Să rămâi tu însuți, orice s-ar întâmpla

Când se va scrie capitolul istoriei privind rolul presei românești din Basarabia în perioada procesului de destrămare a imperiului sovietic, de proclamare a suveranității și independenței Republicii Moldova, de fixare a simbolurilor noii organizări statale, de redeșteptare a conștiinței naționale a românilor basarabeni, acesta se va deschide, indubitabil, cu analiza primelor cinci publicații din linia întâi a luptei pentru dezrobire, descătușare și construcție identitară: „Literatura și arta”, „Învățământul public”, „Nistru”, „Timpul”, „Limba Română”.

La câtă muncă au depus directorii și redactorii acestora pentru clarificarea noii strategii de activitate, a principiilor de constituire a colegiilor redacționale, pentru descoperirea și atragerea unor autori capabili să scrie coerent, corect, atrăgător și convingător, la cât efort au depus, încât s-au zidit în paginile acestor ziare și reviste aidoma eroilor din baladele noastre strămoșești, nu trebuie să ne mire faptul că numele directorilor publicațiilor la care ne referim – Nicolae Dabija, Anton Grăjdieru, Dumitru Matcovschi, Constantin Tănase, Ion Dumeniuk și Alexandru Bantoș – se identifică, în mod natural, cu denumirile ziarelor şi revistelor înseși. I-au însuflețit în această implicare energică școala civică și măiestria publicistică a marilor înaintași: Ion Heliade Rădulescu, Gheorghe Asachi, Mihail Kogălniceanu, Bogdan-Petriceicu Hasdeu, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Pamfil Șeicaru, Radu Demetrescu-Gyr.

Numele redactorului-șef Alexandru Bantoș (căci despre dumnealui va fi vorba în mod expres în rândurile ce urmează) este legat, indisolubil și organic, timp de peste un sfert de veac, de destinul falnic și dramatic al revistei „Limba Română”. Intelectual rafinat, caracter hotărât, ilustru organizator, spirit unificator, manager iscusit, Alexandru Bantoș a ținut și ține sigur în mâini manșa navei amiral, străduindu-se să aibă tot timpul asigurate combustibilul și uleiul necesare, buna funcționare a sistemului de propulsie, orientând-o (revista) în spiritul trasat de învățătorul său Ion Dumeniuk, primul redactor-şef al revistei (4 aprilie 1991– 3 noiembrie 1992), cu corectările şi ajustările necesare survenite pe parcurs, pe calea neînturnată a adevărului istoric și științific.

