sec. 2, d. Ch.), scriitorul patristic latin – credo quia absurdum est („cred pentru că este absurd”).

Astfel, Moartea – personificarea antropomorfă – consideră creierul uman limitat, „acest conglomerat de celule conectate între ele, care nu înţelege nici măcar Infinitul”, probabil, cel matematic / filozofic, dar în niciun caz în accepţia lui Descartes („Infinit este numai Dumnezeu”), Spinoza („Dumnezeu are însuşiri infinite şi fiecare însuşire este infinită”) sau Malebranche („infinit de infinit este Dumnezeu”), întrucât în tot poemul nu se face nicio aluzie la: Providenţă, Destin, Nemurirea Sufletului, Datoriile către Dumnezeu, respectiv la dihotomia Om–Univers pe calea revelaţiei mistice.

În continuare, Moartea se referă la gândire, fără a preciza care să fie (ideală / reală), ci doar la „rodul” ei pentru a fi „cântărit de urmaşi”, la fericirea omului, în care binele, ca obiectiv al moralei, se combină cu extazul, şi nu cu plăcerea, pentru a se bucura de roadele spiritului, ca realitate gânditoare, opusă materiei şi naturii, pentru a intra în istorie, obiect de cercetare a fazelor succesive, un timp prin care trece Universul, în parte sau total, de la origini până în prezent.

Pe final de discurs, Moartea îi cere Vieţii să rostească poruncile ei şi ale veacului. Viaţa le cere oamenilor încetarea izbucnirilor sângeroase, să trăiască paşnic în comuniune şi să dureze minuni, „că nu şi-au purtat Umbra zadarnic pe lume”.

Epuizându-şi rolurile, cele două personaje ca surori ce sunt se înalţă printre cetini la stele. Poetul, desprinzându-şi fruntea de pe baltag, îşi simte sufletul încărcat de un har nou. Nimic ezoteric, în afară de baltag, şi nici din mistica teologiilor ori de pe poziţii, baltagul fiind semn distinctiv, asemenea toiagului de cârmuitor al lui Moise şi al ierarhilor creştini, dar şi al lui Esculap ori al autocraţilor (topuz/ buzdugan/ sceptru etc.), respectiv, bastonul de mareşal.

***

Poemul Surorile. Cântec-poveste se află la Muzeul Bucovinei din Suceava, Fondul documentar „Nicolae Labiş”, text olograf (4f.), nr. inv. 187, scris cu cerneală albastră, donaţia familiei Eugen Labiş.