Calistrat Hogaş în evocarea lui Anton Marin

Întru amintirea Profesorului Vasile Scânteie*

Pe lângă acele cărţi despre copilărie, care ne încântă şi ne influenţează hotărâtor în perioada primelor lecturi (şi care continuă să ne delecteze toată viaţa), adică acele cărţi bazate, într-o măsură mai mare sau mai mică, pe rememorarea „ghiduşiilor” săvârşite cândva de autori – cum găsim în Amintiri din copilărie de Ion Creangă sau în Aventurile lui Tom Sawyer de Mark Twain –, cărţi ce şi-au dobândit o binemeritată faimă naţională sau universală, intrând definitiv în patrimoniul operelor clasice (sau „canonice”), există şi unele cărţi mai puţin celebre, dar care ne impresionează uneori, din diverse motive, la fel de mult.

O astfel de carte este – în cazul meu – cartea scrisă de Anton Marin, Lumea lui Tonică (Editura „Ion Creangă”, Bucureşti, 1989). Neîndoielnic, un atare volumaş memorialistic place cititorilor de oriunde graţie năzdrăvăniilor băieţeşti şi întâmplărilor amuzante – care se înscriu, la urma urmelor, în „copilăria copilului universal” – povestite de scriitorul respectiv într-o manieră atractivă, permiţând adesea şi extragerea cuvenitelor învăţăminte. În plus, dincolo de conţinutul propriu-zis, la nivelul expresiei ca atare, pot fi descoperite fapte de limbă interesante (bunăoară, numeroase frazeologisme), care ar merita, cu un alt prilej, o tratare aparte¹. Mie însă această carte mi-a stârnit un interes deosebit, fiindcă multe dintre evenimentele relatate în ea s-au petrecut, la începutul secolului al XX-lea, într-un spaţiu familiar: în oraşul Tecuci (în care m-am născut) şi în comuna Iveşti (în vecinătatea căreia am crescut şi am mers la şcoală).

Câteva cuvinte despre autorul cărţii în cauză. Anton Marin (1898-1992) – născut la Iveşti, dar locuind, încă din clasa a II-a primară, la Tecuci – este, în primul rând, o personalitate a aviaţiei româneşti: a început ca artilerist, devenind apoi un excelent pilot, chiar comandor aviator, fiind decorat pentru participarea sa eroică la ambele Războaie Mondiale; a fost, totodată, şi un remarcabil profesor al Şcolii Superioare de Război. Deşi nu a făcut niciodată politică, a fost acuzat, după instalarea regimului comunist, de uneltiri împotriva securităţii statului. În consecinţă, a primit o condamnare de 20 de ani de închisoare, executând (până în 1964, când a fost eliberat) 16 ani de detenţie². În amurgul vieţii, a împărtăşit şi altora câte ceva din experienţa sa aviatică prin intermediul a două cărţi memorialistice: Aripi în furtună (Editura Militară, Bucureşti, 1979) şi Sub cupola de azur (Editura Militară, Bucureşti, 1984).

Lumea lui Tonică, ce a văzut lumina tiparului cu trei ani înainte ca Anton Marin să fi închis ochii, atinge însă, cum spuneam, alte coarde ale sensibilităţii noastre. Ne mişcă, de pildă, felul în care autorul prezintă personalitatea mamei lui (căreia, de altfel, îi este închinată cartea), modul în care îşi descrie tatăl, şi fraţii, şi oamenii timpului său. De o preţuire şi o tratare aparte beneficiază, în paginile cărţii, şi profesorii de la care a avut ce învăţa pe parcursul formării sale. Tecuciul, prin şcoala sa, i-a dat o pregătire excelentă la mai multe materii (de la limba şi literatura română, limba franceză³, muzică⁴ etc. până la educaţia fizică⁵, ce reprezenta, mai degrabă, o gimnastică de nivel ridicat), ceea ce i-a asigurat o bună primire la toate celelalte şcoli pe care le-a urmat ulterior. De altminteri, în gimnaziu, „Tonică” a reprezentat cu cinste Tecuciul, câştigând şi o medalie, la Bucureşti, la concursurile organizate pe atunci de Societatea „Tinerimea Română”.