Pentru vremurile relativ recente de euforie și elan, dar și de încrâncenare și zbucium, de ascensiuni fără obstacole, dar și de sinuozități și recife, îmi mențin și acum convingerea că numirea în fruntea revistei a unei persoane fără grade și titluri științifice a fost mai nimerită (și, din această cauză, invidiată de mulți) decât a unui eventual om de știință titrat, cu rol onorific, fără spirit de inițiativă, fără capacitate de organizare, fără necesarele calităţi de strateg și diplomat, capabil să asigure apariția neîntreruptă a publicației, să atragă la elaborarea şi la activitățile ei atât niște „iluștri anonimi” în treburile cetății, cât și adevărate somități din domeniul culturii și al științei naționale și mondiale. Astfel, din colegiul redacțional al revistei fac parte personalități marcante din lumea didactică, artistică, științifică și culturală nu numai de pe ambele maluri ale Prutului, ci și din lumea largă, iar în paginile revistei, la reuniunile științifice şi culturale organizate de redacție, domnul redactor-șef a știut să adune cele mai luminate minți din diverse domenii de activitate de acasă și de pe mapamond: Eugeniu Coșeriu, Eugen Grebenicov, Rajmund Piotrovski, Stanislav Semcinski, George Uscătescu, Nicolae Corlăteanu, Marius Sala, Eugen Simion, Ștefan Holban, Silviu Berejan, Ion Coteanu, Gheorghe Mihăilă, Solomon Marcus, Alexandru Zub, Bartolomeu Valeriu Anania, Grigore Vieru, Constantin Ciopraga, Gheorghe Chivu, Mihail Grecu, Tudor Zbârnea, Anatol Ciobanu, Ana Bantoș, Mioara Avram, Valeria Rusu-Romalo, Dumitru Irimia, Stelian Dumistrăcel, Valeriu şi Aurelia Rusu, Dan Mănucă, Eugen Munteanu, Cristinel Munteanu, Ioan Milică, Mircea Borcilă, Traian Diaconescu, Mircea A. Diaconu, Iulian Boltea, Alexandru Lungu, Ion Ungureanu, Ion Ciocanu, Adrian Dinu Rachieru, Theodor Codreanu, Anatol Eremia, Constantin Șchiopu, Diana Vrabie... În ambiția sa de perfecționist continuu, a extins arealul de probleme al revistei, canalizată inițial strict spre necesitățile stringente ale școlii autohtone, transformând publicaţia în revistă de știință și cultură, mărindu-i substanțial volumul și imprimându-i o ținută grafică elevată. Și-a lăsat amprenta personală asupra a tot ce ține de elaborarea la timp și în cele mai bune condiții a revistei: un înalt simț al datoriei, asigurarea resurselor financiare, respectarea termenelor de prezentare a materialelor, exigența sporită față de conținutul și forma de expresie a acestora, mobilizarea totală a colectivului la elaborarea numărului curent de revistă etc. Spre deosebire de practica unor directori onorifici, care iau cunoștință de sumar și / sau, în cele mai bune cazuri, parcurg pe diagonală materialele programate pentru publicare, pentru Alexandru Bantoș nu există articol sau mostră de creație literară pe care să nu le fi citit el însuși atent, cu condeiul în mână, pentru a reveni, în urma consultărilor cu autorul sau corectorul lucrării, cu precizările de rigoare. Bantoș mai mult ne-a citit şi ne-a editat pe noi, autorii, prefațându-ne lucrările, antologându-ne magistral, decât a scris el însuși. Tocmai din cauza implicării plenare despre care vorbisem rămâi cu impresia că directorul Casei Limbii Române „Nichita Stănescu” din Chișinău, publicistul, redactorul, antologatorul, managerul, editorul Al. Bantoș a elaborat și editat extraordinar de mult: cca 240 de numere de revistă, circa 50 de lucrări reprezentative din domeniul științelor filologice și istorice (volume colective de comunicări la reuniuni științifice, antologii cuprinzând articole pe temă comună, opere de autor, numere monografice de revistă etc.). Iar fiecare problemă care urma a fi dezbătută în paginile unui anume număr era neapărat precedată de un editorial al redactorului-șef, intitulat lapidar, cu gravitatea literelor gotice, „Argument”. A scris numeroase asemenea articole. Colegilor de luptă și de suferință pentru idealul comun, în viață sau deja trecuți în lumea umbrelor, le-a consacrat eseuri și medalioane de suflet, sobre și lipsite de obișnuitele dulcegării nostalgice, adevărate efigii săpate în bronzul neuitării.

Excesiv de modest când vine vorba de propria persoană, Alexandru Bantoș nu a reacționat la sugestiile colegilor-savanți de a-şi scrie teza de doctorat; mai mult decât atât, multă vreme nu s-a lăsat înduplecat, la insistențele noastre, să-și adune într-un volum intervențiile diseminate în revistă, la care mă referisem mai sus. Parcurgându-le acum – numai o parte din cele risipite prin firidele publicației!, – retrăim (a câta oară?), împreună cu autorul, chinurile sisifice prin care a trebuit să trecem cu neuitații colegi de generație pentru luminarea cititorilor cu adevărul despre destin, neam şi limbă română. Confesiune de credință, dar şi ochire retrospectivă, dialogul „În serviciul școlii și al culturii naționale” face un bilanț amplu, oarecum trist, al celor 25 de ani de muncă asiduă pentru menținerea și propagarea revistei, care a lucrat pentru învățământ, cu voia sau fără voia, cu sprijinul sau fără sprijinul, cu atenția sau neglijența totală din partea ministeriabililor.

Volumul propriu-zis îl constituie două capitole intitulate nepretențios: „Articole și consemnări” și „Schițe de portret”.

Deși nici autorul, nici revista „Limba Română” nu sunt afiliați politic niciunui partid (singura politică promovată insistent de revistă de la fondare fiind politica adevărului despre identitatea noastră etnolingvistică și culturală), ½ din articolele din primul capitol sunt consacrate problemelor de limbă, istorie, cultură, civilizație românească, pe care partidele care s-au perindat la conducerea republicii le-au transformat în mod voit în subiecte politice, abătând atenția oamenilor de la problemele economice, administrative și sociale. Limba și stilul publicistic, dar și cvaziacademic, impus într-un fel și de rigorile unei reviste eminamente științifice, conferă scrierilor lui Bantoș din acest compartiment un caracter sobru, reținut, iar prin fondul lor bine argumentat şi convingător nu lasă urmă de îndoială privind aserțiunea celor relatate. Din aceleași considerente, autorul renunță la speciile, procedeele și mijloacele consacrate ale genului: pamflet, vervă, ironie, sarcasm, parabolă, exprimare prin childuri, echivocuri; repudiază din start uneltele neortodoxe de care fac uz tabloidele și presa de bulevard: miștocăreala, șantajul, atacul la persoană, un vocabular la limita decenței etc.

