Poezia axiomă a lui Alexei Mateevici

I.

Comemorarea unui secol de la trecerea în nefiinţă a lui Alexei Mateevici (16 martie 1888 – 24 august 1917) constituie recunoaşterea de onoare a valorii operei sale ca patrimoniu cultural substanţial naţional, cu alte cuvinte, contactul cu eternitatea este conştiinţa prezentă sau citându-l ne filosoful Ludwig Wittgenstein: „Dacă nu se înţelege eternitatea (Ewigheit) ca o durată infinită, ci ca atemporalitate (Uzeitlichkeit), atunci trăieşte veşnic acela care trăieşte în prezent” (apud: Anton Dumitriu, Homo universalis, Bucureşti, Editura Eminescu, 1990, p. 180).

Este atributul distinct al omului de talent omologat.

Creaţia intelectuală a lui Alexei Mateevici este opera unui cărtu­rar bivalent, în limbile română şi rusă, deasupra căreia străluceşte axiomatic poemul Limba noastră – împlinire genuină a spiritului românesc. A sfârşit tragic, pe un pat de spital, la vreme de război, înainte de a atinge vârsta cristică de 33 de ani! Aura lucrărilor sale, finalizate într-un stil propriu inconfundabil, reprezintă un prezent perpetuu ca tematică, gândire critică şi idealism pentru identitate culturală în genere.

În activitatea lui social-politică-teologică îndeplineşte desti­nul izvorât din geneza unor întregi generaţii de preoţi din propriul arbore genealogic, ca fiu/nepot/strănepot de clerici ortodocşi basarabeni, fiind racordată la cerinţele/comenzile timpului său, 1905-1917, marcat de războaie, revoluţii şi impedanţe naţionale.

A ştiut să le facă faţă cu subtilitate şi discernământ patriotic, ca un drept credincios creştin ortodox.

Aşa se şi explică manifestările oficiale de înaltă ţinută nobilă destinate comemorării centenarului trecerii lui în eternitate, fie la Chişinău, în oraş-capitală a Moldovei de la Nistru, fie la Movileni, jud. Galaţi, în Moldova de la Siret, unde a slujit în biserica localităţii ca preot militar, când era pe front în 1917, iar sătenii nu l-au uitat şi i-au dat numele său Şcolii Gimnaziale comunale.

Ceremonialul ce se face cinstirii memoriei lui este de aceeaşi di­mensiune carismatică, indiferent de nivelurile de desfăşurare.

II.

Rămas orfan de tată în plină tinereţe, pierdere care a ţinut de „botezul maturităţii”, şi-a făcut studiile în învăţământul de toate gradele în limba ocupantului temporar, începute la Zaim, continuate la Chişinău, încheiate cu o licenţă de prestigiu că preot (1914) la Academia Teologica kieveană, întemeiată de Mitropolitul român Petru Movilă – fiu şi frate de Voievod român, însuşindu-şi, deopotrivă de bine, atât limbile clasice greaca şi latina, cât şi cele moderne – rusa şi germana, fără a neglija pe cea maternă în care va excela.

În acest răstimp, scrie şi publică pe teme diverse cu perseverență şi acuitate, debutând, mai întâi, în 1906, cu un articol de atitudine cetăţenească, apoi cu traduceri din limba rusă (A. P. Cehov), şi, în toamnă, cu materiale de inspiraţie folclorică, toate în periodicul „Basarabia”, prefigurând liniile principale ale preocupărilor sale intelectuale de mai târziu, un „târziu” care va dura zece ani...

De abia în anul următor va debuta cu creaţii lirice ca poet!

Precizăm că el se încadrează într-un curent spiritual pe care o galerie deosebit de remarcabilă de înalţi prelaţi ai bisericii ortodoxe l-au creat şi întreţinut de-a lungul a câtorva secole pline de vicisi­tudini în întregul spaţiu european („de la Nistru pân’ la Tisa”), locuit de români supuşi celor trei imperii expansioniste mereu în gâlceavă, puse pe jafuri, respectiv, ţarist-osmanlâu şi austro-ungar.

