O privire de ansamblu asupra tratării limbajului oral în textul publicistic (II)

Majoritatea cercetătorilor tratează fenomenul oralităţii implicat în textul publicististic, relevând diverse aspecte ale acestuia, precum şi efectele obţinute prin utilizarea lor. Ioan Laşcu vorbeşte despre prezenţa aşa-numitului „stil imagé”, care „este mai puțin subordonat comunicării și mai mult talentului literar al ziaristului” [Lașcu 2004: 29], presupunând utilizarea resurselor expresive atât ale limbii scrise (retorismul, figurile de stil), cât și cele ale limbii vorbite (elementele marcate stilistic ale oralității). Referindu-se la limbajul presei, în particular, Carmen Neamțu consideră că „presa românească este într-o continuă primenire de limbaj, de stil, încercând, dincolo de a copia formulele consacrate ale celei occidentale, o adaptare a tehnicilor la fondul autohton românesc” [Neamțu 2004: 20]. Presa a preluat, de la început, în special în articolele de opinie, „lexic şi turnuri stilistice expresive”, revelând și unele „modalități de comunicare orală numite după inovaţii culturale” [Dumistrăcel „Radio șanț”... 2007].

Cei mai mulţi abordează prezenţa lexicului oral în textul publicistic, adică secvenţele lexicale marcate stilistic sau, altfel spus, diversele straturi stilistice lexicale ale oralităţii, întrucât, după cum constată Rodica Zafiu, „lexicul este domeniul în care elementele de oralitate sunt cel mai bine reprezentate și cel mai ușor de recunoscut”, iar „efectul de oralitate este produs mai ales de mărcile stilistice ale unor unități lexicale (...): populare, familiare, argotice, vulgare”, întrucât „conotațiile de acest tip sunt adesea însoțite de valori afective”, dar și pentru a crea „efectul de oralitate pitorească, chiar în contrast cu un context standard sau solemn” [Zafiu 2002: 415].

Această opinie este susţinută de mai mulţi cercetători, care au ajuns la concluzia că „mărcile oralității apar la toate nivelurile limbii, cele mai multe înregistrându-se în sfera lexicului şi a frazeologiei” [Troneci]. Constatarea respectivă se referă la utilizarea lexicului oral atât în titluri, cât şi în conţinutul propriu-zis al textelor publicistice, relevându-se „preferinţa pentru... termeni şi expresii colocviale sau argotice, inserate în contexte contrastante stilistic (standard, protocolar)” [Cvasnîi Cătănescu 2007: 35]. Maria Cvasnîi Cătănescu precizează că „vocabularul colocvial sau cel periferic, deseori depăşind limita decenţei, precum şi interferenţa registrelor stilistice, exteriorizează atitudinea emotivă, patetică a jurnalistului, transferată, de altfel, şi asupra receptorului, căruia i se induce o stare de spirit şi o grilă de lectură” (Miştocăreală made în Senat; Gigi Becali sare la gâtul lui Copos...) [idem: 38-39]. Tot aici cercetătoarea vorbește și despre unele cuvinte noi, formate recent în limba română, după modelele productive în general sau cele la modă, obţinute prin mijloace tradiționale (derivare, compunere sau conversiune), care „consolidează îndeosebi vocabularul argotic şi familiar” (câteva exemple (n.n.): „Şpăgarii din primărie şi-au reluat activitatea”; „Cu «fiţometrul» printre vedete”; „Megainstituţie pentru exporturi”... etc.) [idem: 40].

A. Dănilă, referindu-se la aceeaşi „invazie” a limbajului oral în titluri, relevă „constructe lingvistice care se înscriu în sfera limbajului colocvial, chiar argotic, și care se remarcă printr-un grad de expresivitate mult mai ridicat”, menționând că „limbajul familiar relaxat promovat în cadrul paratextului jurnalistic reprezintă și un mijloc al jurnalistului de a-și exterioriza atitudinea personală” [Dănilă].