Pe această linie, un capitol cu totul special, asupra căruia voi insista mai departe, este cel intitulat Dascălii şi un prieten de seamă. „Dascălii” evocaţi aici sunt profesorii pe care Anton Marin i-a avul la liceul din Piatra Neamţ (unde a ajuns fiindcă a fost dat în grija unui frate mai mare ce lucra în zonă). „Prietenul de seamă” nu este altul decât scriitorul Calistrat Hogaş (1847-1917), tecucean la origine, care i-a dat lui Tonică, după cum vom vedea, unele îndrumări folositoare. Întrucât anul acesta se împlineşte un secol de la dispariţia acestui important prozator (ba chiar şi o sumă rotundă de ani de la naşterea sa), cred că merită să zăbovim asupra amintirilor (cuprinzând şi o întâmplare cu tâlc) pe care Anton Marin le-a aşternut pe hârtie într-o secţiune dedicată marelui său concitadin.

Primul său contact cu Calistrat Hogaş are loc în următoarele împrejurări: „Cum veneam de pe strada Petru Rareş către liceu, urmam o pantă urcând până la intrarea în curte. Deseori, dimineaţa, când mă duceam la şcoală şi dam colţul, vedeam, coborând de sus, pe cealaltă parte a străzii, un domn înalt, voinic, cu bărbuţă şi nişte musteţi groase lăsate în jos, purtând o pelerină dublă de un verde întunecat. Pe cap, avea o pălărie neagră cu margini mari, dată uşor pe ceafă, de i se vedea fruntea luminoasă şi sprâncenele stufoase. Figura deschisă şi zâmbitoare, cu pomeţii uşor proeminenţi, te atrăgea de la prima vedere. Am aflat repede că-i profesorul pensionar Calistrat Hogaş, pe care numai noi, cei veniţi proaspăt din alte părţi, nu-l cunoşteam.” (A. Marin, op. cit., p. 96-97). Întâlnirea cu numeroşii elevi care se îndreptau spre şcoală îi producea scriitorului o veritabilă bucurie: „Cu mersul sprinten şi privirea ageră, răspundea surâzător la salutul şirului neîntrerupt de elevi, ce urcau grăbiţi în sfertul de oră ce le mai rămăsese până la începerea cursurilor.” (ibid., p. 97).

La un moment dat, Calistrat Hogaş îl remarcă pe adolescentul Anton Marin (deoarece statura mică, pe atunci, a acestuia contrasta cu tresa de la şapcă, semn că urma cursul superior): „Mi-a pus câteva întrebări şi când a aflat că am venit de la Tecuci, o vie curiozitate i s-a aşternut pe faţă. Atunci, a început să mă descoase: dacă sunt din judeţul Tecuci, ori chiar din oraş; cum îl cheamă pe tata şi în care parte a târgului e casa noastră. [...] Din ziua aceea, mă oprea de fiecare dată când ne întâlneam şi mă tot întreba despre Tecuciul nostru şi, mai cu seamă, de lumea de care-şi aducea aminte.” (p. 97).

Nu peste multă vreme, prozatorul se arată interesat nu doar de felul în care se schimbase Tecuciul, ci şi de felul în care învăţa Tonică: „Uneori, nu-l mai vedeam zile în şir şi, apoi, deodată, făptura lui masivă şi plină de viaţă apărea coborând strada, sprinten ca un tânăr. Iar mă mai întreba de ce-şi mai adusese aminte, ori se interesa unde stau la gazdă şi mai cu seamă cum merg cu şcoala. Cred că se informase şi prin alţii de mine, fiindcă ştia multe detalii, de care eu nici nu-i pomenisem.” (p. 98).

Scriitorul nu întârzie să se intereseze şi de „performanţele” lui Tonică la disciplina limba şi literatura română: „Era după anul nou, când mi-a spus deodată:

– Dar la română cum stai?

Aveam note bune şi, cum tocmai ne dăduse, ca lucrare acasă, să facem analiza poemului eroic Dumbrava Roşie de Vasile Alecsandri, m-am grăbit să-i spun că aproape am şi făcut-o, deşi trebuie s-o predăm peste două săptămâni.

– Atunci, s-o revezi o dată, de două ori, s-o treci pe curat şi, poimâine dimineaţa, mi-o aduci s-o văd şi eu.” (p. 98).