Când Alexei Mateevici i-a prezentat viaţa şi activitatea lui Gavriil Bănulescu-Bodoni (1746-1821), Mitropolitul Ortodox al Moldovei, de Ekaterinoslav şi Herson-Tavriceski, al Kievului şi ulterior al Basarabiei (înscăunat la 10 februarie 1792 – retras după 1912, canonizat la 3 septembrie 2016), şi publicat în periodicul „Luminătoriul” (aug.-nov. 1913, Chişinău), cunoştea contribuţia în acest scop a marilor prelaţi ai Moldovei, respectiv, Mitropolitul Varlaam (1590-l657), autorul binecunoscutei cazanii Carte românească de învăţătura Duminicilor preste an (Iaşi, 1643), şi Mitropolitul Dosoftei (1624-1693), autorul Psaltirei în versuri (Uniev, 1673), dar şi de corifeii Şcolii Ardelene, de la cumpăna sec. 18-19, Samuil Micu, Petru Maior şi Gheorghe Şincai.

Era contemporan, dar nu ştia de ei, cu preoţii-scriitori români Gala Galaction (1879-1961), Ion Agârbiceanu (1882-1963), Nichifor Crainic (1889-1972) ş.a., cu contribuţii meritorii în literatură ca romancieri, publicişti etc., iar cu propriii colegi de breaslă – Ion Buzdugan (1887-1967) şi Pan Halippa (1883-1979), excelenţii români, distinși militanţi pentru afirmarea spiritului naţional, deopotrivă de talentaţi în planul literar – a fost împreună, gândind/luptând pentru independenţa Moldovei de sub imperiul ţarist.

III.

Scrierile în limba română ale lui Alexei Mateevici reprezintă partea cunoscută în prezent de marele public, în vreme ce scrierile în limba rusă stau în aşteptare... Aşa se explică de ce partea cea mai productivă a referinţelor critice publicate au ca subiect exegetic numai scrierile în limba română, contribuţii eseistice care i-au statuat un loc distinct în istoria literaturii ca homo religiosus în binomul preot – poet.

Sunt remarcabile atât versurile originale, cât şi cele traduse din creaţiile unor poeţi ruşi (în număr de 23), dar şi ale lui Fr. Schiller, din care de notorietate sunt M. Lermontov, A. S. Puşkin, M. Gorki. A colportat/localizat şi câteva texte mai puţin reuşite, falsificând. În genere, versurile originale/traduse sunt cu conţinut religios sau de inspiraţie folclorică și care, de altfel, constituie începutul carierei poetice: Cântecul zorilor, Ţăranii, Ţara, Eu cânt ş.a.

Proza lui are mai multe direcţii. Original este un singur text. Traducerile sunt din A. P. Cehov (trei titluri) şi o prelucrare din rusă a unei povestiri de S. Lagerlof. Culegerile de folclor şi comentariile sunt din sfera obiceiurilor de Crăciun şi de Nuntă. Studiile docte au caracter teologal, iar publicistica este de atitudine cetăţenească, cu aspect de predică de amvon.

Autorii tratatelor de istorii ale literaturii române l-au inclus în filele acestor lucrări în raport cu percepţia fiecăruia în parte.

În ordine cronologică, P. V. Haneş (1879-1966) – editorul întâiului volum de poezii al lui Alexei Mateevici (Bucureşti, 1926) – îi dedică un medalion de sine stătător de câteva pagini, în Istoria literaturii române, ediţia română (Bucureşti, 1930) şi franceză (Paris, 1934), în contextul capitolului titrat „Poezia de după Coşbuc” (cap. XXX, p. 299-306), în care se regăsesc grupaţi cu medalioane personalizate: Șt. O. Iosif (1877-1913), Dimitrie Anghel (1872-1914), Panait Cerna (1881-1903), J. B. Hetrat (1851-1911), fapt care nu se va repeta la niciunul dintre ceilalţi istorici literari interbelici, care vor proceda doar la trece­rea în revistă a grupului de poeţi Ion Buzdugan, Pan Halippa şi Alexei Mateevici („cu o poezie citabilă, Limba noastră”), de către E. Lovinescu în Istoria literaturii române contemporane (București, 1937), ca „dovezi de continuitate culturală românească într-o epocă de înstrăinare”; Const. Loghin, Istoria literaturii române (ediţia a X-a, 1941, București), incluzându-i in corpore pe cei trei poeţi în capitolul „Curentul Semănătorului”, fără nicio altă precizare; G. Călinescu, Istoria literaturii române. Compendiu (București, 1945), în capitolul „Poeţi provinciali «tineri», dintre basarabeni”, pe Pan Halippa, Bogdan Istru, cu o mică notiţă personală, pe Alexei Mateevici, căruia „i se datoreşte, pe lângă alte versuri care promiteau o nouă definiţie poetică a limbii române, cu imagini superioare celor ale lui Sion”, fiind citate v.13-16.