Trebuie să remarcăm că tinerii jurnalişti recurg cel mai frecvent la elemente verbale argotice sau neologice la modă pentru a obţine efecte stilistice inedite. Vorbind despre elementele de argou, des întâlnite în textele începătorilor, O. Felecan constată că „în concepția elevilor și a studenților, termenii argotici – forme lingvistice de manifestare a fanteziei și a creativității – se caracterizează prin expresivitate maximă ori exotism...” [Felecan 2007: 264-265]. Un deosebit interes, în opinia autorului, prezintă, în creația publicistică a tinerilor, unele elemente împrumutate recent, îndeosebi din limba engleză, din care derivă creații ad-hoc inedite și originale care au la bază flexiunea anglicismelor, articularea sau sufixarea lor, de exemplu, „atunci când se atașează câte un sufix neaoș la un cuvânt pur englezesc, după cum se pot observa și ezitări în legătură cu alipirea articolului la substantivul-bază ori despărțirea lui prin cratimă de acesta: «Cele mai fair-play-oase condiții...» [idem: 273]; «Au trimis mess-uri la prieteni...»” [idem: 274]. Elementele lexicale orale neologice, în special anglicismele folosite ca socioleme profesionale şi cele utilizate din dorinţa de a fi la modă sau pur şi simplu „pentru a ne «construi» un aspect profesional făcând (ab)uz de o pronunţie anglo-americană şi câteva împrumuturi care «sună» bine” sunt tot mai răspândite în limbajul publicistic actual. Bunăoară, Liana Silaghi relevă utilizarea anglicismelor în ziare și reviste de specialitate, cum ar fi „Curierul Naţional”, „Săptămâna Financiară”, „Banii Noştri”, subliniind, în acelaşi timp, necesitatea folosirii adecvate și justificate a acestora. „Specialiştii în comunicare trebuie să facă diferenţa între anglicismul ca necesitate terminologică şi anglicismul de fason”, declară cercetătoarea, adică este important ca aceştia „să aibă capacitatea de a face diferenţa între necesitatea utilizării unui anglicism, de tipul celor care fac parte din domenii specializate, şi pretenţiile neîntemeiate de a utiliza cuvinte la modă, lipsite de orice temei lingvistic” [Silaghi].

De multe ori prezenţa lexicului şi, în general, a limbajului popular, familiar, argotic este considerată drept neindicată în atare tipuri de text. Cercetătorii revendică dozarea şi filtrarea lexicului substandard, care adesea depăşeşte limitele decenţei. Astfel reținem atitudinea critică, pe alocuri ostilă, a utilizării aspectelor oralității care nu se încadrează în definiția expresivității, ci denotă impuritate verbală: „A comunica o informație și chiar a o caracteriza în niște note speciale de tip comentariu, analiză și, de ce nu, pamflet, nu înseamnă însă a deborda în domeniul periferiei vocabularului, de unde răsar tot felul de „perle” împrumutate din argou, din jargonul local, de tip bucureștean („dâmbovițean”!) și chiar din limbajul țigănesc” [Mărcușan 2003: 153]. Ioan Lașcu observă, de asemenea, că limbajul oral, popular „se învecinează și cu argoul”, iar acesta, la rândul său, „câteodată... nu este departe de vulgaritate, de trivialitate sau chiar de obscenități...”, având funcția „de a epata prin stil, care este de natură veleitară sau teribilistă” [Lașcu 2004: 33-34].

Savanţii împărtăşesc îngrijorarea că în limbajul publicistic „predomină orientarea argumentativă negativă: limbajul necultivat apare ca semn de vulgaritate, incultură, agresivitate” [Zafiu 2002: 403], fiind contaminat atât de mult de expresii, sintagme etc. ce aparțin oralității (anume unei oralităţi triviale), cu scopul „de a fi pe înţelesul cititorului sau pe placul său morbid, încât nu se mai are în vedere faptul că decenţa unei exprimări poate fi realizată cu atâtea alte mijloace de care limba română dispune” [Rus], semnalând ideea că „se ridică, într-adevăr, problema conştientizării responsabilităţii diverselor forme de mass-media faţă de uzul general al limbii române, prin relevarea rolului de model lingvistic (principal), pe care li-l conferă statutul lor în viaţa societăţii actuale” [Rus]. Trebuie de știut, recomandă Ioan Lașcu autorilor de texte publicistice, că „apelul la limbajul popular, ca și la cel familiar, presupune multă abilitate din partea celui care scrie”, iar „în presă o asemenea abilitate trebuie să servească nu stilul, ci comunicarea” [idem: 33-34].