Continuăm analiza volumului prin a constata, din context, cu cititorii că, pe de o parte, la toate nivelurile oficiale a fost recunoscută nulitatea odiosului Pact Ribbentrop–Molotov, pe de alta, însă, n-a fost recunoscută de toate puterile lumii ocuparea Basarabiei de către Rusia sovietică, n-au fost lichidate consecințele acestei tâlhării mârșave puse la cale de doi satrapi. Ocupația și deznaționalizarea forțată, falsele teorii despre națiunea și limba moldovenească, contrapuse națiunii și limbii române, cu care nu ar avea nimic comun, rusificarea băştinaşilor prin cele mai diabolice mijloace au dus la pierderea conștiinței naționale de către o bună parte din populația română a Basarabiei. Înlocuirea perversă a noțiunii de ocupare prin alipire / eliberare a generat confuzia dintre ocupant și eliberator, negarea unității de limbă și de neam între românii de pe cele două maluri ale Prutului a născut periculoasa idee a românofobilor prinși în mrejele moldovenismului primitiv de revenire la Statul Moldovenesc medieval al lui Ștefan cel Mare (Moldova mare!), și nu la reîntregirea firească modernă a neamului românesc și a teritoriilor românești luate cu hapca de cotropitori. Încercările timide ale forțelor democratice din perioada 1988-1994 și din alți câțiva ani ulteriori (în care forțele comuniste și neocomuniste își pierduseră ori slăbiseră temporar accesul la frâiele conducerii) de a restabili adevărul istoric și științific (prin izgonirea sclavului din sine, revenirea la grafia latină, la simbolurile statale tradiționale, prin demonstrațiile savanților cu renume mondial și prin legitimarea adevărului despre denumirea corectă a limbii și a poporului nostru în Declarația de independență, 1991, în deciziile Academiei de Științe, 1994, 1996, ale Conferinței internaționale „Limba română este numele corect al limbii noastre”, 1995, organizată, de altfel, din iniţiativa şi cu participarea activă a lui Alexandru Bantoş; în cele din urmă, în Hotărârea Curții Constituționale a RM din 5 decembrie 2013) și de a relua legăturile firești cu frații și oficialitățile de peste Prut, de a trimite grupuri compacte de tineri moldoveni la studii în România, de a introduce și promova în învățământ, știință, cultură noțiunile adecvate de limba română, istoria românilor, literatura română, popor român, unitatea neamului românesc și alte inițiative întreprinse în scurtul răstimp de efervescență națională și-au lăsat, firește, amprenta binefăcătoare asupra procesului de redeșteptare a unei părți din populație sau, cel puțin, i-au făcut pe unii conaționali să se întrebe prin ce se explică zelul moldoveniștilor primitivi de a perpetua la nesfârșit minciuna sfruntată. Pe de altă parte, un cititor atent nu poate să nu deducă din articolele și consemnările autorului că acceptarea schimbărilor [aprobarea legislației lingvistice, inclusiv revenirea la alfabetul latin (1989), elaborarea unui Program complex de stat privind implementarea într-un răstimp determinat a prevederilor legislației în domeniu (1990), instituirea Departamentului de stat al limbilor (1991), stabilirea cerințelor de cunoaștere a limbii oficiale la ocuparea unei funcții de stat sau în instituțiile de deservire a populației, încheierea unor programe sau/și protocoale de colaborare între instituțiile guvernamentale din cele două state româneşti, trimiterea masivă a tinerilor la studii și a cadrelor didactice la perfecționare în România, difuzarea manualelor și a literaturii beletristice în limba română etc.] s-a neantizat pe parcursul anilor de cârmuire agrariană, comunistă, neocomunistă și, în zilele noastre, așa-zis socialistă prin lichidarea Departamentului de stat la limbilor, prorogarea la nesfârșit a programului de implementare a legislației lingvistice până la definitiva lui abandonare, renunțarea la examenul de cunoaștere a limbii de stat de către funcționari și lucrătorii din sfera de deservire, menținerea ostentativă de către Parlament a falsei denumiri a limbii oficiale în art. 13 al Constituției, neajustarea legislației lingvistice la noile condiții de funcționare a statului independent RM, perpetuarea utilizării limbii ruse în instituțiile de stat după obținerea – formală – a independenței, renunțarea la materia Istoria românilor, ostracizarea și izgonirea imnului comun al românilor, sfidarea opiniei savanților și a deciziei Curții Constituționale privind numele corect al limbii noastre, actualizarea la rang prezidențial a teoriei celor două limbi și națiuni diferite și a ideii năstrușnice de Moldova mare (dar fără a zice nici cârc despre partea de nord a Bucovinei, ținutul Herța, partea de sud a Basarabiei, care de asemenea făceau parte inalienabilă din Statul Moldovenesc al lui Ștefan cel Mare), fluturarea intenției cu un scop bine determinat de a-i atribui limbii ruse statut de limbă oficială, precum și a celei de federalizare a republicii; simulacrul fariseic al înstrăinaților de neam de sărbătorire cu fast a unor evenimente marcante din istoria neamului, cu depunere de flori și luări de cuvânt în Piața Marii Adunări Naționale, la monumentul lui Ștefan cel Mare și Sfânt sau pe Aleea Scriitorilor etc.