În zilele noastre, îi sunt rezervate lui Alexei Mateevici rânduri sugestive de către istorici literari la fel de avizaţi:

Dumitru Micu, Istoria literaturii române de la creaţia populară la postmodernism (București, 2000), include opera lui Alexei Mateevici în capitolul „Scriitori de orientare tradiţională”, alături de Şt. O. Iosif, O. Goga, G. Topârceanu ş.a., considerând poema Limba noastră, astăzi imn de stat al Republicii Moldova, Marsilieza Basarabiei, replica de peste Prut la „Deşteaptă-te, române”, din care citează v. 29-32 (p. 180), menţionând ediţia critică Opere (vol. I-II, Chişinău, Editura Ştiinţa, 1993), cu lucrările sale în limbile română şi rusă.

Ion Rotaru, O istorie a literaturii române de la origini până în prezent (București, ed. a II-a, 2009), medalionul titrat Un poet emblematic: Al. Mateevici (p. 565-566), continuat cu capitolul „Poeţi basarabeni din Româ­nia înainte de război” (Pan Halippa, Ion Buzdugan, Petru Stati, Vl. Cavarnali, Teodor Nencev, Al. Robot, Emilian Radu Bucov, Nicolai Costenco, Bog­dan Istru şi George Meniuc, p. 566-572), integraţi organic fenomenului literar naţional, cu menţiunea specială că Alexei Mateevici este un poet-emblemă nu numai pentru Basarabia, dar şi al României întregi cu al său „cântec de lebădă”, care este Limba noastră (p. 565).

Marian Popa, Istoria literaturii de azi pe mâine. 23 august 1944 – 22 decembrie 1989 (București, 2009, versiune revizuită şi augumentată, vol. I-II), se dedică caracterizării frugale, dar pertinente, pe diverse pagini, în corpusul volumelor, lui: Ion Buzdugan (vol. I, p. 91), Pan Halippa (I, p. 86, 91-93; II, 126, 244, 966), Alexei Mateevici (I, 90-93, 127-128; II, 132, 1096, 1099, 1113), dar şi lui Vasile Ţepordei (I, 93), rânduri pline de obidă cum comuniştii de pe ambele maluri ale Prutului i-au falsificat prin interpretarea creaţiilor marxist-leninist-staliniste.

Iar dacă este să ne referim la istoriografia locală a lui Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (Chişinău, Editura ARC, 1997, ed. a II-a, revizuită şi adăugită, p. 432), medalionul Alexei Mateevici, homo christianus (p. 85-89) se concentrează în jurul poeziei mistice originale sau traduse, de unde apelativul din titlu, repetat de cinci ori în textul prezentării, ca singurul sigiliu definitoriu pe motivul că „prorocul pe care îl visa Al. Mateevici să-l ridice basarabenii a fost chiar el însuşi” (p. 89), de ca şi cum în acest fapt ar consta con­tribuţia poetului Limbii noastre la destinele literaturii române.

Altfel vede traiectoria lui Alexei Mateevici în istoria literaturii române în genere Ana Bantoş, Deschidere spre universalism. Literatura româna din Basarabia postbelică (Chişinău, Casa Limbii Române „Nichita Stănescu”, 2010, p. 344), capitolul „Conştiinţa valorii imense a limbii române – Mateevici, Vieru, Coşeriu” (p. 153-157), în care autoarea constată faptul că „Alexei Mateevici face un fel de fenomenologie a memoriei pe care o descoperă în adâncuri înfundată”, după care, peste alte pasaje concludente, precizează că Al. Mateevici „este deschizătorul drumului spre demnitatea şi independenţa pe care basarabeanul şi le-a manifestat plenar în anii ’80-’90 ai secolului trecut” (p. 154). Este o cu totul altă viziune asupra omului şi operei lui Al. Mateevici în contextul contemporan spiritual românesc.

IV.

Scrierile în limba rusă ale lui Alexei Mateevici au fost ignorate de exegeţii literari, deşi nu sunt mai prejos de cele în limba română, ba chiar sunt gemene ca valoare intrinsecă, făcând parte din opera şi personalitatea lui. În prezenta expunere, ne vom referi doar la teza de licenţă a preotului-poet-filosof.