Termenul de „huliganism verbal”, preluat de la M. Avram pentru „a caracteriza un anume tip de comportament verbal”, este utilizat într-un articol semnat de Doina Marta Bejan, „Huliganismul verbal şi limbajul violenţei în presa românească actuală”, unde sunt luate în discuție aspecte ale limbajului violent, suburban, care ține, în cea mai mare parte, de oralitate. Autoarea atrage atenția asupra faptului că prezența unui limbaj huliganic, abuziv a crescut după 1989 şi „a devenit extrem de răspândit, o adevărată piedică în calea civilizaţiei”, constatând că „fenomenul este întâlnit atât în limbajul jurnalistic din pamflete, cât şi în cel din textele în care obscenul şi violentul substituie informarea reală, refuzând cititorului dreptul la opinie”. Doina Marta Bejan prezintă nouă registre ale lexicului „huliganic” și violent, relevate de R. Cesereanu. Este vorba de o clasificare după criteriul semantico-stilistic a acestor elemente lexicale, și anume (prezentăm succint câteva dintre ele): registrul subuman (nimicuri, retardaţi, pleavă, scursuri, handicapat, paralitic, pitic etc.); registrul infracţional (golani, derbedei); registrul de tip bestiar, prin animalizarea adversarului (bovine, porcine, viermi, şobolani, ploşniţe, păduchi etc.)...; registrul putridului şi al excremenţialului (numit şi tehnica fecalizării)...; registrul sexual sau libidinos... etc. [Cesereanu 2003]. Autoarea studiului înţelege prin sintagma limbajul violenţei (...), pe de o parte, violenţa în limbaj prin porecle, înjurături, insulte, blasfemii, iar pe de altă parte, utilizarea în presă a unui limbaj care să sugereze permanenţa ideii de agresiune.

Alte cercetări în care sunt relevate aspecte ale lexicului oral în limbajul jurnalistic și, în special, în textul publicistic se regăsesc într-o serie de articole din „România literară”, la rubrica Păcatele limbii, semnate de Rodica Zafiu, în care sunt reliefate mai multe valori și funcții stilistice, pragmatice, semantice ale unui șir de expresii, cuvinte relativ noi sau chiar recent intrate în limbă și utilizate de către autori jurnaliști. Iată câteva dintre ele: la fix [RL, 2011, nr. 33], tupeu, cu tupeu [RL, nr. 13, 2011], cel mai cel [RL, nr. 2, 2011], la blană (a o călca la blană – „a accelera la maxim”) sau a merge cu prețurile la blană („cu profit minim” – R. Zafiu) [RL, nr. 13, 2010], cu crengi (urâtă cu crengi) [RL, nr. 9, 2010], lol („a râde” – abreviere din jargonul comunicării rapide şi informale din internet) [RL, nr. 49, 2009], panaramă („Forma populară s-a specializat pentru anumite sensuri, marcate ironic şi depreciativ: ca termen de desemnare pentru „scandal, hărmălaie, ceartă” ori pentru „situaţie comică, ridicolă”, sau ca termen insultător pentru o femeie („deloc respectabilă” – R. Zafiu) [RL, nr. 40, 2009], matrafox şi pufoaică (în limbajul familiar-argotic românesc: denumiri ale băuturilor alcoolice de proastă calitate, foarte ieftine, obţinute prin amestecuri sau prin fabricaţie artizanală dubioasă – R. Zafiu) [RL, nr. 36, 2009], trendinez („a fi foarte la modă”) [RL, nr. 22, 2009], ușchit [RL, nr. 20, 2009], cocălar [RL, nr. 13, 2009], abureală („înșelare”) [RL, nr. 7, 2009], baştani şi mahări [RL, nr. 4, 2009] etc.