Un cititor atent se convinge ușor că și cealaltă jumătate de capitol, deși formal este consacrată unor jaloane din linia de plutire precară a revistei, situației financiare deosebit de grele, care a pus de nenumărate ori în pericol ființarea publicației cu blazon distinct în paleta număratelor pe degetele de la o mână periodice promotoare de adevăr de la noi („proiect cultural cu titlu de unicat în istoria Basarabiei”, cum o definește autorul) sau, in extenso, unor evenimente care ne-au marcat într-un anume fel istoria noastră de dată recentă, pune accentul, în fond, pe aceleași probleme spinoase și dureroase: cine suntem, de unde venim, încotro ținem calea, cum ne facem de rușine în fața lumii cu aberațiile conducătorilor și herostraților noștri, cu ofensiva fără precedent a moldovenismului primitiv, cu vehicularea smintită (de către mințile tulburi ale unor „vajnici stataliști” autohtoni) a imaginarei primejdii dinspre Prut privind statalitatea noastră, tentativele acestora de reinterpretare și rescriere a istoriei, de deturnare a mersului firesc spre reunire cu Țara și europenizare, de transnistrizare a republicii și înglobarea ei în CSI ș. a. m. d.

Câteva articole și consemnări din acest capitol, constată cititorul împreună cu noi, vizează probleme speciale cu repercusiuni nemijlocite asupra sănătății spirituale a societății: condițiile precare de trai ale intelectualității rurale – institutorii, profesorii școlari și bibliotecarii („Miracolul din preajmă”); rolul profesorului basarabean în general și al celui de limbă și literatură română în special în formarea culturii elevilor, în educarea sentimentului înălțător al mândriei de a fi român („Profesorul de română”); importanța infrastructurii culturale, în deosebi în satele noastre, atitudinea indiferentă (dacă nu chiar ostilă) a administrației locale față de achiziționarea de carte, completarea bibliotecilor, pregătirea și salarizarea decentă a semănătorilor de lumină, știindu-se prea bine din istorie că numai prin cultură ne mai putem salva („Puterea și cultura noastră”), situația dezastruoasă de la BAC, cauzele și cheia de soluționare a problemelor („BAC-ul, oglindă a școlii și societății”).