În acest punct, Anton Marin face o paranteză pentru a-l prezenta pe profesorul său de română de la liceu, Panaite Crivăţ, un profesor competent, dar, în acelaşi timp, unul foarte sever, care se îndeletnicea, ca deputat, şi cu politica: „Bine legat şi cu o ţinută totdeauna foarte îngrijită, cu părul cărunt, avea barbişon şi purta ochelari. Conu Panaite – cum îi spuneam noi – păstra în tot ce făcea şi în tot ce spunea nu numai pecetea corectitudinii, dar, după noi elevii, şi pe cea a perfecţiunii. Ca mai toţi profesorii de pe vremea lui, era foarte pretenţios la interogaţii şi nota cea mai mare pe care o dădea nu trecea de opt. Măi, şi când punea el un opt... ştia tot liceul. După cântarul lui, nota nouă n-o putea avea decât profesorul, iar zece era rezervată lui Dumnezeu!” (p. 98).

Confruntat cu exigenţele acestui profesor, Tonică ajunge să creadă că nota şapte la română este una chiar mulţumitoare: „În cursul inferior, eu treceam drept unul din elevii cei mai buni la Limba română şi în special la compuneri. Ajunsesem la o oarecare uşurinţă în întocmirea acestor lucrări şi profesorul de la Tecuci găsea în ele ceva calităţi. Aici, mai dădusem încă două asemenea analize, dar nu luasem la ele decât nota şapte. Am înţeles atunci că domnul Crivăţ drămuia cu altă balanţă decât domnul Bistriţeanu, pe care-l avusesem în cursul inferior. Însă şi şapte, n-o aveau mulţi elevi! Un opt, mulţi de şase şi de cinci, foarte mulţi de patru, ba şi câţiva trei... cam acestea erau notele pe care le da profesorul nostru.” (p. 98-99).

Motivat de discuţia pe care o avusese cu Calistrat Hogaş, Tonică se pune pe treabă: termină de redactat lucrarea, o revede de trei ori, o trece pe curat, considerând că a rezultat un produs de care putea fi mândru. În ziua convenită, îi încredinţează scriitorului caietul respectiv, aşteptând cu nerăbdare verdictul⁶. Hogaş îi restituie, într-una din zilele următoare, caietul, adăugând: „Mi-l aduci iar poimâine”. Tonică hotărăşte să deschidă caietul când va ajunge acasă („voiam să mă bucur singur de toate laudele”) şi are parte de o mare şi neplăcută surpriză: „Când am ajuns acasă şi am deschis caietul... m-am dezumflat ca un caltaboş de cauciuc din cele de la iarmaroace, când îl înţepi cu acul! Caietul meu semăna cu o salată de varză roşie... atâtea ştersături, corecturi şi adăugiri avea puse cu creionul stacojiu! Nu mai vorbesc de observaţiile şi recomandaţiile scrise, tot cu roşu, pe margine, de nu se mai terminau nici la sfârşitul lucrării mele! D-apoi când am citit ce scria, atunci am înţeles că s-au dus pe gârlă toate iluziile ce mi le făurisem! Că niciuna nu era mai îngăduitoare! «Dar pe aceasta, de unde ai mai scos-o?» Ori «Sărmane Alecsandri, cine a ajuns să te judece!» Şi tot de-alde astea, de mi-a pierit tot elanul...” (p. 99).

După ce îi trece, cât de cât, starea de şoc, Tonică începe să îi dea dreptate lui Calistrat Hogaş, încercând să refacă lucrarea după indicaţiile primite. Iarăşi îi înmânează profesorului pensionar caietul, primindu-l înapoi după două zile: „Era mai roş ca prima dată. Ce să mai citesc în el, că mă apucase ameţeala! [...] «Unde-ai mai auzit şi bâzgodiile acestea?!» Ori: «Eu am spus s-o refaci după îndreptările mele, nu după ifosele dumitale!» «Ei, comedie! Dar aici te-ai întrecut de tot!»... «Nu mai alerga după metafore, că dacă nu le pui ca lumea, iese iar o prostie!» Şi tot drăgălăşenii de felul acesta, de-mi venea să plesnesc de ciudă.” (p. 100).