Mai puţin atestate sunt cazurile de utilizare a diverselor aspecte ale oralităţii legate de ortografie, accent sau ortoepie. Unele elemente de acest gen regăsim în studiul Rodicăi Zafiu „Mărci ale oralității în limbajul jurnalistic actual”, precum notarea unor accidente fonetice, încercarea de a sugera sau de a suplini accentul frastic și intonația etc. Bunăoară, la nivelul fonetic și ortografic, întâlnim „transcrierea pronunției termenilor străini”, „transcrierea unor forme expresive (repetarea literelor pentru a marca lungirile expresive de sunete – sunt cele tradițional utilizate de textele literare)”, „transcrierea pronunției neliterare”, „transcrierea modificărilor produse de ritmul rapid al vorbirii...” etc. [Zafiu 2002: 406-409]. Uneori sunt cercetate mărci ale oralităţii la nivel ortografic şi gramatical în lexicul oral neologic, în împrumuturile recente, în special, care nu sunt suficient adaptate la normele limbii literare şi circulă în mass-media, îndeosebi, în diverse ipostaze, neconforme de multe ori nici cu norma din limba de origine, nici cu cea din română. Astfel, evaluând prezența, funcția și impactul anglicismelor recente în presa feminină, cercetătoarea Troneci O.-C. abordează segmente caracteristice acestui tip de presă, și anume limbajul modei, care, fiind „un prim domeniu de larg interes..., îmbină terminologia tehnică şi stilul colocvial”, relevând o dinamică a sensurilor, aspecte ortografice, morfologice, sintactice, lexicale, stilistice în utilizarea împrumuturilor din limba engleză”.

Aspectele oralității la nivel morfologic sunt puțin cercetate în textul publicistic, deși acestea sunt foarte relevante pentru diverse valori pragmatice și stilistice. Dumitru Irimia propune o tipologie a numeroase forme populare ce reflectă categorii morfologice, precum flexiunea nominală și verbală, persoana, gradele de comparație, forme ale interjecțiilor, redarea dativului etic, afectiv etc.: „La nivel morfologic, semnificative în textul jurnalistic sunt „reducerea flexiunii”, „multiplicarea perifrazelor verbale”, „forme specific populare” ș. a. [Zafiu 2002: 410-412].

La nivel sintactic însă studiile pun în valoare faptul că „majoritatea trăsăturilor sintactice implică aspecte textuale, care țin de nivelul pragmatic al organizării discursive”, iar „transpunerea în scris a sintaxei orale este întotdeauna aproximativă și parțială”, mărcile de bază fiind: „procedeul fragmentării”, „conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale polivalente”, „elipsele”, „repetiția”, „discontinuitatea”, „topica” ș. a. [idem: 413-414]. Prin utilizarea structurilor specifice oralului în textele scrise ca „repetiţia cu funcţie expresivă sau explicată prin memoria de scurtă durată a locutorului, elipsa, anacolutul, frecvenţa pauzelor, a exclamaţiilor, căutarea cuvintelor, caracterul incomplet al enunţurilor, revenirile, anticipările” [Nicolae Stanciu], „limbajul publicistic tinde să îşi formeze o gramatică discursivă de influenţă populară”. Totodată, Nicolae Stanciu relevă „apariția unei sintaxe mixte sau dialogate, care afectează structura enunţului în stilul publicistic (...) a scrisului,” fiind „mai degrabă circumscrisă unei gramatici a oralului, prezentând o serie de particularităţi care o apropie de sintaxa limbii populare, evidentă în construcţiile nominale şi eliptice, anacolutice, în prezenţa dezacordurilor sau a acordurilor prin atracţie” [Stanciu]. Astfel sunt stabilite o serie de aspecte ale sintaxei oralității, cu texte selectate ca exemplu din publicistica românească: „brevilocvența mesajului publicistic”, marcată „prin elipse”; predilecția pentru „subiectul nedeterminat realizat prin persoana a II-a a verbului”; „discontinuitatea sintactică”, ce „se manifestă la nivelul propoziţiei şi al frazei, dar şi la nivel intrafrastic (...)” etc.