La sfârşitul lunii septembrie 1913, fiind începutul ultimului an ca student al Academiei Teologice kievene, i se propune ca subiect de teză de licenţă „Concepţia religioasă-filosofică a lui Gustav Theodor Fechner” de către prof. P. P. Kudreațev, fiind cea de-a 132-a temă din lista de 134 întocmită de conducerea Academiei pentru cei 48 de viitori absolvenţi, ştiindu-se că Al. Mateevici stăpânea ca un nativ limba germană.

Pană la 14 iunie 1914, când îşi susţine examenul de licenţă, Al. Mateevici este absorbit total de elaborarea tezei şi nu mai publică în presă, la „Luminătoriul”, decât traducerea poemului Păcătoasa de A. K. Tolstoi şi o serie de articole pe diverse teme.

Gânditorul Fechner (1801-1887) , fizician , psiholog şi filosof german, alături de Rudolf Herman Lotze (1817-1881), filosof, iniţiato­rul idealismului neoromantic în formula „metafizicii inductive”, Eduard Von Hartmann (1842-1906), cunoscut prin lucrarea Filosofia inconştientului (1869), şi de Wilhelm Wundt (1832-1900), creatorul primului labo­rator de psihologie experimentală (Leipzig, 1879), studiind limbajul, mitul şi religia moravurilor în cadrul psihologiei sociale, au reprezentat, împreună, idealismul neoromantic al „metafizicii inductive”, iar G. Fechner a dat o expresie matematică raportului dintre intensitatea senzaţiei şi intensitatea stimulului fizic, care o provoacă, cunoscută sub numele de Legea lui Weber-Fechner.

Întreaga bibliografie a lui G. Fechner a fost consultată în originalul german, fiind vorba de opt lucrări distincte/deosebite pentru întoc­mirea tezei de licenţă. Elaborată în manuscris (peste 800 de pagini autografe), teza este depistată de Sava Pânzaru. Împreună cu Efim Levit o prezintă în „Revista de istorie a Moldovei” (nr. 4, oct. - dec. 1992, p. 21-27), pentru prima dată, la aproape opt decenii de la susţinerea ei şi editată integral în vol. II, Opere (1993, p.382 -641, 710-714), cu comentariile editorilor.

Lucrarea este structurată în două părţi, respectiv şapte capitole în prima, şi unul, ca final/concluzie, în ultima parte: 1. Bazele filo­sofiei lui Fechner; 2. Probleme cosmologico-psihologice; 3. Animismul universal; 4. Învăţătura despre Dumnezeu; 5. Binele suprem şi moralitatea; 6. Nemurirea sufletului; 7. Concepţia luminoasă; 8. Aprecierea istorico-critică a concepţiei religioase şi filosofice a lui G. Fechner.

Teza a fost apreciată cu magna cum laudae de profesorii recenzenţi, considerând că autorul ei este un talent adevărat şi cu convingeri teologice ortodoxe ferme.

Asemenea aprecieri favorabile ar fi trebuit luate în seamă în vederea traducerii integrale din limba rusă în cea română şi tipărită, difuzată, pentru a nu fi un autor bicefal!...

E demn de menţionat că este prima şi singura lucrare până în prezent realizată despre filosofia lui G. Fechner în cele două culturi: rusă şi, dacă va fi tradusă/tipărită, română...

În cadrul creaţiei/operei integrale a lui Al. Mateevici, româno-rusă, teza respectivă constituie aportul său fundamental în domeniul spiritual, altul decât cel literar/clerical, în calitate de cugetător/gânditor. Subliniem faptul că după finalizarea lucrării opera sa poetică şi-a schimbat tematica: nu a mai creat niciun text cu subiect mistic/teologal, fiind un vector occidental spre universalitate, considerente pe care nu le găsim menţionate/dezvoltate în nicio exegeză privind poematica sa în vreun articol/eseu/tratat de istorie literară dedicate autorului Limbii noastre, care rămâne să domine ca un Everest prin această creaţie de lux spiritual românesc, precum o axiomă (axiom în limba greacă însemnând „demnitate”), respectiv, un adevăr care nu trebuie demonstrat... matematic ori în alt fel!

Quod erat demonstrandum.