După ce îi mai trece enervarea, Tonică apreciază că observaţiile lui Hogaş sunt, din nou, întemeiate („La urma urmei, de ce n-o refăcusem chiar aşa cum îmi scrisese el? Am vrut s-o fac pe grozavul şi iată ce-a ieşit!”). Episodul cu „salata de varză roşie” se repetă întocmai şi a treia oară. În fine, abia la a patra refacere a lucrării, scriitorul îi înapoiază lui Tonică un caiet ceva mai „luminat” („dar încă mai avea ştersături, însemnări, observaţii şi multe îndrumări”). Fiindcă „intraseră zilele în sac”, elevul reface lucrarea şi o rescrie caligrafic într-un alt caiet, pe care îl predă profesorului de la liceu, printre caietele celorlalţi (cu sentimentul că s-a „descotorisit de-o adevărată belea”).

Vine şi ziua în care profesorul Panaite Crivăţ aduce elevilor caietele cu pricina, criticând şi comentând mai întâi lucrările slabe, apoi referindu-se la cele bune: „Către sfârşitul orei, îl văd pe domnul Crivăţ că-şi potriveşte ochelarii şi, tot căutând cu ochii prin clasă, întreabă oţărât: «Care-i acela...?!» (şi pronunţă numele meu).

Mi-a stat inima în loc... Îmi frământam mintea să desluşesc ce naiba mai greşisem!... M-am sculat şi atunci s-a răstit la mine:

– Ia să-mi spui, cinstit, cine ţi-a făcut lucrarea!

– Eu, domnule profesor! am răspuns cu puţină şovăială.

– Înţeleg... Tu ai scris-o, dar cine ţi-a făcut compunerea?

Dau eu să-i spun că eu am făcut-o... el însă a continuat:

– Vreau să spun... cine te-a ajutat?

– A, da! Să vedeţi... Am arătat lucrarea domnului profesor Calistrat Hogaş şi el m-a mai corectat... mi-a mai dat îndrumări... Şi aş fi vrut să-i mărturisesc toată întâmplarea, dar el a scos creionul albastru, a scris ceva pe caiet şi mi-a scurtat-o:

– Să-i spui domnului profesor Calistrat Hogaş că i-am pus nota nouă! şi a ieşit din clasă, că sunase clopoţelul.

Nouă! Cred că nota aceasta n-a mai pus-o el în toată viaţa... În liceu, a fost un fel de revoluţie când s-a auzit! Veneau cei din clasa a opta să-mi ceară caietul, ca să vadă, cu ochii lor, un «nouă», pus de mâna lui Panaite Crivăţ!” (p. 101).

Bineînţeles că din relatarea lui Anton Marin nu putea lipsi şi revederea cu Calistrat Hogaş şi comunicarea notei obţinute cu ajutorul său: „Hazul cel mare a fost, însă, când l-am reîntâlnit pe marele meu prieten, coborând la vale strada prin faţa liceului. Cum toată figura mea radia ca un soare, m-a şi întrebat:

– Ei, ce-i? Ce s-a întâmplat?

– Ne-a dat caietele la română... am răspuns eu.

– Ei şi? făcu el glumeţ.

– O zâs domnul profesor Crivăţ să vă spun că v-o pus nota nouă!...

Atunci, a izbucnit într-un hohot de râs, de se zguduia tot monumentul acela de om, de parcă se cutremura Ceahlăul însuşi... şi râdeam şi eu privind fermecat la el, că nu-mi închipuisem, vreodată, că poate cineva să râdă aşa din adâncul inimii!

Când s-a mai potolit olecuţă, şi-a şters ochii cu batista şi a spus, aşa, ca pentru el: «Mi-o pus Panainte [sic] nouă!? Ei, bată-vă norocul!». Şi iar o cascadă de râs.

– Zî... am avut noroc cu tine... că altfel, nu mai căpătam eu nouă de la Panainte!...” (p. 101-102).

Rememorarea aceasta scumpă se încheie cu următoarele cuvinte, care trag cortina odată cu ieşirea din scenă a impresionantului profesor şi prozator: „Şi a plecat hohotind la vale, de se vedea cum i se scutură toată făptura masivă, înfăşurată în faimoasa lui pelerină prăzulie... La anii pe care îi aveam atunci, nici n-am prins exact cât de şugubeaţă ieşise întâmplarea, când marele povestitor s-a ales cu un «nouă» la compunere... graţie mie, fireşte!” (p. 102).