Diverse stări afective, atitudini, tendințe, intenții sunt redate prin mijloace amalgamate ale oralității. Rodica Zafiu, de exemplu, remarcă exprimarea în scris a tendinței hiperbolice prin intermediul unor aspecte lingvistice orale „precum lungirile de sunete, repetiția, folosirea unor construcții cu elemente lexicale expresive (uneori cu sens „dezagreabil” – groaznic de frumoasă), cu substantive adverbializate (frumoasă foc), cu propoziții consecutive tipice (frumoasă de pică) etc.” [Zafiu 2001: 245]. Sunt analizate o serie de „locuțiuni ale intensității”, trunchierea cuvintelor, a expresiilor, a frazelor, specifică limbii vorbite în virtutea caracterului afectiv, grăbit și nepretențios al ei, (...) autoarea subliniind că „trunchierea presupune familiaritate dezinvoltă, un tip de relație interpersonală care nu corespunde cazurilor oficiale, solemne, de folosire a numelui de familie ca marcă a distanței sociale” [idem: 254], notând că „în momentul de față procedeul e la modă în limbajul jurnalistic, aplicându-se personalităților zilei și mai ales, în mod ironic, oamenilor politici” [ibidem].

În presa din Republica Moldova oralitatea este la fel de prezentă ca și în cea din dreapta Prutului, conținând, pe lângă elementele general-valabile pe ambele spații lingvistice, și trăsături specifice, locale, în virtutea evoluției neordinare a limbii pe acest teritoriu. Unul dintre puținele studii referitoare la această stare de lucruri în presa din Basarabia îi aparține cercetătoarei Irina Condrea, care, în descrierea și analiza specificului limbii utilizate de publiciștii basarabeni, vorbește și despre unele elemente ale oralității inserate în textele presei cu diverse scopuri, exprimându-și atitudinea critică față de rostul și locul lor aici. Domnia Sa declară, între altele, că „în multe publicații periodice din Republica Moldova poate fi constatat un adevărat amalgam stilistic, când, într-un material oarecare, neologismele cele mai elevate și elegante sunt utilizate alături cu cele mai specifice regionalisme, neaoșisme și cuvinte populare (...).”[Condrea 2000: 334]. O concluzie pe care o subliniază în final autoarea articolului este că „prezența unor expresii deosebit de colorate într-o informație sau într-un articol cu pretenții de analiză dă textului trăsături de parodie, chiar de prost gust” [idem: 334-335].

În concluzie, considerăm că, deși există destul de multe studii ce abordează aspectul oralității în textul publicistic, nu am atestat o investigație completă, multilaterală, care ar ordona și ar prezenta lucrurile din perspectivă pragmastilistică, prin relevarea textelor din presa actuală, cu descrieri și comentarii detaliate.

BIBLIOGRAFIE:

1. Al. Andriescu, Limba presei românești în secolul al XIX-lea, Editura Junimea, Iași, 1979.

2. O. Bălănescu, Tehnici discursive publicistice şi publicitare, Editura Ariadna, Bucureşti, 2003.

3. D. M. Bejan, Huliganismul verbal şi limbajul violenţei în presa românească actuală [accesat:17.07.12.] Disponibil: //academiaromana-is.ro/philippide/.../029-032%20BEJAN_RED.pdf

4. R. Cesereanu, Imaginarul violent al românilor. „România literară”, nr.12, București, 2002. [online]. http://www.romlit.ro/imaginarul_violent_al_romnilor [accesat: 10.04.14].

5. Șt. Ciortea-Neamțu, Funcţiile discursului în stilul publicistic, teză de doctorat, Iaşi, 2006, cond. șt. Stelian Dumistrăcel, 167 p.

6. I. Condrea, Limba presei periodice: clișee și formule de exprimare. În: Probleme actuale de lingvistică română, USM, Chișinău, 2000, p. 328-335.

7. M. Cvasnîi Cătănescu, Titlul jurnalistic. În: Stil şi limbaj în mass-media din România, Editura Polirom, Iaşi, 2007.

8. A. Dănilă, Observații privind componenta lexico-semantică în formularea titlului jurnalistic. [online] euromentor.ucdc.ro/NR1_v2/OBS%20privind.pdf [accesat: 14.03.13].