Un singur articol – „Constanța, tărâm de istorie și civilizație” – face o razantă discrepanță cu toate celelalte din capitolul respectiv, fiind, prin lirismul său nedisimulat, mai degrabă un eseu sau niște note de călătorie cu caracteristici ale stilului mai mult artistic decât publicistic, în tradiția inegalabililor maeștri ai descrierilor poetice în proză ale locurilor feerice din România pitorească: Alexandru Vlahuță, Calistrat Hogaș, Vasile Alecsandri, Alecu Russo ș. a. Nu mă pot abține să nu-i reamintesc cititorului răbduriu al cărții măcar două pasaje din fermecătorul eseu al lui Bantoș. Iată cum îl impresionează pe inspiratul scriitor cu penel de pictor prima sa întâlnire cu măreția mării la Constanța: Constanța (...) este cu adevărat fascinantă în primele ore ale dimineții. Pentru a savura bucuria deplină a spectacolului matinal trebuie să ajungi înainte de răsăritul soarelui pe faleza de lângă istoricul cazinou. Numai aici vei cunoaște cu adevărat miracolul mării: în față, cât cuprinzi cu ochii, se așterne întinderea încă opacă a apelor, la orizont corăbiile par jucării desenate în gri de o mână nevăzută, alături auzi tălăzuirea neîncetată a valurilor și urmărești rotirea tăcută între cer și pământ a pescărușilor... Și iată ce senzații de revigorare îi lasă peisagistului aivazovskian despărțirea de Pontul Euxin, în care s-au întâlnit peste veacuri, înveșmântați în mantii de bronz, doi mari poeți ai lumii: poetul latin Ovidiu și poetul român Eminescu: Punct de atracție și de referință din cele mai vechi timpuri (spațiul dintre Dunăre și Mare, Dobrogea, este primul sanctuar al formării și creștinării poporului nostru), Constanța, prin îngemănarea spectaculoasă și niciodată îmblânzită a apei și a pământului, oferă trecătorului ceva din rezistența acestui oraș milenar. Te învață să uiți durerile, necazurile, deziluziile, să fii aprig și drept, să rămâi tu însuți, orice s-ar întâmpla. Să ai curajul și tăria de caracter pentru a înfrunta ca un adevărat Lup de Mare FORTUNA.

Capitolul II include, după cum menționam, 14 „schițe de portret” emblematice pentru cultura neamului românesc, contemporani cu noi, 12 dintre aceștia trecuți mai demult sau recent în nemurire, fiecare cu faptele și măreția sa inconfundabilă: filozoful limbajului și fondatorul lingvisticii integrale Eugeniu Coșeriu, „un Copernic al lingvisticii secolului XX”, „un lingvist care vine din viitor” (1921-2002); „omul providențial” bucovinean Sextil Pușcariu (1877-1948); „ilustru cărturar”, filologul bucovinean Grigore Nandriș (1895-1968); „îngerul refuzat de păsări”, poetul Nichita Stănescu (1933-1983); „lacrima Basarabiei” și „apostolul neamului”, poetul Grigore Vieru (1935-2009); „păstrătorul unității neamului”, patriarhul Miron Cristea (1838-1939); „mărturisitorul în fața propriei conștiințe”, filologul basarabean Nicolae Corlăteanu (1915-2005); „omul potrivit la locul potrivit”, lingvistul Silviu Berejan (1927-2007); „vocea unei conștiințe”, „heraldul limbii române”, lingvistul Anatol Ciobanu (1934-2016); „răzeș sorocean semănător de lumină, curaj, optimism”, filologul Valeriu Rusu; „furnică în lingvistica matematică”, „albină în analiza reală”, reputatul matematician Solomon Marcus (1925-2016); „omul profilat pe cer”, poetul român din exil Ion Caraion (1923-1986) etc. Autorul știe să scoată în vileag trăsăturile care individualizează fiecare personalitate pe care o descrie, aportul acesteia în primul rând la patrimoniul științific și cultural al Patriei-mame și numai după aceea la civilizația patriei de adopție (dacă e cazul) sau a lumii. Totodată, el le găsește tuturor, indiferent de locurile în care le-a fost hărăzit să-și ducă veacul, trăsătura comună care îi unește în constelația neamului ca într-o icoană: dragostea și dorul nemărginit de limbă, de neamul risipit prin lume, de pământurile strămoșești înstrăinate, de Țara pe care o visează reîntregită și prosperă. Căci acasă, vorba strămoșilor noștri latini, și fumul patriei e dulce.

În aceste tablete și exprimarea e mai plastică, și stilul e mai descătușat, și epitetele sunt mai poetice, și cuvintele sunt mai neaoșe. Dovadă certă că în persoana lui Alexandru Bantoș avem de a face cu un publicist redutabil și cu un maestru desăvârșit al slovei artistice.

Concluzionând pe marginea celor relatate, constatăm, ca să facem uz de un oximoron banalizat, cu tristețe, dar și cu bucurie că, sub loviturile necruțătoare ale herostraților neamului strecurați prin fraudă la putere, sub huiduielile asurzitoare ale răuvoitorilor limbii române, ca un Hristos biciuit și sângerând de răni, Alexandru Bantoș, imperturbabil la deșertăciunile lucrurilor trecătoare din lumea aceasta, își duce, resemnat, crucea predestinată pe sinuosul și aparent interminabilul drum al Golgotei neamului său urgisit și vitregit de istorie. Cu același crez dintotdeauna în izbânda adevărului și a dreptății.