9. St. Dumistrăcel, Limbajul publicistic din perspectiva stilurilor funcţionale, Editura Institutul European, Iaşi, 2007.

10. St. Dumistrăcel, „Radio şanţ” şi „Zvon-press” ca markeri ai comuniunii fatice în satul global. În: Stil şi limbaj în mass-media din România (coord. Ilie Rad), Editura Polirom, Iaşi, 2007, p. 231–246.

11. O. Felecan, Stilul și limbajul tinerilor din presa scrisă maramureșeană. În: Stil și limbaj în mass-media din România, Editura Polirom, Iași, 2007, p. 247-281.

12. D. Irimia, Stilul publicistic actual între libertatea de exprimare și libertatea de expresie. În: Stil și limbaj în mass-media din România, Editura Polirom, Iași, 2007, p. 283-298.

13. I. Lașcu, Stil și expresivitate în presa de astăzi, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2004.

14. M. M. Manu, Structuri colocviale în revista „Academia Caţavencu” [accesat: 04.04.13] Disponibil: http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dindelegan/43.pdf.

15. C. Mărcușan, Limbaj jurnalistic sau... „vadimizarea” limbajului? În: Limbaje și comunicare, VI, Partea I, Colocviul Internațional de Științe ale Limbajului, Editura Universității Suceava, Suceava, 2003.

16. C. Neamțu, Stilul publicistic, Editura Mirador, București, 2004.

17. C. Parfene, Mihai Eminescu. Note privind stilul publicisticii, Vaslui, 2000. [online]. dorinpopa.files.wordpress.com/.../c-tin-parfene-note-privind-stilul-… [accesat: 08.01.13].

18. L.-M. Rus, Familiaritatea exprimării în presă. [accesat: 09.08.13] Disponibil: http://www.upm.ro/cci/volCCI_II/Pages%20from%20Volum_texteCCI2-128.pdf

19. L. Silaghi, Anglicismele în discursul jurnalistic, 2009. [online] http://culturasicomunicare.com/pdf/2009/Silaghi%20%20Anglicismele%20in%20discursul%20jurnalistic.pdf [accesat: 19.08.13].

20. N. Stanciu, Elemente sintactice populare în stilul publicistic, Colegiul Naţional ,,Barbu Ştirbei”, Călăraşi. [accesat: 02.05.12] Disponibil: //http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dindelegan/18.pdf.

21. H. Topoliceanu, Mixajul discursului în publicistica românească și italiană actuală. Mărci ale limbajului colocvial. În: Limbajul colocvial în spațiul romanic. Studiu pragmalingvistic diacronic și sincronic. Coordonator: Mirela Aioane, Cermi, 2008.

22. O.-C. Troneci, Presa feminină românească – o abordare pragmalingvistică. [accesat: 15.07.14]. Disponibil: http://www.unibuc.ro/studies/Doctorate2012Decembrie/TRONECI%20OANA%20CORINA%20-%20Presa%20feminina%20romaneasca%20-%20o%20abordare%20pragmalingvistica/rezumat.pdf [accesat: 15.07.14].

23. R. Zafiu, Diversitate stilistică în româna actuală, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2001.

24. R. Zafiu, Mărci ale oralităţii în limbajul jurnalistic actual. În: Aspecte ale dinamicii limbii române, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2002.

25. Т. Г. Добросклонская, Медиалингвистика: системный подход к изучению языка СМИ, Москва, 2008. [accesat: 18.06.13] Disponibil: http://www.ffl.msu.ru/research/publications/dobrosklonskaya/dobrosklonskaya-medialingvistika.pdf [accesat: 18.06.13].

26. В. А. Плунгян, Корпус как инструмент и как идеология: о некоторых уроках современной корпусной лингвистики. În: „Русский язык в научном освещении”, М., 2008. № 2 (16). c. 7-20, [accesat: 24.07.14] Disponibil: https://us-mg6.mail.yahoo.com/neo/launch?.rand=7npul83pov1a9#8757863194.